Curs de Supraviețuire Ortodoxă

curs

Blogroll

Bicentenar Dostoievski: Înaintea Tatălui fiului risipitor PDF Imprimare Email
Dostoievski
Scris de STV   
Joi, 09 Decembrie 2021 10:54

c_and_p_D_Shmarinov_MarmeladovÎncheiem astăzi seria textelor comemorative pe care am început să le propunem cititorilor noștri în preajma bicentenarului nașterii lui Dostoievski (30 octombrie s.v.), cu textul probabil cel mai canonic din canonul dostoievskian: întâlnirea lui Raskolnikov cu beţivul Marmeladov, din romanul Crimă și Pedeapsă. Dacă în ajunul Înfricoșatei Judecăţi autorului nostru i se va cere să facă o ultimă lectură publică (o ultimă chemare a vameșului, la vederea sinelui și a lui Dumnezeu așa cum este), poate că aceasta va fi bucata aleasă. Se spune că pe patul de moarte, pentru copiii și familia sa, Dostoievski a ales pilda fiului risipitor. A cerut vechea sa biblie, primită în dar cu mulţi ani în urmă, de la soţiile decembriștilor, pe drumul detenţiei politice, din vremea sa de tânăr revoltat. Rămăsese cartea sa de căpătâi. Ultima lectură i-a încredinţat-o fiului său, Fedia (Feodor), pe atunci în vârstă de nouă ani. Pilda întoarcerii fiului risipitor. Apoi a tâlcuit-o, pe înţelesul celor mici. Le-a spus ceva de felul: Nu uitaţi, copii: orice aţi face, orice căderi aţi avea în viaţă, chiar și criminali dacă Doamne ferește ajungeţi, Tatăl nostru așa vă așteaptă să vă întoarceţi, cu braţele deschise, cu viţelul cel îngrășat gata de junghiere, gata să vă alerge în întâmpinare. (V. și cuvintele Părintelui Teofil Părăian la aceeași pildă). Neuitat tablou. Minunat de ziditoare amintire. Totuși, ce poate însemna, astăzi, a te întoarce ca fiul risipitor? Căt de jos se poate cădea și totuși a lua calea aceluia – și a vameșului? Cum? Care este pilda dostoievskiană finală, calea pe care putem apuca și noi, oricând, pentru a cădea în braţele Tatălui, pe urmele fiului risipitor. Așa se puteau întreba copiii de atunci. Așa se pot întreba copiii de mai târziu, pe firul acestei văi a plângerii. Oare modelul nostru este mujicul Marei, din lumea lui arhaică, demult apusă, aproape inaccesibilă nouă? Sau celălalt mujic, pelerinul Makar Dolgoruki? Greu de crezut. Idiotul? Sau Aleoșa Karamazov? Aproape ireal. Sonia, prostituata pe care Dostoievski o vede la măsurile muceniciei pe crucea exterioară și pe cea interioară, cu inima plină de dragostea împreună pătimitoare a lui Hristos? Prea sus. Nu! Modelul nostru ultim este beţivul Marmeladov. Marmeladov, care își trăiește ultimele clipe ale vieţii ca rob al patimii și deprinderilor dobândite până atunci. Ochiul de duhovnic încercat al Mitropolitului Antonie Hrapoviţki (mentorul sfinţilor și mărturisitorilor ca Ioan Maximovici, Filaret de New York, Avva Amvrosie de la Milkovo, sau Ilarion Troiţki) îl compara pe Marmeladov, în această privinţă, cu Versilov din Adolescentul, când acesta rupea neputincios lăstarul binelui abia sădit și spărgea icoana lui Makar. Totuși, cu înţelegerea sau nu a smereniei până la capăt a lui Marmeladov și cu trăirea ei sau nu, adăuga Vlădica, stă și cade mântuirea fiecaruia. Și a Sfintei Rusii (cu sau fără viitor statal, spunea el). Și, probabil, a fiecărui neam. Oare Raskolnikov și noi, comentatorii romanului, trecem de pragul acesta? Vlădica mai oferea un indiciu practic de lectură ziditoare: bătălia grea nu se dă pe nivelul logicii discursive. Adică, în lupta pentru sufletul eroului, a-i declara pe “Napoleon” (numele egolatriei mascate în “filantropie”, care îl ispitește pe Raskolnikov) și Svidigrailov (nihilistul de serviciu, care răspunde vocii interioare celei mai surpătoare a aceluiași) perdanţi sau învingători faţă de Marmeladov și fiica lui, Sonia, pe criteriile “demonilor inteligenţi” (funcţie de “criteriul universalizabilizării” kantiene, să zicem), este a nu fi ieșit, încă, din ocolul strâmt al înșelărilor omului nou. În cuvintele Părintelui Serafim Rose, este a nu trece încă de “supercorectitudine” și de “ortodoxia capului”, pentru a întâlni ortodoxia sufletului și a inimii și savoarea lui Dumnezeu sălășluit acolo. Este a nu vedea, a nu simţi, războiul nevăzut al duhurilor. La finele romanului, probabil că Raskolnikov este încă doar pe cale să “vadă”. (Undeva mai sus pe scara Raiului urmează, probabil, “vederea” și depășirea sfărtecărilor între minte, inimă și duh, pe care se baza înșelarea sa criminală; ele sunt admirabil sesizate, până la un punct, dar lăsate oarecum inevitabil “în coadă de pește”, de comentatori distinși). Pentru nefericitul erou modern, Marmeladov este prima invitaţie pe cărarea cunoașterii de sine și a Împărăţiei. Este primul și poate cel mai canonic ghid dostoievskian. Omul a cărui măsură Dostoievski ne cheamă pe toţi să o atingem, ca să ajungem cu toţii, împreună, să ne împărtășim din ospăţul Tatălui. Ecce homo. (S.T.V.)

 

***

 

F. M. Dostoievski

 

Crimă și Pedeapsă

 

În românește de Ștefana Velisar Teodoreanu și Isabella Dumbravă

 

Capitolul II

 

Raskolnikov nu era obişnuit cu lumea şi, după cum am mai spus, fugea de oameni, mai ales în ultima vreme. Acum, însă, se simţea atras de ei. În sufletul lui se petrecea ceva nou parca, şi totodată se trezea în el nevoia de a fi printre oameni. Ultima lună, plină de tristeţe, de încordare şi de apăsătoare nelinişte îl obosise atât de mult, încât dorea să răsufle măcar o clipă într-alt mediu, oricare ar fi fost, şi de aceea, cu toată murdaria ce-l înconjura, rămase cu placere în cârciumă.Cârciumarul nu sta în sala, dar una-două intra în local, coborând dintr-altă încăpere pe o scară interioară, aşa că i se vedeau mai întâi cizmele elegante unse cu dohot, cu căptuşeala roşie răsfrântă peste carâmb. Purta o podiovcă şi o jiletca de atlaz negru, neînchipuit de soioasă; cravata nu avea, iar obrazul lui părea uns cu ulei, ca un lacăt de fier. La tejghea stătea un băieţandru de vreo paisprezece ani; altul, mai mic, servea muşteriii. Pe tejghea se zăreau nişte castraveţi tăiaţi mărunt, felii mici de peşte şi pesmeţi de pâine neagră; toate acestea răspândeau un miros greu. Aerul era înăbuşitor, aproape de nesuferit; duhnea atât de puternic a băutură, încât te puteai îmbăta numai de duhoare după cinci minute petrecute acolo.

 

Se întâmpla uneori în viaţa să întâlneşti oameni cu desăvârşire necunoscuţi care te interesează nitam-nisam de la prima vedere, mai înainte chiar de a fi schimbat o vorbă cu ei. Această impresie o făcu asupră lui Raskolnikov acel muşteriu care şedea singur la masa şi părea un fost slujbaş. Măi târziu, amintindu-şi de această primă impresie, o luă drept presimţire. Se uită mereu la el, poate din pricină că şi omul îl privea stăruitor şi părea dornic să intre în vorbă. Pe toţi ceilalţi din local, cu cârciumar cu tot, slujbaşul acesta îi privea cu nepăsare, ba chiar plictisit şi cam de sus, ca pe nişte oameni inferiori ca situaţie şi cultură, cu care nu ai ce vorbi. Omul acesta era trecut de cincizeci de ani, de statură mijlocie, îndesat, cu părul cărunt şi o chelie măre; avea obrazul buhăit şi gălbejit, aproape verzui, de beţiv inveterat, cu pleoapele umflate de sub care străluceau nişte ochişori roşii, mici ca două crăpături, dar plini de vioiciune; ceea ce te izbea în înfăţişarea lui era că în acei ochi inteligenţi, cu privirea plina de bun-simţ, se aprindeau uneori licăriri de exaltare vecina cu nebunia. Era îmbrăcat într-un frac negru, vechi, jerpelit şi fără nasturi; unul singur se mai ţinea, cu care îşi încheiase haina, voind, pesemne, să păstreze buna-cuviinţă. Jiletca de nanchin lăsa să se vada un plastron mototolit, murdar, pătat de băutura. Ca toţi slujbaşii, nu purta barbă, însă obrajii lui nu mai fuseseră bărbieriţi de multe zile, aşa încât erau năpădiţi de ţepi deşi, cenuşii. Până şi mişcările lui păstrau ceva din gravitatea funcţionărească. Părea însă tulburat; îşi ciufulea părul şi, uneori, parca pradă unei nemărginite tristeţi, îşi sprijinea pe masa uda şi năclăită coatele rupte şi-şi lăsa capul în palme. În sfârşit, omul se uită ţintă la Raskolnikov şi-i spuse cu glas tare, răspicat:

 

—Pot să-mi permit, stimate domn, să intru în vorbă cu domnia voastră? Căci sub haina modestă, ochiul meu încercat recunoaşte în persoana dumneavoastră un om cult şi neobişnuit cu băutură. Eu am preţuit întotdeauna cultura îmbinată cu sentimentele înalte, de altminteri sunt consilier titular. Mă numesc Marmeladov, consilier titular. Îmi îngăduiţi întrebarea: aţi fost funcţionar?

 

—Nu, eu studiez... răspunse tânarul; oarecum surprins de tonul ciudat, pompos al interlocutorului său şi de faptul că îi vorbea aşa, de-a dreptul.Şi cu toate că numai cu câteva clipe în urmă simţise în treacăt dorinţa de a se apropia de oameni, oricine ar fi ei, la primul cuvânt ce-i fu adresat se trezi în el vechea senzaţie neplacută de enervare şi dezgust pe care o simţea de câte ori un străin intra sau numai încerca să intre în vorbă cu el.

 

—Aşadar, sunteţi student, sau aţi fost student! exclamă funcţionarul. Eram sigur! Experienţa, stimate domn, vechea mea experienţa! Şi, mulţumit de sine, îşi atinse fruntea cu degetul. Aţi fost student sau v-aţi ocupat în general de chestiuni ştiinţifice! Permiteţi...El se sculă, clatinându-se pe picioare, îşi lua sticluţa şi paharul şi se aşeză pieziş la măsuţa lui Raskolnikov. Era afumat, dar vorbea destul de vioi şi chiar emfatic, numai din când în când se încurca niţeluş sau lungea frazele. Se repezise spre Raskolnikov cu atâta aviditate de parcă nici el, de o luna întreagă, nu mai vorbise cu nimeni.

 

—Stimate domn, începu Marmeladov aproape solemn, sărăcia nu este un viciu, acesta este un adevăr. Mai ştiu, şi asta nu este mai puţin adevărat, că nici beţia nu este o virtute. Dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor înnăscute. În mizerie, însă, nu le mai păstrează nimeni şi niciodată. În mizerie, omul nici nu este măcar alungat din societatea umană cu băţul, ci măturat cu târnul, ca să fie şi mai umilitor. Şi pe bună dreptate, fiindcă în mizerie, chiar eu, cel dintâi, sunt gata orişicând să mă insult pe mine însumi. De aici —cârciuma! Stimatul meu domn, acum o lună de zile domnul Lebeziatnikov a bătut-o pe soţia mea şi soţia mea nu-i de teapa mea! Pricepeţi? Şi apoi, permiteţi-mi să vă întreb, aşa, din pura curiozitate: aţi avut vreodată ocazia să vă petreceţi noaptea pe Neva, în şlepurile cu fân?

 

—Nu, n-am avut acest prilej, răspunse Raskolnikov. Ce sunt aceste şlepuri?

 

—Ei bine, eu vin de acolo, de cinci nopţi acolo dorm... Omul îşi umplu paharul, îl dădu pe gât şi căzu pe gânduri. De hainele lui şi în păr se prinseseră, într-adevăr, ici-colo fire de iarbă uscată. După cât se vede, de cinci zile nu se dezbrăcase şi nu se spălase. îi erau murdare mai ales mâinile, roşii, unsuroase, cu unghiile îndoliate.Toată sala asculta vorbele lui, deşi nu cu prea multă atenţie. Băieţii începură să chicotească în dosul tejghelei. Cârciumarul coborî din odaia de sus, pesemne înadins ca să asculte ce va spune „măscăriciul", şi se aşeză deoparte, căscând alene, cu ifos. Marmeladov părea binecunoscut prin partea locului. De altminteri, şi felul lui de a vorbi, pompos, îl căpătase desigur în urmă numeroaselor discuţii cu diverşii necunoscuţi pe care-i întâlnea prin cârciumi. La unii beţivi acest obicei ajunge o necesitate, mai ales la beţivii care acasă la ei sunt ţinuţi din scurt, cu asprime. Şi tocmai de aceea, în societatea tovarăşilor de chef ei parcă încearcă mereu să se justifice şi, dacă se poate, să trezească chiar stimă.

 

—Măscăriciule! zise tare cârciumarul. De ce nu munceşti, de ce nu te ducila slujbă, dacă eşti funcţionar?

 

—De ce nu mă duc la slujbă, stimatul meu domn? răspunse Marmeladov, adresându-se lui Raskolnikov, ca şi cum acesta i-ar fi pus întrebarea. Pentru ce nu mă duc la slujbă? Credeţi oare că nu mă doare inima că mă târăsc fără rost ca un vierme în ţărână? Oare n-am suferit eu când, acum o lună, domnul Lebeziatnikov a snopit-o în bătaie pe soţia mea, iar eu zăceam beat —n-am suferit eu oare? Permiteţi, tinere, vi s-a întâmplat vreodată... hm... de pilda, să cereţi un împrumut fără nici o speranţă?

 

—Mi s-a întâmplat... adică, cum fără nici o speranţă?

 

—Cu desăvârşire fără speranţă, ştiind dinainte că nu vă veţi alege cu nimic. De pildă, ştiţi cât se poate de bine că cutare cetăţean, loial şi folositor societăţii, pentru nimic în lume n-o să vă dea băni, căci, permiteţi-mi să vă întreb, de ce vi i-ar da? Ştie prea bine că nu-i va mai vedea niciodată. Din mila? Dar domnul Lebeziatnikov, care e la curent cu ideile noi, ne-a explicat deunăzi că, în vremea noastră, mila este interzisă chiar de ştiinţă şi că se obişnuieşte acest lucru în Anglia, unde se aplica economia politică. Şi atunci, daţi-mi voie să vă întreb, pentru ce mi-ar da bani? Şi, uite, cu toate că ştii dinainte că n-are să-ţi dea nimic, totuşi te duci şi...

 

—La ce bun să te măi duci? îl întrerupse Raskolnikov.

 

—Păi, dacă nu ai la cine, daca nu ai unde să te duci? Căci orice om trebuie să aibă măcar un loc pe lume unde să se poată duce! Fiindcă vine o clipă când îţi trebuie neapărat o ieşire... Când propria mea fiică s-adus pentru cea dintîia oară cu condicuţa, atunci m-am tot dus şi eu... (ştiţi, fie-mea are condicuţă...),

adaugă el, în paranteză, aruncând o privire cam neliniştită tânărului. Nu-i nimic, stimate domn, nu-i nimic! se grăbi să declare numaidecât, cu linişte prefăcută, în timp ce băieţii de la tejghea pufneau de râs şi însuşi cârciumarul surâdea. Nu-i nimic, stimate domn, nu-i nimic! se grăbi să declare numaidecât, cu linişte prefăcută, în timp ce băieţii de la tejghea pufneau de râs şi însuşi cârciumarul surâdea. Nu-i nimic! Nu mă ruşinez când văd că lumea dă din cap, fiindcă lucrul e cunoscut de toţi, şi tot ce este ascuns se da în vileag; iar toate acestea nu mai trezesc în sufletul meu dispreţ, ci smerenie. Fie şi aşa! „Iată omul!" Permiteţi, tinere: aţi putea dumneavoastră... Dar nu, trebuie să exprim în cuvinte mai tari, mai plastice, nu —aţi putea, ci —aţi îndrăzni, uitaţi-vă acum la mine, să afirmaţi că nu sunt porc?Tânărul nu răspunse.

 

—Bine, urmă grav oratorul, căutând să ia un aer cât mai demn cu putinţă şi aşteptând să se stingă în odaie chicoteala stârnită de vorbele lui. Fie, sunt un porc, dar ea e o cucoana! Eu sunt un animal, dar Katerina Ivanovna, soţia mea, este o persoană culta şi fiică de ofiţer de stat-major. Fie, eu sunt un ticălos, dar dânsa are un suflet mare, plin de sentimente nobile, este o persoană cu educaţie. Şi cu toate acestea... o, daca i-ar fi mila de mine! Bunul meu domn, bunul meu domn,trebuie doar ca omul să aibă măcar un singur locşor unde să găsească mila! Katerina Ivanovna, însă, cu toate că e o doamnă plină de mărinimie, este nedreaptă... Şi, cu toate că îmi dau seama singur că atunci când mă trage de păr o face din bunătatea inimii dumisale (căci, repet fără să mă ruşinez, nevasta mea mă trage de păr, tinere, stărui Marmeladov cu un aer şi mai demn, auzind aceleaşi chicoteli), dar, Doamne, ce s-ar întâmpla dacă măcar o data s-ar îndura... Dar, nu! Nu! Toate acestea sunt vorbe zadarnice şi nu face să mai vorbim! Ce sa mai vorbim!... Căci nu o singura data am avut ce mi-am dorit şi nu o data i-a fost mila de mine, dar... aşa sunt eu, sunt o bruta.

 

—Ba bine că nu! spuse cârciumarul, căscând. Marmeladov izbi hotărât cu pumnul în masa.

 

—Aşa sunt eu! Ştiţi dumneavoastră, domnul meu, că eu i-am băut până şi ciorapii? Nu pantofii, căci asta poate că ar părea mai firesc, dar ciorapii! I-am băut ciorapii! I-am băut şi șăluţul din lână de angora, şăluţul care i-a fost daruit demult, şăluţul care era numai al ei şi nu al meu! Locuim într-o magherniţa friguroasă, şi în iarna asta ea a răcit şi a început să scuipe sânge. Avem trei copilaşi. Katerina Ivanovna munceşte din zori până în seara —freacă, spala, curăţă copilaşii, fiindcă din tinereţe a fost învăţata cu curăţenia; şi are pieptul slab, e predispusă la oftică, şi eu simt toate acestea. Credeţi poate că nu le simt? Şi cu cât beau mai mult, cu atât simt mai tare. Tocmai de aceea beau, fiindcă băutura mă face sa simt şi să compătimesc... Beau, ca să sufăr mai tare! Şi, cuprins parca de deznădejde, omul îşi plecă fruntea pe masă. Tinere! urmă el, ridicându-şi din nou capul. Pe chipul dumitale citesc o oarecare durere. Am citit-o de cum ai intrat şi de aceea ţi-am vorbit numaidecât. Căci, spunându-ţi povestea vieţii mele, n-am făcut-o ca să mă condamn la stâlpul infamiei în faţa acestor derbedei ce vor să se distreze şi care, de altminteri, cunosc povestea mea, ci fiindcă eu caut un om sensibil şi cult. Află deci că soţia mea a fost crescută într-un pension aristocratic şi că la terminarea şcolii a dansat cu şalul în faţa guvernatorului şi a altor personalităţi oficiale, fapt pentru care a fost distinsa cu medalia de aur şi o diploma de onoare. Medalia... medalia am vândut-o... demult... Hm!...Cât despre diploma de onoare, o mai are şi astăzi şi o păstrează în sipet; chiar acum câteva zile a arătat-o gazdei noastre. Ele două se ceartă mereu, dar i-a arătat-o, bucuroasă să se poată lauda şi ea în faţa cuiva şi sa vorbească despre zilele fericite de altădată. Eu n-o condamn, nu, căci e singurul lucru care i-a mai rămas —amintirea, pe când din toate celelalte s-a ales praful şi pulberea. Da, da, este o doamnă ce se aprinde uşor, mândră şi neînduplecata. Spală pe jos, mănâncă pâine neagră, dar nu admite să se poarte cineva necuviincios cu dânsa. Tocmai de aceea n-a vrut sa înghită grosolania domnului Lebeziatnikov, şi când el a snopit-o în bătaie, a căzut la pat, dar nu din pricina bătăii, ci din pricina jignirii. Am luat-o văduvă cu trei copii, unul mai mic decât celalalt. Se măritase întâia oara, din dragoste, cu un ofiţer de infanterie, şi fugise cu el din casa părinteasca, îl iubea nespus de mult, dar el a început să joace cărţi, a fost dat în judecata şi din asta i s-a tras şi moartea. Către sfârşitul vieţii o bătea; dar dânsa nu se lasa mai prejos, ştiu sigur, şi chiar am documente; totuşi, şi azi îl mai pomeneşte cu lacrimi în ochi, mă mustră din pricina lui şi mi-l da de pilda, iar eu mă bucur, mă bucur nespus, că măcar în închipuire crede că a fost fericita odată... După moartea lui, ea a rămas cu trei copii mici, într-un judeţ îndepărtat şi sălbatic, unde mă aflam şi eu pe vremea aceea: trăia într-o mizerie atât de neagra, că eu, care am văzut multe în viaţa, nu-s în stare s-o descriu. Familia o renegase. Şi apoi, era mândră, prea mândră... Atunci, bunul meu domn, eu, care eram văduv, ca şi dânsa, şi aveam de la prima soţie o fata de paisprezece ani, am cerut-o în căsătorie, căci n-am putut să trec nepăsător pe lângă atâta suferinţă. Vă puteţi închipui cât de mare i-a fost nenorocirea, daca dânsa, instruită, bine crescută, dintr-o familie nobila, a primit să mă ia de bărbat! Şi m-a luat! Plângând, blestemând şi frângându-şi mâinile dar m-a luat! Căci n-avea unde să se ducă. Înţelegeţi, stimate domn, ce înseamnă asta, sa nu mai ai unde te duce? Nu. încă nu puteţi înţelege ce înseamnă asta... Un an întreg mi-am făcut datoria cu sfinţenie şi nu m-am atins de... (el arata cu degetul litra de vin) căci am şi eu simţire. Dar nici aşa nu i-am putut fi pe plac; apoi mi-am pierdut postul şi nu din vina mea, ci fiindcă s-a redus schema, şi atunci am început iar!... E un an şi jumătate de când, după multe peregrinări şi nenoroace, am ajuns, în sfârşit, în această capitala măreaţa, împodobită cu nenumărate monumente. Şi aici am găsit un post... L-am găsit şi l-am pierdut. Înţelegeţi? De data asta l-am pierdut din vina mea, fiindcă m-a biruit năravul... Azi stăm într-un ungher pe care-l închiriem de la Amalia Lipevehsel, dar din ce trăim şi ce platim –nu ştiu. Acolo, în afara de noi, mai stă şi alta lume... O Sodoma respingătoare... hm... da... între timp a crescut şi fie-mea din prima căsătorie; cât a îndurat dânsa, fie-mea, din pricina mamei sale vitrege, am să trec sub tăcere. Căci, deşi Katerina Ivanovna e însăşi personificarea mărinimiei, este o fiinţă irascibila, se aprinde din te miri ce şi apoi da-i cu gura... Da! Ei, ce să mai vorbim despre toate astea! După cum va puteţi lesne închipui, Sonia n-a învăţat mai nimic. Am încercat —sunt patru ani de atunci -sa-i dau lecţii de geografie şi istorie universala; dar fiindcă nici eu nu eram prea tare în aceste materii şi-mi lipseau şi manualele potrivite, iar cărţile pe care le-am avut... hm... ei bine, acele cărţi nu le mai avem astăzi; aşa că ş-a isprăvit şi cu învăţătură ei. Ne-am oprit la Cirus, regele Persiei. Mai târziu, când s-a făcut mai mare, a citit câteva romane, iar acum, de curând, graţie domnului Lebeziatnikov, a mai citit o carte: Filozofia lui Lewes —o cunoaşteţi? A citit-o cu mult interes, ba ne-a împărtăşit şi nouă frânturi din această lectură. Asta e toată cultura ei. Şi acum, bunul meu domn, să vă pun o întrebare, cum s-ar zice, particulara: mult poate să câştige o fata săracă şi cinstită muncind cinstit?... Chiar muncind din zori până în noapte, domnul meu, dacă este cinstita şi nu are cine ştie ce talent, nu poate câştiga nici cincisprezece copeici pe zi! Şi pe deasupra consilierul de stat Klopstok, Ivan Ivanovici —poate-l cunoaşteţi? -nu numai ca nu i-a achitat nici până astăzi cusutul celor şase cămăşi de olandă, dar a insultat-o, a alungat-o, bătând din picior, şi i-a aruncat un cuvânt necuviincios, fiindcă —zicea dânsul —gulerul n-a fost croit pe măsură şi e strâmb. Iar acasă copilaşii sunt flamânzi... Katerina Ivanovna umbla prin odaie, frângându-şi mâinile, şi pe obraz îi apar pete roşii, cum se întâmplă la boala dumneaei, şi o ocărăşte: „Leneşo, stai aici la căldurică, mănânci şi bei!"... Da' ce mâncare, ce băutură, când uneori câte trei zile în şir nici copilaşii nu vad o coaja de pâine uscata?! Zăceam atunci... ei da, ce mai! Zăceam beat mort, şi am auzit-o pe Sonia mea întrebând (e tăcută din fire, nu răspunde niciodată şi are un glascior blajin... e bălaioară, cu obrăjorul slabuţ, palid): „Ce să fac, Katerina Ivanovna, cum să mă hotărâsc pentru treaba aceea?" Căci Daria Franţevna, o femeie stricată, binecunoscută de poliţie, i-a pus gând rău; de vreo trei ori i-a tot trimis vorba prin gazda noastră. „Ei şi? i-a răspuns Katerina Ivanovna în bătaie de joc. Mare comoară, n-am ce zice! Ce s-o păzeşti atâta?!" Dar n-o învinuiţi, n-o învinuiţi, stimate domn! Ea nu judeca atunci, era nervoasă, bolnavă, vedea copiii plângând de foame... a spus-o ca s-o jignească pe Sonia şi nicidecum ca s-o îndemne la rău... Aşa e firea Kaţerinei Ivanovna; daca, de pilda, copiii plâng, fie chiar de foame, ea îi ia la bătaie... Pe la orele şase, am văzut-o pe Sonia cum s-a sculat, şi-a pus băsmăluţa, pelerina şi a plecat de acasă, iar la nouă s-a întors înapoi. A venit, s-a apropiat de Katerina Ivanovna şi, fără o vorba, a pus pe masa în faţa ei treizeci de ruble. Măcar gura să fi deschis, măcar să se fi uitat la dânsa —nimic; a luat broboada noastră verde, de ştofă subţire (avem noi o broboada de familie), şi-a tras-o peste cap, peste ochi, şi s-a culcat în pat, cu faţa la perete, numai umeraşii şi trupuşorul îi tresăreau uşor... Iar eu, ca şi măi înainte, zăceam beat mort... Şi am văzut atunci, tinere, am văzut-o pe Katerina Ivanovna apropiindu-se de patul Sonecikăi, tăcută, şi ramînând toata seara în genunchi la picioarele ei, şi sărutându-i picioarele, şi nevoind cu nici un preţ sa se scoale, şi le-am mai văzut până la urmă adormind amîndoua... îmbrăţişate... da... iar eu... eu zăceam beat mort... Marmeladov amuţi, de parcă i s-ar fi pus un nod în gât. Apoi îşi umplu grăbit paharul, îl bău pe nerăsuflate şi plescăi din limbă de placere.

 

—De atunci, stimate domn, urmă el după această tăcere, în urma unei împrejurări neplacute şi din pricina denunţului unor persoane răuvoitoare, la care a contribuit şi Daria Franţevna, pentru că, pretindea ea, nu i s-a arătat respectul cuvenit, fiică-mea, Sofia Semionovna, a fost silită să-şi scoată condicuţă şi n-a mai putut să rămână cu noi. Gazda noastră, Amalia Feodorovna, n-a vrut să admită sa mai stea cu noi (deşi tot ea fusese de partea Dariei Franţevna altădată), şi nici domnul Lebeziatnikov... hm... Tocmai din pricina Soniei s-a întâmplat şi povestea aceea dintre el şi Katerina Ivanovna. Pe vremuri, chiar domnul Lebeziatnikov i-a tot aţinut calea Sonecikăi, acum, însă, s-a pus deodată la ambiţie; zicea: „Cum adică, eu, un om cult, să stau în aceeaşi casă cu una ca ea?" Katerina Ivanovna n-a tăcut, i-a luat apărarea Soniei... şi atunci... Acum Sonecika vine pe la noi numai seara, de o ajută la treabă pe Katerina Ivanovna şi-i dă cele de trebuinţă pentru trai, pe cât poate... Locuieşte la croitorul Kapernaumov, a subînchiriat la el o odaiţa; Kapernaumov e şchiop şi gângav, are o familie foarte numeroasă, şi toţi copiii lui sunt gângavi ca el... Până şi nevastă-sa e bâlbâită... Stau înghesuiţi într-o singura încăpere, iar Sonia îşi are acolo colţul ei, despărţit printr-un perete de scânduri... Hm... Sunt săraci lipiţi şi gângavi... da... A doua zi dimineaţa m-am sculat, mi-am pus zdrenţele, am întins mâinile către cer şi m-am dus la Excelenţa sa Ivan Afanasievici. Îl cunoaşteţi pe Excelenţa sa Ivan Afanasievici? Nu?... Ei, atunci nu ştiţi ce înseamnă pâinea lui Dumnezeu. Ceară, curata ceară în faţa Domnului nostru; se topeşte ca ceara!... După ce a binevoit să mă asculte, i-au venit lacrimi în ochi. „Fie, Marmeladov, mi-a zis, cu toate ca mi-ai înşelat încrederea... te iau încă o dată pe răspunderea mea personala, chiar aşa a spus, nu uita asta, şi acum du-te!" Am sărutat praful de pe picioarele lui, în gând, fireşte, căci în realitate n-ar fi îngăduit aşa ceva, el fiind un demnitar cult şi cu idei moderne; m-am înapoiat acasă şi când am anunţat că din nou am un post şi voi primi leafa... Doamne, ce-a mai fost atunci!...Marmeladov tăcu foarte tulburat, în clipa aceea, un grup de cheflii, beţi turta, intrau în local; în prag răsună o flaşneta, tocmită de ei, şi un glas de copil de şapte ani îngânând răguşit Sătucul. Cârciuma se umplu de larmă. Cârciumarul şi băieţii se grăbiră să servească muşteriii. Fără să-i pese, Marmeladov îşi urma povestirea. Alcoolul i se urcase la cap şi, cu cât se afuma mai tare, cu atât era mai vorbăreţ. Amintirea succesului avut de curând la serviciu îl însufleţea şi-i lumina obrazul. Raskolnikov îl asculta cu atenţie.

 

—Asta a fost acum cinci săptămâni, stimate domn... da. Katerina Ivanovna şi Sonecika -cum au aflat, Doamne! -parcă ne-am văzut în împărăţia cerului! Altădată zăceam ca un animal şi nu auzeam decât vorbe grele! Acum, însă, umblau pe vârfuri, căutau să astâmpere copiii, cică: „Semion Zaharîci a ostenit la slujbă, se odihneşte, ssst!" Când plecam la serviciu, îmi dadeau cafea cu caimac. Auzi dumneata, au făcut rost de caimac adevărat! Şi de unde au luat cele unsprezece ruble şi cincizeci de copeici ca să mă echipeze ca lumea—nu ştiu! Mi-au luat cizme, plastroane de percal —de-o frumuseţe! —uniforma, şi astea toate în cea mai buna rânduiala, pentru unsprezece ruble şi cincizeci de copeici. În prima zi, când m-am înapoiat de la serviciu, Katerina Ivanovna a pregătit două feluri de mâncare: supă şi carne sărata cu sos de hrean, lucru nemaipomenit! Rochii nu are... n-are de nici unele, şi totuşi s-a gătit de parcă avea de gând să se ducă în vizită; şi nu cine ştie ce lucru mare, dar se pricepe să facă orice din nimic; se piaptănă, îşi pune un guleraş curat, manşete, şi parcă-i alta, întinereşte, se face mai frumoasă. Sonecika, porumbiţa tatii, ne ajuta numai cu banii; zicea că, până una alta, nu se cade să vina pe la noi mai des, doar poate pe înserate, ca să nu o vadă nimeni. Auzi dumneata?! într-o zi, când am venit la prânz să mă odihnesc, m-am culcat şi -ce credeţi? Pe Katerina Ivanovna n-a mai răbdat-o inima, abia trecuse o săptămână de când se certase rău de tot cu gazda noastră, cu Amalia Feodorovna, şi acum o poftise la o cafea. Doua ceasuri au tot stat şi au tot şuşotit amândouă. Acu, zicea Katerina Ivanovna, Semion Zaharîci e la serviciu şi are leafă, ba s-a prezentat şi Excelenţei sale, iar Excelenţa sa a ieşit să-l întâmpine, a poruncit ca toată lumea să aştepte, şi pe Semion Zaharîci l-a condus de mână, înaintea celorlalţi, în cabinetul lui. Auzi, auzi dumneata?

 

„Eu, fireşte, nu ţi-am uitat meritele, Semion Zaharîci, a spus Excelenţa sa; cu toate ca te-ai ţinut de patima aceea uşuratică, fiindcă îmi promiţi să te laşi de ea şi pentru că, pe deasupra, în lipsă dumitale, treburile au mers prost (auzi, dumneata!) am încredere, a zis, în cuvântul dumitale de onoare." Toate acestea Katerina Ivanovna le-a născocit, drept să vă spun, dar nu din uşurinţă sau ca sa se laude, nu! Credea tot ce spunea, se alina cu născocirile ei, zău aşa! Şi eu n-o condamn, nu, n-o condamn!... Iar acum şase zile, când i-am adus prima mea leafă, douăzeci şi trei de ruble şi patruzeci de copeici (leafa mea întreagă) mi-a zis: „Drăgălaşul meu"! —aşa a zis. Şi asta între patru ochi, mă înţelegi? Ce mai drăgălaş a găsit, ce soţ sunt eu? Şi totuşi, m-a ciupit de obraz şi mi-a zis „drăgălaşul meu"! Marmeladov se opri, voi să zâmbească, dar bărbia începu deodată să-i tremure. Se stăpâni. Cârciuma, aspectul lui de om decăzut, cele cinci nopţi pe şlepurile cu fân, litra de votcă şi, totodată, dragostea lui bolnăvicioasă pentru nevastă, pentru familie, îl năuceau pe Raskolnikov. Îl asculta cu încordare, dar şi cu durere. Îi era ciuda că se rătăcise în localul acela.

 

—Stimate domn, stimate domn!... exclamă Marmeladov, după ce îşi măi stăpâni tulburarea. Toate acestea poate că au să vă pară vrednice de râs, aşa cum le par şi altora; poate că vă plictisesc numai, povestindu-vă amănuntele stupide şi nenorocite ale vieţii mele de familie, dar pentru mine n-au nimic de râs! Căci eu le simt pe toate... Toată ziulica aceea ruptă din rai, toată seara aceea am visat lucruri minunate: cum am să le orânduiesc toate, cum am sa-i îmbrac pe copilaşi şi am sa asigur liniştea neveste-mii, cum am să-mi smulg copila din braţele desfrâului şi am s-o readuc în sânul familiei... Şi multe, multe altele... Visurile astea nu pot fi condamnate, domnule! Ei, după toate astea (Marmeladov tresări deodată, ridica fruntea şi se uita ţintă la Raskolnikov), exact a două zi după ce am făurit aceste visuri (adică acum cinci zile şi cinci nopţi), pe înserate, am şterpelit prin vicleşug şi înşelaciune, ca un tâlhar de drumul mare, cheia de la sipetul Kăterinei Ivanovna, am luat de acolo tot ce a mai rămas din leafa (cât anume nu-mi amintesc), şi acum, priviţi-mă: asta-i tot! Sunt cinci zile şi cinci nopţi de când am fugit de acasă şi sunt căutat; s-a isprăvit cu slujba, uniforma a rămas la cârciuma de la Podul Eghipetski, în locul ei am căpătat zdrenţele astea... şi totul s-a sfârşit! Marmeladov se izbi cu pumnul în frunte, scrâşni din dinţi, strînse pleoapele şi se sprijini greu cu cotul de masa. Dar, peste o clipă, chipul i se schimbă pe neaşteptate, el se uita la Raskolnikov cu un fel de şiretenie forţată, râse şi adaugă:

 

—Azi am fost la Sonia, m-am dus să-i cer bai de votca, să-mi treacă mahmureala! He-he-he !

 

—Şi ţi-a dat? striga unul dintre nou-veniţi, de la masa vecină, izbucnind într-un râs zgomotos.

 

—Litra astă am cumpărat-o pe banii ei, zise Marmeladov, adresându-se numai lui Raskolnikov. Mi-a dat cu mâna ei treizeci de copeici, tot ce mai avea în casa, am văzut-o cu ochii mei... Nu mi-a spus nimic, m-a privit în tăcere, nimic mai mult... Nu pe pământ, colo sus... sunt asemenea ochi care îi plâng şi-i jelesc pe oamenii păcătoşi, îi plâng fără să-i dojenească, fără să-i dojenească! Şi când nu eşti dojenit te doare, te doare mai rău... Treizeci de copeici! Da. Şi doar avea nevoie de ele, nu-i aşa? Ce crezi dumneata, dragă domnule? Acum ea trebuie să fie curăţică. Şi curăţenia asta deosebită costă bani, pricepi dumneata? Pricepi? Trebuie să-şi cumpere şi ea dresuri, altfel nu se poate; are nevoie de fuste scrobite, de pantofiori mai acătării, să-şi poată arăta picioruşul când trece peste o băltoacă. Pricepi, pricepi oare dumneata, domnule, ce înseamnă această curăţenie? Ei, şi eu, tatăl ei, i-am stors treizeci de copeici ca să-mi treacă mahmureala! Şi îi beau! Ba i-am şi băut!... Spune acum, spune, cui să-i fie milă de unul ca mine? Hai? Dumitale ţi-e mila de mine? Da sau ba? Spune, îţi este mila? He-he-he! Făcu o mişcare să-şi umple paharul, dar nu mai avea cu ce.Sticla era goala.

 

—De ce i-ar fi mila de tine? striga cârciumarul, răsărind alaturi. Răsunară râsete şi chiar înjurături. Râdeau şi înjurau şi cei care ascultaseră şi cei care nu ascultaseră, văzând numai cum arata fostul funcţionar.

 

—Să-i fie milă! Pentru ce să-i fie milă? Strigă deodată Marmeladov, sculându-se în picioare, cu braţul întins înainte, cuprins de exaltare, ca şi cum abia ar fi aşteptat aceste cuvinte. De ce să-i fie milă de mine, zici tu? Ai dreptate, nu merit milă! Ar trebui să fiu răstignit, răstignit pe cruce şi nu dăruit cu mila! Dară tu, judecătorule, răstigneşte-l pe păcătos, dar răstignindu-l, dă-i mila ta! Atunci eu singur am să vin la tine ca sa fiu răstignit, căci nu mi-e sete de veselie, ci de lacrimi şi durere mi-e sete! Tu, negustorule, crezi poate că m-am înveselit cu litra ta de votca? Durere, durere am căutat în fundul cănii, durere şi lacrimi, şi le-am găsit şi le-am sorbit cu nesaţ! Iar mila are să aibă de noi acela carele pre toţi îi dăruieşte cu mila lui şi carele pre toţi şi pre toate le înţelege, el, singurul judecător. Va veni ziua de apoi si el mă va întreba: „Unde este copila care s-a jertfit pentru mama ei vitregă, ofticoasă şi rea, şi pentru nişte copilaşi străini? Unde este copila care nu s-a îngrozit de netrebnicia tatălui ei pământesc, un beţiv fără căpătâi, şi a fost milostiva cu el?!" Şi va mai spune: „Vino în împărăţia mea. Te-am iertat o data... Te-am iertat o dată... Şi-ţi iert şi acum păcatele tale multe, pentru că mult ai iubit..." Şi o va ierta pe Sonia mea, o va ierta, ştiu bine... Am simţit-o în inima mea când am fost deunăzi la ea!... Şi are să-i judece pre toţi și are sa-i ierte pre cei buni şi pre cei răi, şi pre cei înţelepţi şi pre cei smeriţi... Iar când va fi isprăvit cu toţi ceilalţi, va grăi către noi: „Veniţi şi voi, va spune, veniţi, voi beţivanilor, veniţi, voi cei slabi de înger, veniţi, voi păcătoşilor!" Şi noi vom ieşi şi ne vom opri în faţa lui fără frică. Şi va spune el: „Sunteţi nişte porci! Aveţi chip de animale şi apucături aidoma lor, dar veniţi şi voi în împărăţia mea!" Atunci vor grăi cei preaînţelepţi, vor grăi cei deştepţi: „Doamne, pentru ce-i primeşti şi pe aceştia?" Şi va răspunde el: „Ii primesc, v-o spun vouă, preaînţelepţilor, îi primesc, v-o spun vouă celor cu minte multă, fiindcă nici unul dintre ei nu s-a crezut vrednic să fie primit...". Şi va întinde către noi braţele, şi ne vom arunca în braţele lui şi vom plânge... şi vom înţelege totul! Atunci abia vom înţelege totul!... Şi toţi vor înţelege... şi Katerina Ivanovna... va înţelege şi dânsa... Doamne, vie împărăţia ta! Marmeladov se lăsă pe bancă, istovit, frânt, fără sa se uite la nimeni; uitase şi unde se afla şi rămase cufundat în gânduri. Vorbele lui făcură oarecare impresie; o clipa domni tăcerea, apoi răsunară aceleaşi râsete şi sudalmi de măi înainte:

 

—Ce mai deştept!

 

—Bate câmpii!

 

—Zi-i funcţionar şi pace! S.a.m.d., ş.a.m.d.

 

—Să mergem, domnule, îi zise deodată Marmeladov lui Raskolnikov, ridicând capul. Du-mă acasă... Casa lui Kosel, în curte. Trebuie sa mă duc... la Katerina Ivanovna. Raskolnikov ar fi vrut să plece mai de mult şi se gândise si el să-l însoţească pe Marmeladov. Picioarele acestuia se împleticeau mai rău decât limba şi el se sprijini greu de braţul tânărului. Nu aveau de făcut măi mult de două-trei sute de paşi. Dar, pe măsura ce se apropia de casă, ruşinea şi teama puneau tot mai mult stăpânire pe sufletul beţivului.

 

—Eu nu mă tem de Katerina Ivanovna... îngâna el, neliniştit. Nu mă tem că are sa mă tragă de păr. Ce e trasul de păr? Un fleac! Ţi-o spun eu!... Ar fi chiar mai bine să mă înhaţe de păr; nu de asta mi-e frica... mă sperie... mi-e frica de... ochii ei... da... şi de petele roşii care îi ies în obraji mă tem... şi de respiraţia ei... Ai auzit vreodată cum respiră un bolnav de boala ei... când e tulburat? Şi mă mai tem de plânsul copiilor... Dacă Sonia nu le-a dus de mâncare, atunci... nu ştiu! Nu ştiu!... Dar de bătaie nu mă tem... Să ştii, domnule, ca pe mine nu mă doare când mă bate, nu, nu... mă bucură... Nici nu m-aş putea lipsi de bătaie... E mai bine. Să mă bata, să-şi aline durerea... e mai bine aşa... Iată casa. Casa lui Kosel, un lacătuş, un neamţ bogat... Du-mă acolo! Pătrunseră în curte şi urcară la catul al treilea. Era aproape unsprezece seara şi cu toate că, în acel anotimp, la Petersburg nopţile sunt albe, cu cât urcau, cu atât scara era mai întunecoasă, iar sus de tot domnea bezna. Uşa mică şi afumată din capătul scării eră deschisă. Un muc de lumânare lumina o cămăruţă sărăcăcioasă, lungă de zece păşi; o vedeai toată de pe palier. Înăuntru era dezordine; zdrenţe de ale copiilor trântite peste tot, un cearceaf rupt atârnat în ungherul din fund, unde, pesemne, se afla patul. În odaie erau doua scaune şi un divan jerpelit, îmbrăcat în muşama, iar în faţa divanului o masă veche de bucătărie, din lemn de brad, nevopsită şi neacoperită. Pe marginea mesei —un sfeşnic de metal cu un muc de lumânare de seu, gata să se stingă. Aşadar, familia Marmeladov nu avea un ungher, ci o odaie, însă această odaie eră de trecere. Uşa spre celelalte încăperi, sau cuşti, în care era împărţit apartamentul Amaliei Lipevehsel era întredeschisă. De acolo se auzeau gălagie şi strigăte. Cineva râdea în hohote. Se vede că jucau cărţi şi beau ceai. Uneori răzbăteau expresii tari. Raskolnikov o recunoscu numaidecât pe Katerina Ivanovna. Era o femeie firavă, destul de înaltă şi mlădioasă, dar grozav de slăbită; avea părul blond-închis, încă foarte frumos, şi obrajii învăpăiaţi de două pete roşii. Umbla de colo până colo prin odaia aceea strâmtă, cu mâinile strânse la piept, cu buzele arse şi răsuflarea scurtă şi grea. Ochii îi străluceau ca de friguri, dar privirea era aspră şi fixă: la lumina ultimelor pâlpâiri ale mucului de luminare, chipul acesta ftizie şi frământat făcea o impresie dureroasă. Raskolnikov socoti că ea nu are mai mult de treizeci de ani şi că nu se potriveşte deloc cu Marmeladov... Femeia nu auzi, nu băgă de seamă sosirea lor: părea că umbla în neştire, fără să vada şi fără să auda. Aerul din odaie era înăbuşitor, dar ea nu deschidea fereastra; de pe scara venea un miros nesuferit, dar uşa dinspre scară rămânea deschisă: din încăperile din fund, prin uşa crăpată, pătrundeau valuri de fum: femeia tuşea, dar nu închidea uşa. Cea mai mică dintre fetiţe, de vreo şaşe ani, adormise chircită pe jos, cu capul înfundat în divan.

Un băieţel, cu un an măi mare, tremura şi plângea într-un colţ; pesemne abia fusese bătut. O fetiţă mai mărişoară, de vreo nouă ani, înăltuţă şi subţire ca un chibrit, într-o cămăşuţă zdrenţăroasă, iar pe umerii goi cu o pelerinuţă de postav, cusută cu vreo doi ani în urmă, probabil, căci nu-i mai acoperea genunchii, se afla în acelaşi colţ, lângă frăţiorul ei, şi-l ţinea de după gât cu braţu-i lung, uscat că un băţ. Se vede ca încerca sa-l potolească, îi şoptea ceva, îl alinta să nu măi plângă şi, în acelaşi timp, cu ochii ei mari şi negri, care păreau enormi pe obrăjorul slab şi speriat, o urmărea cu teamă pe maică-sa. Fără să intre, Marmeladov îngenunche în prag şi-l împinse înainte pe Raskolnikov. Femeia, văzând un om necunoscut, se opri o clipa distrata în faţa lui, trezindu-se parcă şi cereînd să înţeleagă: ce căută el acolo? Apoi îşi închipui, pesemne, că se ducea la locatarii din fund, odaia lor fiind una de trecere, şi, fără să-i măi pese de prezenţă lui, se îndreptă spre uşă de la scară ca s-o închida şi, deodată, zărindu-l în prag pe bărbatul ei îngenuncheat, scoase un ţipat.

 

—A! striga ea ca scoasa din minţi. Te-ai întors! Ocnaşule! Călaule!... Unde sunt banii? Arată, ce ăi în buzunare?! Şi hainele sunt schimbate! Unde-ţi sunt hainele? Unde sunt banii? Vorbeşte!...Se repezi să-l caute prin buzunare. Marmeladov, supus şi ascultător, îşi desfăcu braţele ca să uşureze percheziţia. Nu mai avea nici o leţcaie.—Unde sunt banii? răcni femeia. O, Doamne, i-ai băut pe toţi! Mai erau douăsprezece ruble în sipet!...Şi, deodată, cuprinsa de furie, îl apucă de păr şi-l trase în odaie. Ca să-i cruţe efortul, Marmeladov se târa, smerit, în genunchi după ea.

 

—Asta îmi face placere! Nu mă doare, mă bu-cu-ră, sti-ma-te domn! striga el, în timp ce ea îl trăgea de păr, scuturându-l, ba îl şi izbi cu capul de podea.Copilul care dormea pe jos se trezi şi începu să plângă. Băieţelul nu se măi putu stăpâni în colţul lui, tresări, ţipă şi se repezi, îngrozit, la soră-sa, aproape zvârcolindu-se de spaimă. Fetiţa mai mare tremura ca varga.

 

—A băut! A băut tot, tot! ţipa femeia, deznădajduită. Şi hainele-s schimbate. Sunt flamânzi, lihniţi! (Şi frângându-şi mâinile, arătă spre copii). O, viaţă blestemată! Şi dumitale, nu ţi-e ruşine obrazului, se năpusti ea deodată asupra lui Raskolnikov. Vii de la cârciumă! Ai băut cu el, nu-i aşa? Ai băut cu el! Afară! Tânărul se grăbi să plece, fără să scoată o vorbă. De altfel, uşa din fund se dadu la perete şi în prag se iviră câteva mutre curioase, batjocoritoare şi rânjite, cu ţigări şi lulele în gură, şi tichii în cap. Unii erau în halate descheiate, alţii atât de sumar îmbrăcaţi, că aproape sfidau buna-cuviinţă, câţiva ţineau în mână cărţile de joc. Ce-i distra şi-i făcea să râda pe toţi era că Marmeladov, în timp ce-l trăgea nevastă-să de păr, zbiera că asta îi face placere. Câţiva intrară chiar în odaie; în sfârşit, răsună o voce ascuţită şi ameninţătoare: însăşi Amalia Lipevehsel încerca să răzbească prin mulţime, ca să restabilească ordinea, aşa cum ştia dânsa! Adică pentru a suta oară s-o sperie pe biata femeie, poruncindu-i, printre înjurături, să părăsească chiar a două zi casa. Înainte de a pleca, Raskolnikov vârî mână în buzunar, scoase câteva monede de aramă, care-i rămăseseră din rubla schimbată la cârciuma, şi le puse, fără să fie văzut, pe prichiciul ferestrei. Ceva mai târziu, pe scară, îi păru rău şi voi să se întoarcă. „Ce prostie, gândi el, ei o au pe Sonia, iar de bani am şi eu nevoie."

 

Dar după o clipă de gândire înţelese că nu era cu putinţă să ia bănii înapoi şi ca în nici un caz n-ar face-o; dadu din mână a lehamite şi porni spre casă. „Sonia are nevoie de dresuri, se gândea el mergând pe strada şi zâmbind cu venin, curăţenia asta costă bani... Hm! Şi când te gândeşti că Sonecika s-ar putea să fi rămas şi ea cu mâna goala azi, fiindcă e vorba de noroc, ca la vânătoare... ca la minele de aur... şi atunci, fără banii mei, ar bate cu toţii din buze mâine... Bravo, Sonia! Ce izvor nesecat au descoperit totuşi. Şi se folosesc de el! Se folosesc! S-au obişnuit. Au plâns la început, şi apoi s-au obişnuit! Ticălosul de om se obişnuieşte cu toate!" Căzu pe gânduri. „Dar dacă greşesc?! exclamă el deodată, fără să vrea. Dacă, în realitate, omul nu este ticălos —omul în genere, seminţia umană – atunci toate celelalte nu sunt decât prejudecăţi, temeri scornite de mintea noastră, şi atunci nu mai este nici o stavilă, toate sunt aşa cum trebuie să fie!"...

Share/Save/Bookmark
 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Joomla 1.5 templates free, site hosting business.

Recomandam

Banner

Caută

Recomandam

Banner

Recomandam

Banner