KaramazovKaramazov.ro: libertate, religie, economiehttp://www.karamazov.ro/index.php/component/content/frontpage/frontpage.feed2024-03-19T10:16:24ZJoomla! 1.5 - Open Source Content ManagementARISTOTELIAN HAPPINESS IN JANE AUSTEN’S NOVELS2011-09-30T09:53:28Z2011-09-30T09:53:28Zhttp://www.karamazov.ro/index.php/aristotelian-happiness-in-jane-austen/124-aristotelian-happiness-in-jane-austens-novels.htmlMaria Comanescuninel.ganea@gmail.com<div></div>
<p align="center"><strong><img style="float: right;" alt="morland_domestic_happiness1" src="http://www.karamazov.ro/images/stories/morland_domestic_happiness1.jpg" width="250" height="317" /></strong></p>
<p align="center"><strong>THE WAY TO HAPPINESS</strong></p>
<p></p>
Jane Austen’s novels are most remarkable through the fact that, at least in certain instances and aspects – the ones I have endeavored to emphasize in the previous chapters – they represent pieces of literature perfectly illustrating great ideas of Aristotelian philosophy. Although it is not at all certain that Jane Austen actually read Aristotle’s writings,<a href="http://www.karamazov.ro/#_ftn1" name="_ftnref1" title="title"></a>[1] the way in which she builds her characters and their ideals, makes it as though she could not exemplify more aptly his philosophical concepts, had she purposefully tried.<div></div>
<p align="center"><strong><img style="float: right;" alt="morland_domestic_happiness1" src="http://www.karamazov.ro/images/stories/morland_domestic_happiness1.jpg" width="250" height="317" /></strong></p>
<p align="center"><strong>THE WAY TO HAPPINESS</strong></p>
<p></p>
Jane Austen’s novels are most remarkable through the fact that, at least in certain instances and aspects – the ones I have endeavored to emphasize in the previous chapters – they represent pieces of literature perfectly illustrating great ideas of Aristotelian philosophy. Although it is not at all certain that Jane Austen actually read Aristotle’s writings,<a href="http://www.karamazov.ro/#_ftn1" name="_ftnref1" title="title"></a>[1] the way in which she builds her characters and their ideals, makes it as though she could not exemplify more aptly his philosophical concepts, had she purposefully tried.Legea e lege2015-04-03T09:41:54Z2015-04-03T09:41:54Zhttp://www.karamazov.ro/index.php/saptamana-in-bucati/442-legea-e-lege.htmlNinel Ganeaninel.ganea@gmail.com<p><strong><img style="float: right;" alt="la_legge2" src="http://www.karamazov.ro/images/stories/la_legge2.jpg" height="206" width="250" />În pofida unei competiții acerbe</strong>, olimpiada națională de rusofobie pare a fi câștigată de <a href="http://www.karamazov.ro/vhttp://www.hotnews.ro/stiri-politic-19775337-monica-macovei-condamna-declaratiile-ambasadorului-rus-bucuresti-ponta-aurescu-iohannis-tac-inacceptabil-timp-oamenii-lui-putin-devin-tot-mai-agresivi-oleg-malginov-trebuie-fie-rechemat-moscova.htm">Monica Macovei</a>. Europarlamentarul a comentat săptămâna aceasta declarațiile neinspirate ale ambasadorului rus la București, și a cerut ca acesta să fie rechemat la Moscova, deoarece românii “sunt insultați și intimidați de reprezentantul lui Putin la București”. Nu știu câți români s-au simțit jigniți, dar e cert că ăsta e ultimul criteriu pentru a condamna o acțiune în gândirea doamnei Macovei. În altă ordine de idei, doamna Macovei a recomandat românilor să picheteze sediul ANAF, să iasă în stradă, să protesteze împotriva controalelor declanșate de Fisc, deoarece ANAF ar trebui să lupte cu marii evazioniști, nu cu buticarii și tarabagii. Argumentul nu ține deoarece după urma marilor evazioniști trăiesc o mulțime de buticari, tarabagii și afaceri de familie. Nu ține, mai ales dacă ne gândim și la intransigența legalistă exhibată de-a lungul timpului de doamna Macovei. Or vrem justiție în toată splendoarea, or nu mai vrem. Nu merge cu jumătăți de măsură. Vrem o țară ca afară, cu oameni corecți care să muncească pentru a-și plăti toate contribuțiile la stat. Că nu e plăcut să ți se închidă prăvălia pentru diferențe mici în contabilitate, e de înteles. Dar, din cele mai profunde izvoare de înțelepciune politică modernă, aflăm că unde e lege, nu e tocmeală, iar evaziunea fiscală un atentat la siguranța națională. Așă că de ce ar trebui să stea lucrurile altfel pentru micii întreprinzători? În fine, nu e nicio problemă ezoterică aici. Taxele, impozitele și reglementările din România strivesc orice afacere, așa că singurele modalități de supraviețuire sunt coruperea statului și evitarea pe cât posibil a obligațiilor financiare. Însă despre reducerea taxelor, vorbesc doar câțiva economiști nefrecventabili și <a href="http://www.mediafax.ro/economic/fmi-romania-nu-are-spatiu-de-reducere-a-taxelor-daca-nu-imbunatateste-colectarea-si-administrarea-14068336">FMI</a>, care consideră că ar pune în pericol disciplina fiscală.</p>
<p><strong>Parlamentul a eliminat limita</strong> de 3000 de militari americani care se pot afla la un moment dat <a href="http://www.capital.ro/parlamentul-a-eliminat-limita-de-3000-militari-ale-fortelor-sua-pe-teritoriul-romaniei.html">pe teritoriul României</a>. Deși românii i-au așteptat să vină acum aproape 60 de ani, yankeii și-au făcut apariția mai discret și mai târziu. Decizia este simbolică și consfințește o adeziune construită prin manipularea fricii (de Rusia și terorism) și fluturarea beneficiilor provenite din capitalism. În realitate, nu e nici capitalism, nici securitate, ci doar obediența, servilismul și oportunismul tipic românești pliate recent pe un regim inchizitorial-colonialist. A nu se înțelege de aici în vreun fel că Rusia lui Putin ar fi soluția. Nici vorbă. Dezbaterea locală, câtă e, se poartă în termenii opozițiilor binare, iar orice încercare de a depăși antitezele comode te aruncă sub etichetele utopismului.</p>
<p><strong>O carte de cântece neoficiale</strong> folosită din anul 2012 de <a href="http://www.dailymail.co.uk/news/article-3022005/Book-songs-used-U-S-Air-Force-contains-horrifying-lyrics-rape-pedophilia-homosexuality.html">US Air Force</a> conține versuri care elogiază pedofilia, violurile și homosexualitatea. Cartea a fost adusă drept probă într-un proces intentat de o femeie, fost sergent în trupele aeriene, victimă a unui abuz sexual din partea unui coleg. Melodiile sunt adaptări după șlagăre internaționale, dar cu textul modificat în direcția unor experiențe sexuale extreme. Un cântec este, chiar, însoțit de precizarea “doar pentru cei câțiva cu adevărat bolnavi”. Anul trecut, s-au înregistrat aproximativ 6000 de victime sexuale în armata SUA, în creștere cu opt procente față de 2013, conform unui studiu.</p>
<p><br /> <strong>Printre nenumăratele cauze minunate și filme</strong> precum “Aferim”, <a href="http://www.washingtonexaminer.com/selling-suicide-with-george-soros-money/article/2526283">George Soros</a> , autorul unui eseu intitulat “Reflecții asupra morții în America”, susține și introducerea sinuciderilor asistate. Rețeta e clasică. Sponsorizarea unor ong-uri care au drept sarcină să schimbe opinia publică pentru a da senzația de mișcare crescută de la firul ierbii, și a face mai ușoară legalizarea unor practici aflate în contradicție cu legile naturale și tradițiile locului. De la homosexualitate la sinucideri asistate și avort, scenariul nu s-a schimbat. Pentru România, rămâne antologică și definitorie formarea Grupului de Dialog Special, clubul de elită al intelectualilor locali, sub auspiciile acestui filantrop al răului. După cum remarca undeva Sanda Stolojan “scopul intemeierii Grupului pentru Dialog Social acesta este: sa serveasca drept motor noii mentalitati".</p>
<p><strong>Consensul oficial</strong> legat de încălzirea globală se fisurează pe zi ce trece, chiar dacă vedetele pop se dau de ceasul morții de grija Naturii și a răului produs de om. Cercetătorii de la <a href="http://dailycaller.com/2015/03/31/scientists-say-new-study-is-a-death-blow-to-global-warming-hysteria/">Institul de Meteorologie Max Planck</a> din Germania au descoperit că emisiile de dioxid de carbon provoacă mult mai puțină căldură decât este estimat în modelele oficiale. Cu alte cuvinte, studiul elimină posibilitatea scenariilor catastrofale vânturate de Casandrele verzi, dar și temeiul pe baza cărora sunt introduse o sumedenie de reglementări și impozite ecologice. Se va schimba ceva în urma acestui studiu? Puțin probabil, deoarece trăim într-o cultură a pr-ului și a dependenței intelectuale.</p>
<p><strong>Liderul socialiștilor britanici</strong> dorește ca în viitoarele serii James Bond rolul agentului 007 să fie deținut de o femeie. <a href="http://www.independent.co.uk/news/uk/politics/generalelection/ed-miliband-wants-rosamund-pike-to-be-the-first-female-james-bond-10147248.html">Potrivit lui Ed Miliband</a>, trebuie să mergem în ritmul timpurilor, să fim egali în tot și în toate și așa mai departe. Filmul, ca de altfel, întreaga serie provine oricum dintr-o imaginație ocultă, așa că eventualele alterări feministe nu ar strica vreo capodoperă. Poate doar să dezamăgească fanii culturii de consum. Însă este simptomatică și neliniștitoare mentalitatea progresivistă (comunistă) când trece la fapte: abolește prin ucaz diferențele, disticțiile, persoanele. Nu rămâne decât o masă amorfă de zombie.</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p><p><strong><img style="float: right;" alt="la_legge2" src="http://www.karamazov.ro/images/stories/la_legge2.jpg" height="206" width="250" />În pofida unei competiții acerbe</strong>, olimpiada națională de rusofobie pare a fi câștigată de <a href="http://www.karamazov.ro/vhttp://www.hotnews.ro/stiri-politic-19775337-monica-macovei-condamna-declaratiile-ambasadorului-rus-bucuresti-ponta-aurescu-iohannis-tac-inacceptabil-timp-oamenii-lui-putin-devin-tot-mai-agresivi-oleg-malginov-trebuie-fie-rechemat-moscova.htm">Monica Macovei</a>. Europarlamentarul a comentat săptămâna aceasta declarațiile neinspirate ale ambasadorului rus la București, și a cerut ca acesta să fie rechemat la Moscova, deoarece românii “sunt insultați și intimidați de reprezentantul lui Putin la București”. Nu știu câți români s-au simțit jigniți, dar e cert că ăsta e ultimul criteriu pentru a condamna o acțiune în gândirea doamnei Macovei. În altă ordine de idei, doamna Macovei a recomandat românilor să picheteze sediul ANAF, să iasă în stradă, să protesteze împotriva controalelor declanșate de Fisc, deoarece ANAF ar trebui să lupte cu marii evazioniști, nu cu buticarii și tarabagii. Argumentul nu ține deoarece după urma marilor evazioniști trăiesc o mulțime de buticari, tarabagii și afaceri de familie. Nu ține, mai ales dacă ne gândim și la intransigența legalistă exhibată de-a lungul timpului de doamna Macovei. Or vrem justiție în toată splendoarea, or nu mai vrem. Nu merge cu jumătăți de măsură. Vrem o țară ca afară, cu oameni corecți care să muncească pentru a-și plăti toate contribuțiile la stat. Că nu e plăcut să ți se închidă prăvălia pentru diferențe mici în contabilitate, e de înteles. Dar, din cele mai profunde izvoare de înțelepciune politică modernă, aflăm că unde e lege, nu e tocmeală, iar evaziunea fiscală un atentat la siguranța națională. Așă că de ce ar trebui să stea lucrurile altfel pentru micii întreprinzători? În fine, nu e nicio problemă ezoterică aici. Taxele, impozitele și reglementările din România strivesc orice afacere, așa că singurele modalități de supraviețuire sunt coruperea statului și evitarea pe cât posibil a obligațiilor financiare. Însă despre reducerea taxelor, vorbesc doar câțiva economiști nefrecventabili și <a href="http://www.mediafax.ro/economic/fmi-romania-nu-are-spatiu-de-reducere-a-taxelor-daca-nu-imbunatateste-colectarea-si-administrarea-14068336">FMI</a>, care consideră că ar pune în pericol disciplina fiscală.</p>
<p><strong>Parlamentul a eliminat limita</strong> de 3000 de militari americani care se pot afla la un moment dat <a href="http://www.capital.ro/parlamentul-a-eliminat-limita-de-3000-militari-ale-fortelor-sua-pe-teritoriul-romaniei.html">pe teritoriul României</a>. Deși românii i-au așteptat să vină acum aproape 60 de ani, yankeii și-au făcut apariția mai discret și mai târziu. Decizia este simbolică și consfințește o adeziune construită prin manipularea fricii (de Rusia și terorism) și fluturarea beneficiilor provenite din capitalism. În realitate, nu e nici capitalism, nici securitate, ci doar obediența, servilismul și oportunismul tipic românești pliate recent pe un regim inchizitorial-colonialist. A nu se înțelege de aici în vreun fel că Rusia lui Putin ar fi soluția. Nici vorbă. Dezbaterea locală, câtă e, se poartă în termenii opozițiilor binare, iar orice încercare de a depăși antitezele comode te aruncă sub etichetele utopismului.</p>
<p><strong>O carte de cântece neoficiale</strong> folosită din anul 2012 de <a href="http://www.dailymail.co.uk/news/article-3022005/Book-songs-used-U-S-Air-Force-contains-horrifying-lyrics-rape-pedophilia-homosexuality.html">US Air Force</a> conține versuri care elogiază pedofilia, violurile și homosexualitatea. Cartea a fost adusă drept probă într-un proces intentat de o femeie, fost sergent în trupele aeriene, victimă a unui abuz sexual din partea unui coleg. Melodiile sunt adaptări după șlagăre internaționale, dar cu textul modificat în direcția unor experiențe sexuale extreme. Un cântec este, chiar, însoțit de precizarea “doar pentru cei câțiva cu adevărat bolnavi”. Anul trecut, s-au înregistrat aproximativ 6000 de victime sexuale în armata SUA, în creștere cu opt procente față de 2013, conform unui studiu.</p>
<p><br /> <strong>Printre nenumăratele cauze minunate și filme</strong> precum “Aferim”, <a href="http://www.washingtonexaminer.com/selling-suicide-with-george-soros-money/article/2526283">George Soros</a> , autorul unui eseu intitulat “Reflecții asupra morții în America”, susține și introducerea sinuciderilor asistate. Rețeta e clasică. Sponsorizarea unor ong-uri care au drept sarcină să schimbe opinia publică pentru a da senzația de mișcare crescută de la firul ierbii, și a face mai ușoară legalizarea unor practici aflate în contradicție cu legile naturale și tradițiile locului. De la homosexualitate la sinucideri asistate și avort, scenariul nu s-a schimbat. Pentru România, rămâne antologică și definitorie formarea Grupului de Dialog Special, clubul de elită al intelectualilor locali, sub auspiciile acestui filantrop al răului. După cum remarca undeva Sanda Stolojan “scopul intemeierii Grupului pentru Dialog Social acesta este: sa serveasca drept motor noii mentalitati".</p>
<p><strong>Consensul oficial</strong> legat de încălzirea globală se fisurează pe zi ce trece, chiar dacă vedetele pop se dau de ceasul morții de grija Naturii și a răului produs de om. Cercetătorii de la <a href="http://dailycaller.com/2015/03/31/scientists-say-new-study-is-a-death-blow-to-global-warming-hysteria/">Institul de Meteorologie Max Planck</a> din Germania au descoperit că emisiile de dioxid de carbon provoacă mult mai puțină căldură decât este estimat în modelele oficiale. Cu alte cuvinte, studiul elimină posibilitatea scenariilor catastrofale vânturate de Casandrele verzi, dar și temeiul pe baza cărora sunt introduse o sumedenie de reglementări și impozite ecologice. Se va schimba ceva în urma acestui studiu? Puțin probabil, deoarece trăim într-o cultură a pr-ului și a dependenței intelectuale.</p>
<p><strong>Liderul socialiștilor britanici</strong> dorește ca în viitoarele serii James Bond rolul agentului 007 să fie deținut de o femeie. <a href="http://www.independent.co.uk/news/uk/politics/generalelection/ed-miliband-wants-rosamund-pike-to-be-the-first-female-james-bond-10147248.html">Potrivit lui Ed Miliband</a>, trebuie să mergem în ritmul timpurilor, să fim egali în tot și în toate și așa mai departe. Filmul, ca de altfel, întreaga serie provine oricum dintr-o imaginație ocultă, așa că eventualele alterări feministe nu ar strica vreo capodoperă. Poate doar să dezamăgească fanii culturii de consum. Însă este simptomatică și neliniștitoare mentalitatea progresivistă (comunistă) când trece la fapte: abolește prin ucaz diferențele, disticțiile, persoanele. Nu rămâne decât o masă amorfă de zombie.</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>Întâlnirile mele cu EUROASIANiSMUL și câteva obiecții aduse acestei mișcări2017-10-01T19:01:35Z2017-10-01T19:01:35Zhttp://www.karamazov.ro/index.php/eseuri/539-intalnirile-mele-cu-euroasiansmul-i-cateva-obiecii-aduse-acestei-micri.htmlSergey Horujyninel.ganea@gmail.com<p></p>
<p></p>
<p><em><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/dughin_euroasia.jpg" width="250" height="188" alt="dughin_euroasia" style="float: right;" />Publicăm astăzi un eseu sinoptic despre istoria mișcării euroasianiste, scris de filosoful rus Serghei Horujy. Fără a subscrie în întregime la viziunea expusă de autor, credem că textul de mai jos aduce clarificări importante și obiecții serioase, care pot contribui la o înțelegere mai profundă a acestei mișcări politice, mai ales dintr-o perspectivă tradiționalistă. (Ninel Ganea)</em></p>
<p><strong><span style="text-align: center;">A.</span><span style="text-align: center;">Din experiența personală: Cum și ce putea cunoaște cineva despre Euroasianism în timpul regimului Brejnev?</span></strong></p>
<p></p>
<p>Organizatorii seminarului despre euroasianism au decis să mă invite deoarece în studiile consacrate subiectului se găsesc adesea referințe la lucrările mele. E de înțeles, dar scrierile respective sunt foarte vechi. Au fost scrise în urmă cu 20 sau chiar 25 de ani, iar de atunci, fără excepție, preocupările mele științifice nu au mai avut nimic de-a face cu euroasianismul, cu mici excepții. Astăzi, studiile euroasiatice au atins o altă fază, au alte subiecte în centru, alte accente și, ceea ce este foarte important, au căpătat o bază de cercetare mult mai solidă. Din acest punct de vedere, am considerat că nu am cu ce să contribui la acest eveniment, dar în urma discuțiilor avute cu Dr. Kristina Stoeckl, lucrurile s-au schimbat. Întâlnirile mele cu euroasianismul țineau de o epocă atât de depărtată, astfel încât deveneau o referință istorică. Ele dădeau seama de episoadele timpurii ale receptării euroasianismului în Russia și în URSS. Astfel văzute, ele ar putea fi de interes. Am să descriu pe scurt aceste întâlniri de idei, iar apoi o să vorbesc despre natura „postrevoluționară” (пореволюционный) a euroasianismului.</p>
<p></p>
<p>În perioada de final a comunismului sovietic, cred că euroasianismul reprezenta un tărâm necunoscut pentru societatea sovietică, până într-acolo încât nici măcar numele nu spunea nimic. Informațiile despre emigrația rusă erau minime și nu cuprindeau nimic despre euroasianism. Excepțiile ca Lev Gumilev și cercul său de apropiați nu fac decât să confirme această regulă. Așa că nu este deloc ciudat de ce la începutul anilor ‘70 nu auzisem nici eu nimic despre acest curent, deși aveam contacte cu multe cercuri intelectuale din Moscova, care includeau dizidenți, atât creștini cât și seculari, filosofi liberali, artiști și poeți underground.</p>
<p></p>
<p>Dar în 1971 s-a întâmplat să fiu rugat să-i ofer găzduire, pentru o perioadă de timp, lui Vasily Vitalievich Schulgin. Cred că nu este cazul să explic acum cine era Schulgin. Atunci avea 93 de ani, dar o memorie excelentă. Nu trebuia să mă duc la muncă, așa că cele zece zile cât a locuit la mine s-au transformat într-un interviu fără întrerupere despre ultima decadă a Imperiului Rus, despre Revoluția Rusă și emigrație, acordat de unul dintre principalii protagoniști al acestor întâmplări. Cât despre euroasianism, Schulgin era, bineînțeles, unul dintre adversarii săi, dar în multe privințe era foarte apropiat de acest curent în spațiul destul de strâmt al politicii din emigrație și mai ales în ceea ce privește legăturile periculoase, de subterană, cu URSS. După cum toată lumea știe, Schulgin a făcut o excursie în URSS, de aceeași natură ca cele făcute de Savitsky, Arapov și alți euroasianiști. Vizita sa a fost controlată de GPU, iar manuscrisul cărții „Cele trei capitale”, pe care Schulgin a scris-o despre această excursie, a fost editat și corectat chiar de Dzerzhinsky. În timpul discuției noastre, Vasily Vitalievich era deschis și fără secrete iar unele informații și povești auzite de la el nu le-am regăsit scrise nici atunci, nici mai târziu. Astfel, am căpătat o introducere în euroasianism, o introducere deloc superficială, dar care rămânea totuși la un nivel preliminar.</p>
<p></p>
<p>Peste câțiva ani de la această întâmplare, în timpul studiilor mele despre filosofia religiei am descoperit lucrările lui Lev Karsavin, la vremea aceea un personaj necunoscut chiar și pentru filosofii profesioniști (deși exista, ca și în cazul euroasianismului, o excepție și anume un mic cerc din Leningrad grupat în jurul lui Anatol Vaneev, cel care fusese discipolul lui Karsavin în Gulag). </p>
<p></p>
<p>Pentru o bună bucată de timp, am fost influențat de filosofia sa pe care am studiat-o asiduu. Textele le-am putut citi în secțiune specială a Bibliotecii Lenin, la care aveam acces ca urmare a participării mele în proiectul de anvergură al Enciclopediei Filosofice. Aici era o colecție fără egal a literaturii din emigrație (din care o mare parte a fost furată în timpul anilor ‘90). Aproape toate publicațiile euroasianiste puteau fi găsite aici, chiar dacă nu erau colecții complete. Astfel, pe lângă studiile consacrate lui Karsavin, am cunoscut o parte consistentă din literatura euroasiatică. Cât despre Karsavin, m-a impresionat în special un text de-al său, pe atunci necunoscut, astăzi faimos, „Biserică, Persoană și Stat” pe care l-am copiat de mână cu foarte mult efort. De asemenea, am început o muncă sistematică de a strânge operele lui Karsavin, să le editez și să le comentez pentru a pregăti o ediție a operelor sale, chiar completă, pentru viitor. Era o muncă dificilă, care presupunea foarte multe detalii tehnice, dar eram ajutat de o echipă de asistenți pusă la dispoziție de Părintele Alexander Men, pe care îl cunoșteam bine și care organizese o rețea de asociații creștine. Era, deci, un proiect colectiv în adevăratul sens al cuvântului, care s-a întins pe câțiva ani, în decada optzecistă, printre percheziții și arestări ale KGB, nu în grupul nostru, dar în proximitatea noastră; la căderea comunismului, aproape toate operele filosofice ale lui Karsavin, editate și comentate, se aflau pe rafturile mele. Comentariile mele conțineau o discuție în privința legăturilor lui Karsavin cu euroasianismul și, imediat ce a devenit posibilă o normalitate a discursului în privința filosofiei religiei, a apărut primul articol despre Karsavin, care conținea și un capitol despre euroasianism, într-o revistă sovietică (era vorba despre revista Problemele Filosofiei, cea mai importantă publicație de gen din URSS). A fost, probabil, prima desciere a acestei mișcării în literatura postsovietică.</p>
<p></p>
<p>Mai târziu, am început să studiez operele Părintelui Georges Florovsky. Mă interesa, în principal, ideea sa de sinteză neopatristică, dar am studiat, de asemenea, viața și opera sa întreagă, inclusiv perioada sa euroasianistă. Prezentarea mea, încă nepublicată, susținută la Universitatea Ann Arbor din Michigan, în anul 1993, în cadrul centenarului Florovsky avea titlul „Florovsky și euroasianismul: anatomia unui conflict”. Trecând de la Karsavin la Florovsky nu am putut să nu remarc că în contextul euroasianismului cei doi gânditori reprezintă poli opuși din multe puncte de vedere importante. Această idee a fost dezvoltată, într-un articol destul de discutat, de prietenul meu Albert Sobolev.</p>
<p></p>
<p>O bună parte din munca mea despre filosofia religiei din Rusia punea în evidență structura sa internă, căile sale și perspectivele continuării sale. În acest context, problema principală era ceea ce Florovsky a numit în cartea sa celebră „pauze și legături”, разрывы и связи, adică elemente de continuitate și întreruperi în dezvoltarea gândirii ruse, înainte și după Revoluția Bolșevică. Cheia acestei probleme rezida în evaluarea gândirii celor din emigrație. Bineînțeles, era vorba de un fenomen complex și divers, cu oameni de natură și origine diferite. Unii dintre ei au continuat tradiția și discursul prerevoluționar, dar alții erau din alt aluat și au rupt-o manifest cu această tradiție. Imediat după revoluție a apărut un concept special pentru a desemna și caracteriza acest nou fenomen. S-a numit „post-revoluționar” ((пореволюционный, un neologism în Rusia). Iar aici dăm din nou peste euroasianism deoarece această mișcare a fost rapid și categoric interpretată drept una dintre primele și cele mai importante mișcări post-revoluționare, un fel de exemplu pentru celelalte.</p>
<p></p>
<p><strong><span style="text-align: center;">B.</span><span style="text-align: center;">Euroasianism în contextul filosofic și politic rusesc: Ce înseamnă să fi post-revoluționar?</span></strong></p>
<p></p>
<p> </p>
<p></p>
<p><a href="http://magazin.anacronic.ro/produs/hollywood-ezoteric-sex-secte-si-ocultism-film/"><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/final.jpg" width="180" height="288" alt="final" style="float: right;" /></a>Acum, dacă lăsăm deoparte problemele de natură filosofică ne putem pune întrebarea: cu ce ne ajută în înțelegerea euroasianismului acest atribut de post-revoluționar? În opinia mea, cred că are o relevanță mare. Din perspectivă post-revoluționară, toate curentele filosofice și politice prerevoluționare erau condamnate din capul locului ca învechite, idealiste și abstracte, prea slabe și, în cele din urmă, inutile în ceea ce privește acțiunea politică, istorică și socială. Prin opoziție, gândirea post-revoluționară își propunea să fie activă, în totalitate concretă și pragmatică. Aceste atribute sunt, desigur, foarte generale și aproape axiomatice. Dar ne putem da seama mai bine de anumite caracteristici profunde ale post-revoluționismului și euroasianismului dacă luăm în considerare tipologiile paralele și asemănările pe care le au aceste curente cu avangarda artistică. Aceste comparații s-au făcut și s-au accentuat în mod repetat. De pildă, Fedor Stepun a spus, atunci când a comentat pe marginea primei reviste euroasianiste, că „euroasianiștii sunt slavofilii epocii futurismului”. În perioada Revoluției, avangarda rusă a trecut dincolo de domeniul artistic și a lansat nenumărate proiecte radicale de a schimba societatea și natura. Cât despre euroasianism, în textele lui Suvchinski, dar nu numai, putem observa semne distincte ale aceluiași mod de gândire avangardist cu maximalismul manifest și scheme nebunești. Suvchinski scria: „În mod practic, la ideea de A Treia Internațională... trebuie să-i opunem cu toată forța ideea a al treilea maximalism. Euroasianismul susține formula: maximalismul împotriva maximalismului”. Iar Yakov Sadovsky, un alt euroasianist, a continuat în aceeași direcție: „Într-adevăr, trebuie să fim mai radicali decât cei mai radicali și mai conservatori decât cei mai conservatori. Munca spirituală creativă ne oferă un fundament de neclintit pentru proiecte practice de amploare...cum ar fi construcția unor canale navigabile între Volga și Ob, Pechora și Kama, Ob și Yenissei.”</p>
<p></p>
<p>Tipologia mișcărilor de avangardă și a gândirii avangardise a fost studiată cu atenție și, datorită asemănărilor, este ușor să vedem ce reprezintă aceste curente post-revoluționare. Având în vedere că euroasianismul este structural avangardist (cel puțin într-o măsură foarte mare) putem identifica multe din trăsăturile sale într-o nouă perspectivă unificată. Mă voi concentra aici, pe scurt, doar asupra a două subiecte. Relația euroasianismului cu tradiția ortodoxă și cu principiile etice.</p>
<p></p>
<p> </p>
<p></p>
<p>În nenumărate texte euroasianiste se pot întâlni declarații în care se vorbește despre fidelitatea lor nelimitată și fermă față de tradiția ortodoxă și Biserica Ortodoxă. În aceste afirmații ei preferă adesea un ton emoțional și elevat, cum face, de pildă, Savitsky, într-un manifest timpuriu: „Euroasianiștii sunt ortodocși. Iar Biserica Ortodoxă este lumina, care luminează asupra lor iar ei îi cheamă pe compatrioții lor la Ea, la Darurile și Harul Ei”. Ca regulă, cercetătorii moderni înghit pe nemestecate aceste declarații și de aici apare ideea dominantă în lumea academică, conform căreia euroasianismul este un fel de mișcare tradiționalistă și conservatoare, statornic credincioasă în fundamentele Ortodoxiei. „Principiile religioase ale Ortodoxiei...permeează toate ideile euroasianiste”. Totuși, avem de-a face cu o interpretare superficială. Paralela tipologică ne poate ajuta să vedem relația dintre Euroasianism și Ortodoxie un pic mai în adâncime. Legătura gândirii avangardiste cu tradiția și tradiția religioasă, în special, este multidimensională. Desigur, ceea ce este de subliniat este caracterul prin definiție antitradițional al avangardei, așa încât există o doză ostilitate inerentă la adresa tradiției. Dar pe acest fundal se așează și alte atitudini. Vedem foarte des că avangarda recurge la tradiție: se întâmplă în multe feluri și din multe motive cum ar fi simpla curiozitate, un interes real și chiar o căutare reală a creativității și a inspirației. Istoria artei moderne debordează de astfel de exemple incredibile. Mutatis mutandis, aceeași diversitate de perspective cu referire la tradiție pot fi descoperite în curentele de avangarrdă filosofice și politice, luate într-un sens larg (post-clasice, revoluționare sau post-revoluționare). Paleta acestor atitudini se întinde de la adversitatea funciară față de bolșevici la fidelitatea necondiționață față de euroasiniști. Din acest punct de vedere, par a fi la poli opuși, dar dacă ne uităm mai cu atenție legătura lor cu tradiția este identică. Adică, instrumentală și funcțională.</p>
<p></p>
<p><a href="http://magazin.anacronic.ro/produs/ghidul-incorect-politic-despre-femei-sex-si-feminism/"><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/banner_Ghid_incorect_politic.jpg" width="180" height="288" alt="banner_Ghid_incorect_politic" style="float: right;" /></a>Toate aceste mișcări și fenomene culturale includ tradiția în trusa lor de instrumente și mijloace. Ei doar o exploatează, în loc de a se integra în ea. Ingineria socială bolșevică, așa cum a fost realizată de Kompartya, s-a ocupat de distrugerea tradiției, în timp ce ingineria socială euroasianistă realizată de Evpartyia (care urmează să aibă loc) a plănuit păstrarea tradiției, dar în ambele cazuri este vorba despre manipularea acesteia din urmă de o forță străină ei. În opoziție cu cercetătorii moderni, în anii ‘20 acest specific al euroasianismului era perceput fără dubii nu numai de oamenii din Biserică, dar de marea majoritatea a rușilor. Euroasianismul era o mișcare absolut seculară fără nico legătură de vreun fel sau altul cu vreuna dintre jurisdicițiile Bisericii din exil. Natursa sa fundamental seculară se manifesta în multe privințe și fapte. Conceptia sa asupra бытовое исповедничество, viața confesională și ritualismul, propuse de Prințul Trubetskoy, imprimau un caracter primitiv și o reducere a Ortodoxiei.</p>
<p></p>
<p>Printre fondatorii acestei mișcări era o persoană cu o conștiință ortodoxă și una fundamental avangardistă (mă refer bineînțeles la Florovsky și Suvchinski). Primul și-a dat repede că trebuie să părăsească mișcarea iar mai târziu a criticat-o dur, în timp ce al doilea a rămas fidel și activ. După plecarea lui Florovsky, nu mai era absolut nimeni care să aibă cât de cât o educație teologică satisfăcătoare, cu excepția lui Karsavin. Dar ca teolog Karsavin era orice, numai tradiționalist nu era, fiind înclinat în permanență să adopte puncte de vedere provocatoare și să susțină idei controversate. Și așa mai departe.</p>
<p></p>
<p><strong><span style="text-align: center;">C.</span><span style="text-align: center;">Euroasianism și neo-euroasianism, etică și dez-eticizare</span></strong></p>
<p></p>
<p> </p>
<p></p>
<p>În final o să-mi îndrept atenția asupra problemelor etice ale euroasianismului. Această temă apare natural în contextul tipologiei paralele. Gândirea avangardistă intră în coliziune frontală cu morala convențională și etica tradițională. Principalul motiv este că, prin natura sa, avangarda este atrasă de experiențele extreme, fără să ocolească transgresiunea și încălcarea normelor și limitelor convenționale. Odată stabilit acest lucru, descoperi cu ușurință în euroasianism semne și urme ale unor tensiuni și conflicte similare, pe care cineva le-ar putea numi drept o tendință către dez-eticizare.</p>
<p></p>
<p>În primul rând, exista cel puțin o anumită parte sau sferă din euroasianism, care te forțează la experiențe extreme și la transgresiune. Era sfera activităților clandestine și a operațiunilor sub acoperire. Implicarea în astfel de activități cerea eludarea principiilor de etică politică și, uneori, chiar ale celor comune. Euroasianiștii, ca toți revoluționarii și spionii din toate țările și din toate timpurile, erau gata să sacrifice aceste principii pentru Marea Cauză. Cei implicați direct în astfel de activități erau foarte disponibili. Și se spunea despre Piotr Arapov că principiile sale erau atât de laxe încât includeau orice de la „Părinții Bisericii la părinții securității”. Era considerat vetust nu doar vechiul aranjament politic, dar și etica tradițională politică, iar una dintre cele mai învechite noțiuni era aceea de onoare, честь, în activitatea politică.</p>
<p></p>
<p>Să vă dau un mic exemplu. În celebra operațiune «Трест» atât euroasianiștii cât și Vasily Shulgin au fost trași pe sfoară, manipulați și înfrânți de GPU ca niște neaveniți în politica mare. Când operațiunea s-a terminat cu bine, iar înșelarea a devenit cunoscută, Shulgin a decis să lase în urmă politica datorită codului său moral și onoarei politice. Pe euroasianiști nu i-a deranjat deloc această poveste și au continuat să facă aceleași lucruri.</p>
<p></p>
<p> </p>
<p></p>
<p>Putem să remarcăm că recepția negativă a euroasianismului și a altor fenomene post-revoluționare în cercurile largi ale emigranților a fost generată și întreținută, nu doar de inerția și neîncrederea cu privire la tot ce este nou, dar și de o neîncredere morală, de o suspiciune vagă legată de ceva tulbure la nivel etic.</p>
<p></p>
<p>Dintr-un anume punct de vedere asemenea intuiții și sentimente vagi au fost justificate. <br /> Cu toate acestea, putem să admitem că această tendință spre dez-eticizare nu era prea puternică în euroasianismul clasic al anilor ‘20. Manifestările sale erau mai degrabă sub forma unor tendințe și germeni îngrijorători, dar în lumina istoriei mișcării, ar trebuisă ne uităm cu mai multă atenție la ei astăzi. În neo-euroasianism aceste tendințe firave s-au transfromat în fapte groaznice. Centrul neo-euroasianismului era școala de pe Strada Yuzhinsky, unde în ultimii ani ai comunismului se aduna un mic grup esoteric. Acolo au fost educate sentimental și intelectual câteva personalități ale lumii postsovietice din Rusia, printre care și Alexander Dughin. Această școală ar putea fi caracterizată, dacă ne referim la una din pozițiile sale fundamentale, drept o școală de gândire și de viață complet desprinsă de morală. Era o caracteristică specifică a artei și gândirii celor doi guru ai școlii, Evgheni Golovin și Yuri Mamleev. Într-o anumită măsură ei reprezintă un răspuns tipic rusesc sau târziu sovietic la școlile de gândire tradiționaliste ale lui Guenon și Evola și la filosofia transgresiunii a lui Bataille și Blanchot. Nicidecum nu se poate spune că arta lor promovează un cult al răului. Este ușoară și liniștită, dar face discursul etic complet irelevant. Și o face într-o manieră convingătoare și atractivă. Am putea spune că este un satanism confortabil și domestic. În universul lor mitologic lumea morților și a celor vii se unesc, așa încât crima devine ceva obișnuit fără nicio semnificație sau interes. Bine, rău, frumos, urât... totul este complet opțional și funcțional și interșanjabil, toate sunt realități aflate pe același nivel și cu aceeași valoare. Așadar, dacă sunt motive și stimuli ca să alegi răul sau urâtul, ce importanță are? Să o facem. De exemplu, Savitsky, după cum știm, a exclus ferm și tranșant terorismul din lista mijloacelor admise de acțiune politică. Dar neo-euroasiniștii au descoperit că scopurile lor pot fi atinse mai ușor dacă adoptă o poziție contrară. Din acest motiv acceptă fără niciun fel de ezitare tot felul de transgresiuni. Am citit cu toții propoziția faimoasă a liderului lor: „Ca profesor asta vă spun: ucideți, ucideți, ucideți!”. În mod cert, aceasă aserțiune a unui profesor atinge limitele discursului umane, este nec plus ultra.</p>
<p></p>
<p>Cu toate acestea, merită notat aici că astfel de poziții nu sunt ceva unic sau un derapaj straniu. Nu, este doar o formă extremă a unei tendințe foarte moderne. Dez-eticizarea reprezintă una din trăsăturile principale ale formării unei conștiințe sociale și politicee. Această formare este definită adesea ca post-ideologică.</p>
<p></p>
<p>Euroasianismul clasic se considera o ideologie și drept urmare vedea din perspectivă ideologică formarea acestei conștiințe. Adica avea nevoie (chiar dacă într-o formă simplificată rudimentar) de un cod de principii privind comportamentul social și care să susțină viziunea asupra lumii. Dinamica socială și antropologică a ultimelor zeci de ani a scos la lumină un alt tip de formare a conștiinței politice, care nu are un caracter integral, ci este dezmembrată și fragmentată, fără să-și atingă potențialul, virtualizată. Tehnicile ideologice de persuasiune sistematică nu sunt foarte eficiente pentru a influența o asemenea conștiință. Pentru a o manipula și a o domina este nevoe de alte metode și mijloace, care țintesc nu doar la nivelul intelectual, ci și la cel emoțional și cel subconștient. Intră aici o mulțime diversă de tehnici pentru a provoca reacțiile dorite în anumite situații. Setul unor astfel de tehnici este exact ceea ce denumește termenul de post-ideologie. Spre deosebire de ideologie, care este întotdeauna un sistem, post-ideologia nu este decât o trusă de scule. Și, drept urmare, în timp ce ideologia cuprinde sau implica o anumită etică (e.g. ideologia comunistă propunea „morala comunistă”), post-ideologia este categoric împotriva unei asemenea opțiuni. Din acest motiv conchidem că neo-eurasianismul trebuie considerat în mod definitoriu drept un fenoment post-ideologic.</p>
<p></p>
<p>Putem privi acum înapoi și vedea euroasianismul în desfășurarea sa istorică. Totul a început cu discuții la Sofia, luni, între exilați tineri ruși. Aceste dezbateri aveau drept subiect îngrijorarea legată de destinul Rusiei și al culturii creștine, erau pline de patos spiritual și moral, așa că au fost comparate de mine și de alți autori cu faimoasele discuții dostoievskiene ale băieților ruși din „Frații Karamazov”. Așadar, drumul euroasianismului se întinde de la discuțiile de la Sofia dintre băieții ruși până la sângeroasele jocuri euroasianiste din Donbass. Este un traseu îngrozitor și ne spune multe despre modelele și patologiile din Rusia modernă. Desigur, trebuie să admitem că euroasianismul a reușit să deschidă noi oportunități pentru gândirea creatoare într-o sumedenie de domenii și direcții. Dar noile oportunități reprezintă întotdeauna o provocare deoarece presupun întotdeauna o alegere între bine și rău. Din păcate, după cum am văzut în această scurtă trecere în revistă euroasianismul a făcut invariabil cele mai proaste alegeri.</p>
<p><em>Traducere din engleză după </em></p>
<p><em><a href="http://synergia-isa.ru/wp-content/uploads/2015/11/hor_euras_wien2015.pdf">http://synergia-isa.ru/wp-content/uploads/2015/11/hor_euras_wien2015.pdf</a></em></p><p></p>
<p></p>
<p><em><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/dughin_euroasia.jpg" width="250" height="188" alt="dughin_euroasia" style="float: right;" />Publicăm astăzi un eseu sinoptic despre istoria mișcării euroasianiste, scris de filosoful rus Serghei Horujy. Fără a subscrie în întregime la viziunea expusă de autor, credem că textul de mai jos aduce clarificări importante și obiecții serioase, care pot contribui la o înțelegere mai profundă a acestei mișcări politice, mai ales dintr-o perspectivă tradiționalistă. (Ninel Ganea)</em></p>
<p><strong><span style="text-align: center;">A.</span><span style="text-align: center;">Din experiența personală: Cum și ce putea cunoaște cineva despre Euroasianism în timpul regimului Brejnev?</span></strong></p>
<p></p>
<p>Organizatorii seminarului despre euroasianism au decis să mă invite deoarece în studiile consacrate subiectului se găsesc adesea referințe la lucrările mele. E de înțeles, dar scrierile respective sunt foarte vechi. Au fost scrise în urmă cu 20 sau chiar 25 de ani, iar de atunci, fără excepție, preocupările mele științifice nu au mai avut nimic de-a face cu euroasianismul, cu mici excepții. Astăzi, studiile euroasiatice au atins o altă fază, au alte subiecte în centru, alte accente și, ceea ce este foarte important, au căpătat o bază de cercetare mult mai solidă. Din acest punct de vedere, am considerat că nu am cu ce să contribui la acest eveniment, dar în urma discuțiilor avute cu Dr. Kristina Stoeckl, lucrurile s-au schimbat. Întâlnirile mele cu euroasianismul țineau de o epocă atât de depărtată, astfel încât deveneau o referință istorică. Ele dădeau seama de episoadele timpurii ale receptării euroasianismului în Russia și în URSS. Astfel văzute, ele ar putea fi de interes. Am să descriu pe scurt aceste întâlniri de idei, iar apoi o să vorbesc despre natura „postrevoluționară” (пореволюционный) a euroasianismului.</p>
<p></p>
<p>În perioada de final a comunismului sovietic, cred că euroasianismul reprezenta un tărâm necunoscut pentru societatea sovietică, până într-acolo încât nici măcar numele nu spunea nimic. Informațiile despre emigrația rusă erau minime și nu cuprindeau nimic despre euroasianism. Excepțiile ca Lev Gumilev și cercul său de apropiați nu fac decât să confirme această regulă. Așa că nu este deloc ciudat de ce la începutul anilor ‘70 nu auzisem nici eu nimic despre acest curent, deși aveam contacte cu multe cercuri intelectuale din Moscova, care includeau dizidenți, atât creștini cât și seculari, filosofi liberali, artiști și poeți underground.</p>
<p></p>
<p>Dar în 1971 s-a întâmplat să fiu rugat să-i ofer găzduire, pentru o perioadă de timp, lui Vasily Vitalievich Schulgin. Cred că nu este cazul să explic acum cine era Schulgin. Atunci avea 93 de ani, dar o memorie excelentă. Nu trebuia să mă duc la muncă, așa că cele zece zile cât a locuit la mine s-au transformat într-un interviu fără întrerupere despre ultima decadă a Imperiului Rus, despre Revoluția Rusă și emigrație, acordat de unul dintre principalii protagoniști al acestor întâmplări. Cât despre euroasianism, Schulgin era, bineînțeles, unul dintre adversarii săi, dar în multe privințe era foarte apropiat de acest curent în spațiul destul de strâmt al politicii din emigrație și mai ales în ceea ce privește legăturile periculoase, de subterană, cu URSS. După cum toată lumea știe, Schulgin a făcut o excursie în URSS, de aceeași natură ca cele făcute de Savitsky, Arapov și alți euroasianiști. Vizita sa a fost controlată de GPU, iar manuscrisul cărții „Cele trei capitale”, pe care Schulgin a scris-o despre această excursie, a fost editat și corectat chiar de Dzerzhinsky. În timpul discuției noastre, Vasily Vitalievich era deschis și fără secrete iar unele informații și povești auzite de la el nu le-am regăsit scrise nici atunci, nici mai târziu. Astfel, am căpătat o introducere în euroasianism, o introducere deloc superficială, dar care rămânea totuși la un nivel preliminar.</p>
<p></p>
<p>Peste câțiva ani de la această întâmplare, în timpul studiilor mele despre filosofia religiei am descoperit lucrările lui Lev Karsavin, la vremea aceea un personaj necunoscut chiar și pentru filosofii profesioniști (deși exista, ca și în cazul euroasianismului, o excepție și anume un mic cerc din Leningrad grupat în jurul lui Anatol Vaneev, cel care fusese discipolul lui Karsavin în Gulag). </p>
<p></p>
<p>Pentru o bună bucată de timp, am fost influențat de filosofia sa pe care am studiat-o asiduu. Textele le-am putut citi în secțiune specială a Bibliotecii Lenin, la care aveam acces ca urmare a participării mele în proiectul de anvergură al Enciclopediei Filosofice. Aici era o colecție fără egal a literaturii din emigrație (din care o mare parte a fost furată în timpul anilor ‘90). Aproape toate publicațiile euroasianiste puteau fi găsite aici, chiar dacă nu erau colecții complete. Astfel, pe lângă studiile consacrate lui Karsavin, am cunoscut o parte consistentă din literatura euroasiatică. Cât despre Karsavin, m-a impresionat în special un text de-al său, pe atunci necunoscut, astăzi faimos, „Biserică, Persoană și Stat” pe care l-am copiat de mână cu foarte mult efort. De asemenea, am început o muncă sistematică de a strânge operele lui Karsavin, să le editez și să le comentez pentru a pregăti o ediție a operelor sale, chiar completă, pentru viitor. Era o muncă dificilă, care presupunea foarte multe detalii tehnice, dar eram ajutat de o echipă de asistenți pusă la dispoziție de Părintele Alexander Men, pe care îl cunoșteam bine și care organizese o rețea de asociații creștine. Era, deci, un proiect colectiv în adevăratul sens al cuvântului, care s-a întins pe câțiva ani, în decada optzecistă, printre percheziții și arestări ale KGB, nu în grupul nostru, dar în proximitatea noastră; la căderea comunismului, aproape toate operele filosofice ale lui Karsavin, editate și comentate, se aflau pe rafturile mele. Comentariile mele conțineau o discuție în privința legăturilor lui Karsavin cu euroasianismul și, imediat ce a devenit posibilă o normalitate a discursului în privința filosofiei religiei, a apărut primul articol despre Karsavin, care conținea și un capitol despre euroasianism, într-o revistă sovietică (era vorba despre revista Problemele Filosofiei, cea mai importantă publicație de gen din URSS). A fost, probabil, prima desciere a acestei mișcării în literatura postsovietică.</p>
<p></p>
<p>Mai târziu, am început să studiez operele Părintelui Georges Florovsky. Mă interesa, în principal, ideea sa de sinteză neopatristică, dar am studiat, de asemenea, viața și opera sa întreagă, inclusiv perioada sa euroasianistă. Prezentarea mea, încă nepublicată, susținută la Universitatea Ann Arbor din Michigan, în anul 1993, în cadrul centenarului Florovsky avea titlul „Florovsky și euroasianismul: anatomia unui conflict”. Trecând de la Karsavin la Florovsky nu am putut să nu remarc că în contextul euroasianismului cei doi gânditori reprezintă poli opuși din multe puncte de vedere importante. Această idee a fost dezvoltată, într-un articol destul de discutat, de prietenul meu Albert Sobolev.</p>
<p></p>
<p>O bună parte din munca mea despre filosofia religiei din Rusia punea în evidență structura sa internă, căile sale și perspectivele continuării sale. În acest context, problema principală era ceea ce Florovsky a numit în cartea sa celebră „pauze și legături”, разрывы и связи, adică elemente de continuitate și întreruperi în dezvoltarea gândirii ruse, înainte și după Revoluția Bolșevică. Cheia acestei probleme rezida în evaluarea gândirii celor din emigrație. Bineînțeles, era vorba de un fenomen complex și divers, cu oameni de natură și origine diferite. Unii dintre ei au continuat tradiția și discursul prerevoluționar, dar alții erau din alt aluat și au rupt-o manifest cu această tradiție. Imediat după revoluție a apărut un concept special pentru a desemna și caracteriza acest nou fenomen. S-a numit „post-revoluționar” ((пореволюционный, un neologism în Rusia). Iar aici dăm din nou peste euroasianism deoarece această mișcare a fost rapid și categoric interpretată drept una dintre primele și cele mai importante mișcări post-revoluționare, un fel de exemplu pentru celelalte.</p>
<p></p>
<p><strong><span style="text-align: center;">B.</span><span style="text-align: center;">Euroasianism în contextul filosofic și politic rusesc: Ce înseamnă să fi post-revoluționar?</span></strong></p>
<p></p>
<p> </p>
<p></p>
<p><a href="http://magazin.anacronic.ro/produs/hollywood-ezoteric-sex-secte-si-ocultism-film/"><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/final.jpg" width="180" height="288" alt="final" style="float: right;" /></a>Acum, dacă lăsăm deoparte problemele de natură filosofică ne putem pune întrebarea: cu ce ne ajută în înțelegerea euroasianismului acest atribut de post-revoluționar? În opinia mea, cred că are o relevanță mare. Din perspectivă post-revoluționară, toate curentele filosofice și politice prerevoluționare erau condamnate din capul locului ca învechite, idealiste și abstracte, prea slabe și, în cele din urmă, inutile în ceea ce privește acțiunea politică, istorică și socială. Prin opoziție, gândirea post-revoluționară își propunea să fie activă, în totalitate concretă și pragmatică. Aceste atribute sunt, desigur, foarte generale și aproape axiomatice. Dar ne putem da seama mai bine de anumite caracteristici profunde ale post-revoluționismului și euroasianismului dacă luăm în considerare tipologiile paralele și asemănările pe care le au aceste curente cu avangarda artistică. Aceste comparații s-au făcut și s-au accentuat în mod repetat. De pildă, Fedor Stepun a spus, atunci când a comentat pe marginea primei reviste euroasianiste, că „euroasianiștii sunt slavofilii epocii futurismului”. În perioada Revoluției, avangarda rusă a trecut dincolo de domeniul artistic și a lansat nenumărate proiecte radicale de a schimba societatea și natura. Cât despre euroasianism, în textele lui Suvchinski, dar nu numai, putem observa semne distincte ale aceluiași mod de gândire avangardist cu maximalismul manifest și scheme nebunești. Suvchinski scria: „În mod practic, la ideea de A Treia Internațională... trebuie să-i opunem cu toată forța ideea a al treilea maximalism. Euroasianismul susține formula: maximalismul împotriva maximalismului”. Iar Yakov Sadovsky, un alt euroasianist, a continuat în aceeași direcție: „Într-adevăr, trebuie să fim mai radicali decât cei mai radicali și mai conservatori decât cei mai conservatori. Munca spirituală creativă ne oferă un fundament de neclintit pentru proiecte practice de amploare...cum ar fi construcția unor canale navigabile între Volga și Ob, Pechora și Kama, Ob și Yenissei.”</p>
<p></p>
<p>Tipologia mișcărilor de avangardă și a gândirii avangardise a fost studiată cu atenție și, datorită asemănărilor, este ușor să vedem ce reprezintă aceste curente post-revoluționare. Având în vedere că euroasianismul este structural avangardist (cel puțin într-o măsură foarte mare) putem identifica multe din trăsăturile sale într-o nouă perspectivă unificată. Mă voi concentra aici, pe scurt, doar asupra a două subiecte. Relația euroasianismului cu tradiția ortodoxă și cu principiile etice.</p>
<p></p>
<p> </p>
<p></p>
<p>În nenumărate texte euroasianiste se pot întâlni declarații în care se vorbește despre fidelitatea lor nelimitată și fermă față de tradiția ortodoxă și Biserica Ortodoxă. În aceste afirmații ei preferă adesea un ton emoțional și elevat, cum face, de pildă, Savitsky, într-un manifest timpuriu: „Euroasianiștii sunt ortodocși. Iar Biserica Ortodoxă este lumina, care luminează asupra lor iar ei îi cheamă pe compatrioții lor la Ea, la Darurile și Harul Ei”. Ca regulă, cercetătorii moderni înghit pe nemestecate aceste declarații și de aici apare ideea dominantă în lumea academică, conform căreia euroasianismul este un fel de mișcare tradiționalistă și conservatoare, statornic credincioasă în fundamentele Ortodoxiei. „Principiile religioase ale Ortodoxiei...permeează toate ideile euroasianiste”. Totuși, avem de-a face cu o interpretare superficială. Paralela tipologică ne poate ajuta să vedem relația dintre Euroasianism și Ortodoxie un pic mai în adâncime. Legătura gândirii avangardiste cu tradiția și tradiția religioasă, în special, este multidimensională. Desigur, ceea ce este de subliniat este caracterul prin definiție antitradițional al avangardei, așa încât există o doză ostilitate inerentă la adresa tradiției. Dar pe acest fundal se așează și alte atitudini. Vedem foarte des că avangarda recurge la tradiție: se întâmplă în multe feluri și din multe motive cum ar fi simpla curiozitate, un interes real și chiar o căutare reală a creativității și a inspirației. Istoria artei moderne debordează de astfel de exemple incredibile. Mutatis mutandis, aceeași diversitate de perspective cu referire la tradiție pot fi descoperite în curentele de avangarrdă filosofice și politice, luate într-un sens larg (post-clasice, revoluționare sau post-revoluționare). Paleta acestor atitudini se întinde de la adversitatea funciară față de bolșevici la fidelitatea necondiționață față de euroasiniști. Din acest punct de vedere, par a fi la poli opuși, dar dacă ne uităm mai cu atenție legătura lor cu tradiția este identică. Adică, instrumentală și funcțională.</p>
<p></p>
<p><a href="http://magazin.anacronic.ro/produs/ghidul-incorect-politic-despre-femei-sex-si-feminism/"><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/banner_Ghid_incorect_politic.jpg" width="180" height="288" alt="banner_Ghid_incorect_politic" style="float: right;" /></a>Toate aceste mișcări și fenomene culturale includ tradiția în trusa lor de instrumente și mijloace. Ei doar o exploatează, în loc de a se integra în ea. Ingineria socială bolșevică, așa cum a fost realizată de Kompartya, s-a ocupat de distrugerea tradiției, în timp ce ingineria socială euroasianistă realizată de Evpartyia (care urmează să aibă loc) a plănuit păstrarea tradiției, dar în ambele cazuri este vorba despre manipularea acesteia din urmă de o forță străină ei. În opoziție cu cercetătorii moderni, în anii ‘20 acest specific al euroasianismului era perceput fără dubii nu numai de oamenii din Biserică, dar de marea majoritatea a rușilor. Euroasianismul era o mișcare absolut seculară fără nico legătură de vreun fel sau altul cu vreuna dintre jurisdicițiile Bisericii din exil. Natursa sa fundamental seculară se manifesta în multe privințe și fapte. Conceptia sa asupra бытовое исповедничество, viața confesională și ritualismul, propuse de Prințul Trubetskoy, imprimau un caracter primitiv și o reducere a Ortodoxiei.</p>
<p></p>
<p>Printre fondatorii acestei mișcări era o persoană cu o conștiință ortodoxă și una fundamental avangardistă (mă refer bineînțeles la Florovsky și Suvchinski). Primul și-a dat repede că trebuie să părăsească mișcarea iar mai târziu a criticat-o dur, în timp ce al doilea a rămas fidel și activ. După plecarea lui Florovsky, nu mai era absolut nimeni care să aibă cât de cât o educație teologică satisfăcătoare, cu excepția lui Karsavin. Dar ca teolog Karsavin era orice, numai tradiționalist nu era, fiind înclinat în permanență să adopte puncte de vedere provocatoare și să susțină idei controversate. Și așa mai departe.</p>
<p></p>
<p><strong><span style="text-align: center;">C.</span><span style="text-align: center;">Euroasianism și neo-euroasianism, etică și dez-eticizare</span></strong></p>
<p></p>
<p> </p>
<p></p>
<p>În final o să-mi îndrept atenția asupra problemelor etice ale euroasianismului. Această temă apare natural în contextul tipologiei paralele. Gândirea avangardistă intră în coliziune frontală cu morala convențională și etica tradițională. Principalul motiv este că, prin natura sa, avangarda este atrasă de experiențele extreme, fără să ocolească transgresiunea și încălcarea normelor și limitelor convenționale. Odată stabilit acest lucru, descoperi cu ușurință în euroasianism semne și urme ale unor tensiuni și conflicte similare, pe care cineva le-ar putea numi drept o tendință către dez-eticizare.</p>
<p></p>
<p>În primul rând, exista cel puțin o anumită parte sau sferă din euroasianism, care te forțează la experiențe extreme și la transgresiune. Era sfera activităților clandestine și a operațiunilor sub acoperire. Implicarea în astfel de activități cerea eludarea principiilor de etică politică și, uneori, chiar ale celor comune. Euroasianiștii, ca toți revoluționarii și spionii din toate țările și din toate timpurile, erau gata să sacrifice aceste principii pentru Marea Cauză. Cei implicați direct în astfel de activități erau foarte disponibili. Și se spunea despre Piotr Arapov că principiile sale erau atât de laxe încât includeau orice de la „Părinții Bisericii la părinții securității”. Era considerat vetust nu doar vechiul aranjament politic, dar și etica tradițională politică, iar una dintre cele mai învechite noțiuni era aceea de onoare, честь, în activitatea politică.</p>
<p></p>
<p>Să vă dau un mic exemplu. În celebra operațiune «Трест» atât euroasianiștii cât și Vasily Shulgin au fost trași pe sfoară, manipulați și înfrânți de GPU ca niște neaveniți în politica mare. Când operațiunea s-a terminat cu bine, iar înșelarea a devenit cunoscută, Shulgin a decis să lase în urmă politica datorită codului său moral și onoarei politice. Pe euroasianiști nu i-a deranjat deloc această poveste și au continuat să facă aceleași lucruri.</p>
<p></p>
<p> </p>
<p></p>
<p>Putem să remarcăm că recepția negativă a euroasianismului și a altor fenomene post-revoluționare în cercurile largi ale emigranților a fost generată și întreținută, nu doar de inerția și neîncrederea cu privire la tot ce este nou, dar și de o neîncredere morală, de o suspiciune vagă legată de ceva tulbure la nivel etic.</p>
<p></p>
<p>Dintr-un anume punct de vedere asemenea intuiții și sentimente vagi au fost justificate. <br /> Cu toate acestea, putem să admitem că această tendință spre dez-eticizare nu era prea puternică în euroasianismul clasic al anilor ‘20. Manifestările sale erau mai degrabă sub forma unor tendințe și germeni îngrijorători, dar în lumina istoriei mișcării, ar trebuisă ne uităm cu mai multă atenție la ei astăzi. În neo-euroasianism aceste tendințe firave s-au transfromat în fapte groaznice. Centrul neo-euroasianismului era școala de pe Strada Yuzhinsky, unde în ultimii ani ai comunismului se aduna un mic grup esoteric. Acolo au fost educate sentimental și intelectual câteva personalități ale lumii postsovietice din Rusia, printre care și Alexander Dughin. Această școală ar putea fi caracterizată, dacă ne referim la una din pozițiile sale fundamentale, drept o școală de gândire și de viață complet desprinsă de morală. Era o caracteristică specifică a artei și gândirii celor doi guru ai școlii, Evgheni Golovin și Yuri Mamleev. Într-o anumită măsură ei reprezintă un răspuns tipic rusesc sau târziu sovietic la școlile de gândire tradiționaliste ale lui Guenon și Evola și la filosofia transgresiunii a lui Bataille și Blanchot. Nicidecum nu se poate spune că arta lor promovează un cult al răului. Este ușoară și liniștită, dar face discursul etic complet irelevant. Și o face într-o manieră convingătoare și atractivă. Am putea spune că este un satanism confortabil și domestic. În universul lor mitologic lumea morților și a celor vii se unesc, așa încât crima devine ceva obișnuit fără nicio semnificație sau interes. Bine, rău, frumos, urât... totul este complet opțional și funcțional și interșanjabil, toate sunt realități aflate pe același nivel și cu aceeași valoare. Așadar, dacă sunt motive și stimuli ca să alegi răul sau urâtul, ce importanță are? Să o facem. De exemplu, Savitsky, după cum știm, a exclus ferm și tranșant terorismul din lista mijloacelor admise de acțiune politică. Dar neo-euroasiniștii au descoperit că scopurile lor pot fi atinse mai ușor dacă adoptă o poziție contrară. Din acest motiv acceptă fără niciun fel de ezitare tot felul de transgresiuni. Am citit cu toții propoziția faimoasă a liderului lor: „Ca profesor asta vă spun: ucideți, ucideți, ucideți!”. În mod cert, aceasă aserțiune a unui profesor atinge limitele discursului umane, este nec plus ultra.</p>
<p></p>
<p>Cu toate acestea, merită notat aici că astfel de poziții nu sunt ceva unic sau un derapaj straniu. Nu, este doar o formă extremă a unei tendințe foarte moderne. Dez-eticizarea reprezintă una din trăsăturile principale ale formării unei conștiințe sociale și politicee. Această formare este definită adesea ca post-ideologică.</p>
<p></p>
<p>Euroasianismul clasic se considera o ideologie și drept urmare vedea din perspectivă ideologică formarea acestei conștiințe. Adica avea nevoie (chiar dacă într-o formă simplificată rudimentar) de un cod de principii privind comportamentul social și care să susțină viziunea asupra lumii. Dinamica socială și antropologică a ultimelor zeci de ani a scos la lumină un alt tip de formare a conștiinței politice, care nu are un caracter integral, ci este dezmembrată și fragmentată, fără să-și atingă potențialul, virtualizată. Tehnicile ideologice de persuasiune sistematică nu sunt foarte eficiente pentru a influența o asemenea conștiință. Pentru a o manipula și a o domina este nevoe de alte metode și mijloace, care țintesc nu doar la nivelul intelectual, ci și la cel emoțional și cel subconștient. Intră aici o mulțime diversă de tehnici pentru a provoca reacțiile dorite în anumite situații. Setul unor astfel de tehnici este exact ceea ce denumește termenul de post-ideologie. Spre deosebire de ideologie, care este întotdeauna un sistem, post-ideologia nu este decât o trusă de scule. Și, drept urmare, în timp ce ideologia cuprinde sau implica o anumită etică (e.g. ideologia comunistă propunea „morala comunistă”), post-ideologia este categoric împotriva unei asemenea opțiuni. Din acest motiv conchidem că neo-eurasianismul trebuie considerat în mod definitoriu drept un fenoment post-ideologic.</p>
<p></p>
<p>Putem privi acum înapoi și vedea euroasianismul în desfășurarea sa istorică. Totul a început cu discuții la Sofia, luni, între exilați tineri ruși. Aceste dezbateri aveau drept subiect îngrijorarea legată de destinul Rusiei și al culturii creștine, erau pline de patos spiritual și moral, așa că au fost comparate de mine și de alți autori cu faimoasele discuții dostoievskiene ale băieților ruși din „Frații Karamazov”. Așadar, drumul euroasianismului se întinde de la discuțiile de la Sofia dintre băieții ruși până la sângeroasele jocuri euroasianiste din Donbass. Este un traseu îngrozitor și ne spune multe despre modelele și patologiile din Rusia modernă. Desigur, trebuie să admitem că euroasianismul a reușit să deschidă noi oportunități pentru gândirea creatoare într-o sumedenie de domenii și direcții. Dar noile oportunități reprezintă întotdeauna o provocare deoarece presupun întotdeauna o alegere între bine și rău. Din păcate, după cum am văzut în această scurtă trecere în revistă euroasianismul a făcut invariabil cele mai proaste alegeri.</p>
<p><em>Traducere din engleză după </em></p>
<p><em><a href="http://synergia-isa.ru/wp-content/uploads/2015/11/hor_euras_wien2015.pdf">http://synergia-isa.ru/wp-content/uploads/2015/11/hor_euras_wien2015.pdf</a></em></p>Cu ochii larg închiși2017-11-01T10:36:35Z2017-11-01T10:36:35Zhttp://www.karamazov.ro/index.php/critica-de-film/544-cu-ochii-larg-inchii.htmlJay Dyerninel.ganea@gmail.com<br style="clear: none;" />
<p><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/ews4.jpg" width="250" height="144" alt="ews4" style="float: right;" />„Mi-a plăcut mereu să reprezint o situație ușor suprarealistă într-un mod realist. Am avut mereu o predilecție pentru basme, mituri și povești magice. Îmi par mai apropiate de experiența realității imediate decât poveștile realiste, care, de fapt, sunt la fel de stilizate”. (Stanley Kubrick<sup><a id="ffn1" href="http://www.karamazov.ro/#fn1" class="footnote">1</a></sup>)</p>
<p></p>
<p>Eyes Wide Shut (Cu ochii larg închiși) este un film care nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor pe care le-au avut spectatorii. Thriller-ul avangardist care a înfățișat decadența înaltei societăți, nu a fost un succes de casă, chiar dacă, în mod straniu, a folosit viața sexuală „din lumea reală” a lui Tom Cruise și Nicole Kidman ca punte de legătură între realitate și fantezie. Așa cum vom vedea în cele ce urmează, această temă apare chiar mai devreme în alte filme ale lui Kubrick. Eyes Wide Shut este ecranizarea nuvelei Traumnovelle (Poveste de vis, 1926), scrisă de Arthur Schnitzler, dar Kubrick adaptează povestea suprarealistă la vremurile moderne. El a folosit aceeași critică de clasă și freudiană care apare în nuvela originală, însă în film nu apare doar ideea privind elita care controlează întregul spectacol social, ci sunt prezentate, deopotrivă, latura întunecată a psihicului uman și tema inițierii ritualice. Criticul Klaus Rainer remarcă:</p>
<p>„Filmul și nuvela ar trebui interpretate ca o juxtapunere exemplară. Drama conjugală de la începutul secolului XX este relevantă și pentru vremurile prezente. Ea nu și-a pierdut din intensitate în ciuda liberalizării, a înlăturării tabuurilor și a schimbării valorilor morale – năzuim după intimitate într-o relație mulțumitoare și, totodată, o punem în primejdie prin dorințele, sentimentele și fanteziile noastre inconștiente. Arthur Schnitzler, de profesie medic, era admirat de Freud pentru descrierile documentate ale proceselor psihice. Nu erau prieteni, însă se prețuiau mult unul pe celălalt. Se spune că abia copiii lui Freud și Schnitzler, care se jucau împreună, le-au dat celor doi ocazia să corespondeze”.<sup><a id="ffn2" href="http://www.karamazov.ro/#fn2" class="footnote">2</a></sup></p>
<p>„Spectacolul” asupra căruia Kubrick vrea să ne atragă atenția se referă atât la film, cât și la realitate: Kubrick dorește ca privitorii să-și dea seama că realitatea se desfășoară ca un spectacol regizat de maeștrii din spatele iluziei videodromului. Privitorul nu doar că este obligat să reflecteze la decadența aristocrației de pe Coasta de Est, ci, totodată, să pornească într-o călătorie șamanic-revelatoare în care însăși vizionarea filmului devine un omagiu adus ipocriziei sociale de astăzi, de vreme ce acesta a fost gândit ca un posibil pas voyeurist în viețile sexuale ale celorlalți. Din acest punct de vedere, pelicula reprezintă o inițiere care oglindește atât dorința individului de a judeca tabuurile prezentate în film, cât și pe aceea a participării la ele. Într-un fel, spectatorul participă la ritual, chiar dacă din exterior, prin intermediul magiei ecranului. În acest sens, Bill Harford (Tom Cruise) este cel care îl întruchipează pe spectatorul de rând. Deși majoritatea cronicilor s-au concentrat asupra elementelor socio-politice, niciuna nu a luat în considerare experiențele inițiatice ca fiind un cadru interpretativ.</p>
<p>Spectatorul obișnuit se uită la film pentru că este curios să afle secretele Hollywood-ului și amănunte despre viețile vedetelor, dovadă fiind nenumăratele rafturi cu publicații de scandal de la băcănia din colț. Desigur, omul de rând privește, de asemenea la posteriorul lui Nicole Kidman și, chiar dacă poate părea crud, Kubrick vrea ca spectatorii să realizeze propria lor ipocrizie în timp ce văd filmul, având în vedere că majoritatea condamnă cultul societății secrete din film. Eyes Wide Shut (Cu ochii larg închiși) este așadar o formulă codificată care descrie handicapul optic spiritual al publicului. La fel ca Bill Harford în film, nimeni din public nu reușește să se înțeleagă pe sine, psihicul uman, cu slăbiciunile sale, și nici puterea socio-politică, întruchipată de oligarhia care stăpânește lumea. Potrivit filmului lui Kubrick, la temelia puterii nu se află politicianul obișnuit, medicul sau avocatul bogat din New York. Într-adevăr, acesta este exact statutul personajelor lui Kidman și Cruise: sunt selectați fără voia lor. Astfel, pe tot parcursul filmului, ochii privitorului sunt larg închiși la realitatea structurii care deține puterea, asemeni personajelor interpretate de Kidman și Cruise. Aceștia, rămași orbi până la sfârșit, când vălul se ridică, ochii li „se deschid”. Observând caracterul suprarealist al filmului ca „vis cu ochii deschiși”, criticii Walker, Taylor și Ruchti explică tehnica simbolică a secvenței de deschidere:</p>
<p>„O tânără blondă stă în picioare, îmbrăcată într-o rochie neagră mulată pe corp, cu spatele la noi. Chiar și îmbrăcată, ea degajă o anumită încordare aerobică. Se simte în orice clipă că ar putea izbucni ceva erotic. Brusc, femeia lasă rochia să-i alunece la picioare și, pentru o clipă, rămâne provocator dezbrăcată. Apoi, se întunecă ecranul, ca și când o pleoapă s-ar fi închis din reflex, pentru a masca ceea ce retina tocmai înregistrase. Expunere și negare, tentație și retragere: acestea sunt motivele recurente pentru ceea ce urmează. O sugerează însuși titlul pe care Kubrick l-a ales pentru filmul său: Eyes Wide Shut”.<sup><a id="ffn3" href="http://www.karamazov.ro/#fn3" class="footnote">3</a></sup></p>
<p>Chiar de la început, filmul folosește o simbolistică ocultă, prezentând-o pe doamna Harford (Nicole Kidman) pe jumătate dezbrăcată, între două coloane. În interpretarea mea, acestea reprezintă porțile către inițiere, stâlpii gemeni ai lui Jachin și Boaz din Templul lui Solomon. Cei doi stâlpi joacă un rol central în Francmasonerie, ca porți de intrare spre divinitate, planuri transcendentale sau lumi spirituale. Filosoful mason Albert Pike discută relația pilonilor cu genurile, sexele, natura și opozițiile:</p>
<p>„Unitatea este Boaz, iar dualitatea este Jachin. În Cabala, cele două coloane, Boaz și Jachin, explică toate misterele antagonismului natural, politic și religios. Femeia este creația bărbatului, iar creația universală este femeia Primului Principiu. Când primul principiu al Existenței a devenit el însuși Creator, a produs prin emanație și idee punctul Yod (Yod, a zecea literă și cea mai mică din alfabetul ebraic, care are forma unui punct - n.t.). Inversând literele Numelui Inefabil (al lui Dumnezeu) și împărțindu-l, el devine bisexual, așa cum o exprimă cuvintele Yud-he sau Jah. Dezvăluind semnificația unei mari părți a limbajului obscur al Cabalei, acestea reprezintă punctul maxim a ceea ce simbolizează coloanele Jachin și Boaz. În imaginea zeității, ni se spune, Dumnezeu l-a creat pe Om; Mascul și Femelă a creat el. Iar cel ce scrie, simbolizând divinitatea prin om, ne spune apoi că femeia, pe care bărbatul o conținuse, a fost luată dintr-o coastă a lui. Așa a fost Minerva, zeița înțelepciunii, cea născută în armură din țeasta lui Jupiter; înainte de a deveni soția lui Osiris, Isis i-a fost soră; iar împreună cu Brahma, Sursa tuturor lucrurilor, Însuși Zeul fără de sex sau nume, s-a dezvoltat Maya, Mama a toate câte există”.<sup><a id="ffn4" href="http://www.karamazov.ro/#fn4" class="footnote">4</a></sup></p>
<p>La rândul său, teosoful C.W. Leadbeater explică:</p>
<p>„Ei (pilonii – n.red.) formează, de asemenea, poarta de intrare spre misterele prin care sufletele tind către sursa lor divină; numai trecând prin ei poate fi atins templul adevăratei dumnezeiri a omului, iar splendoarea divină care izvorăște în străfundurile inimii își găsește sălașul în tărie și stabilitate”.<sup><a id="ffn5" href="http://www.karamazov.ro/#fn5" class="footnote">5</a></sup></p>
<p>Așa cum vom vedea, parcursul pe care îl urmează scenariul filmului împărtășește aceeași preocupare pentru ritualuri sexuale, inițieri și, în cele din urmă, pentru problema disoluției constrângerilor morale care afectează soții Harford, reprezentanți ai clasei de mijloc, pe măsură ce aceștia trec dincolo de granițele inhibițiilor. <br />Prin încercarea de a depăși toate opozițiile cu ajutorul magiei sexuale, observăm că intensitatea orgiei ritualice și a erotismului homosexual țintește atât spre hermafroditism, cât și spre reîntoarcerea la vidul primordial al haosului. De îndată ce trece de coloanele punctului de observație al camerei de filmat, privitorul este împins să pătrundă în lumea misterelor pentru a trage cu ochiul la felul în care criptocrația guvernează din umbră (și totuși, în mod paradoxal, Kubrick intenționează să ne facă să înțelegem că majoritatea ochilor vor rămâne strâns închiși).</p>
<p>Cufundați în frustrări conjugale legate de intimitatea sexuală, soții Harford se pregătesc pentru o petrecere aristocrată a cărei gazdă este Victor Ziegler (Sidney Pollack), pacientul înstărit al doctorului Bill Harford. Este un fapt semnificativ că acțiunea filmului are loc de Crăciun, perioadă a experiențelor inițiatice, ceea ce indică un fel de declarație împotriva religiei tradiționale creștine. Cunoscut pentru caracterul său impetuos, perfecționism și temperamental, Kubrick considera că toate detaliile sunt hotărâtoare și elocvente – poziția fiecărui lucru este intenționată, adesea încărcată de simbolism. Scenele inițiale provoacă o stare de neliniște, prefigurând viitoarele tentații atât pentru Bill, cât și pentru Alice, care vor pune sub semnul întrebării fidelitatea căsniciei lor. Așa cum se observă în posterul filmului, oglinzile sunt o prezență constantă, atât simboluri clasice ale lumii interioare a psyche-ului, cât și, deopotrivă, porți de intrare în alte lumi. Kubrick intenționează, cred, să ne arate că protagoniștii sunt, fiecare, oglinzi unul pentru celălalt, dar și oglinzi ale spectatorilor. Simbolismul oglinzilor apare în Alice in Wonderland și în The Wizard of Oz, iar ambele se regăsesc proeminent în Eyes Wide Shut. Cele două povești sunt influențate de doctrine oculte, cunoscută fiind convertirea lui L. Frank Baum (autorul Vrăjitorului din Oz – n.t.) la teosofie și la învățăturile lui H.P. Blavatsky (care stau la originea poveștii), iar Lewis Carroll (autorul cărții Alice în Țara Minunilor) era renumit pentru preferința de a fotografia adolescente și pentru încercările sale de a atinge ESP (percepția extrasenzorială, cunoscută și ca „al șaselea simț” – n.t.).<sup><a id="ffn6" href="http://www.karamazov.ro/#fn6" class="footnote">6</a></sup> Încercările lui Carroll de a câștiga prietenia tinerelor poate fi invocat aici, de vreme ce Eyes Wide Shut include tema pedofiliei (la fel cum se întâmplă în multe dintre filmele lui Kubrick, mai ales în Lolita). Criticul „Stephan” clarifică:</p>
<p>„În prestația fascinantă a lui Kidman, omagiem geniul lui Kubrick în materie de alegere a distribuției. Ea este ideală pentru a corespunde nuvelei originale. Pretutindeni în carte, Schnitzler își descrie personajele feminine drept o tânără fermecătoare, încă o copil sau o adolescentă, posibil să aibă 15 ani, cu părul blond desfăcut căzându-i pe umeri, și peste sânul delicat, într-o parte. Cu 18 luni în urmă, ar fi fost inacceptabil să examinezi sexualitatea copilărească, de păpușă, a lui Kidman”. <sup><a id="ffn7" href="http://www.karamazov.ro/#fn7" class="footnote">7</a></sup></p>
<p>Cu privire la The Wizard of Oz, scriitorul Jamie Hanshaw afirmă:</p>
<p>„Autorul Vrăjitorului din Oz era un teosof, datorându-și inspirația unui spirit care i-a oferit cheia magică pentru scrierea poveștii publicate în 1900. Volumele sale aveau să fie un basm teosofic, care înglobau înțelepciunea străveche a religiilor misterioase. Cuvântul Oz este important pentru toți magicienii thelemici și nu provine din cărțile pentru copii, ci din gematrie. În ebraică, cuvântul se scrie cu ajutorul literelor Ayin și Zayin, care dau totalul 77. Potrivit lui Aleister Crowley, acest număr reprezintă magia care acționează asupra lumii materiale. Poate fi exprimat ca 11, marele număr al magiei rituale, multiplicat cu 7, numărul manifestării (7-11)”.<sup><a id="ffn8" href="http://www.karamazov.ro/#fn8" class="footnote">8</a></sup></p>
<p>Deși comentatorii lui Eyes Wide Shut au interpretat filmul prin referințe la controlul mintal și programul MKUltra, proiectul CIA asociat cu hipnoza și supravegherea psihicului cu ajutorul halucinogenelor<sup><a id="ffn9" href="http://www.karamazov.ro/#fn9" class="footnote">9</a></sup>, eu cred că, dacă menținem analiza la acest nivel, ratăm esențialul (cu toate că și această temă este prezentă). O abordare mai cuprinzătoare ar fi aceea de a folosi poveștile și alegoriile ca metafore pentru transformare: metamorfoza inițierii în „mistere”, în ceea ce-i privește pe Bill, Alice și publicul spectator. Toate cele trei povești conțin nuanțe teosofice și de simbolism, prin urmare constituie povești inițiatice, citirea lui Oz și Alice fiind chiar recomandată de Aleister Crowley magicienilor aspiranți.<sup><a id="ffn10" href="http://www.karamazov.ro/#fn10" class="footnote">10</a></sup></p>
<p>În scena în care soții Harford ajung la petrecere se observă pentagrama inversată, simbolul evident al tipului de inițiere pe care cei doi urmează să o experimenteze, „Calea Mâinii Stângi” (doctrină secretă bazată pe practici sexuale ritualice și tantrism, asociată cu magia neagră – n.t.).<sup><a id="ffn11" href="http://www.karamazov.ro/#fn11" class="footnote">11</a></sup></p>
<p>Ziegler, așa cum vom descoperi, se pare că a invitat în repetate rânduri cuplul la petrecerile sale, în speranța secretă că îi va face să participe la orgiile secrete. Aflăm astfel, că există două petreceri: nu doar insipidul bal de Crăciun, ci și un „after party” mult mai întunecat, desfășurat într-un loc diferit. Vechiul tovarăș al lui Harford din vremea colegiului, Nick Nightingale (Todd Field), dă „din întâmplare” peste Bill, informându-l că va cânta la pian la ambele petreceri. Cu toate că erau curioși, atât Bill, cât și Alice rezistă tentației de a se culca cu alte persoane de la balul de Crăciun, deși, categoric, dorința lor izvorăște din problemele conjugale. În orice caz, ceea ce începem să bănuim este faptul că aceste evenimente nu au loc în mod întâmplător, ci, mai degrabă, totul a fost organizat în prealabil. Nimic nu este neprevăzut. Nightingale a fost ales tocmai pentru că este un vechi prieten al lui Bill. Interesant este faptul că lui Bill i se propune, mai târziu, o partidă de sex în trei cu două englezoaice atrăgătoare, care dau de înțeles că sunt de viță nobilă („Nuala Windsor”), și care se oferă să-l însoțească pe Bill „acolo unde se sfârșește curcubeul”.</p>
<p>Între timp, Alice se simte amețită de alcool, sedusă fiind în timpul unui dans de un anume Sandor Szavost, un ungur bogat care citează din Ars Amatoria lui Ovidiu despre sexul cu femeile măritate. Szavost ar putea fi o referire voalată la Anton Szandor LaVey, fondatorul și Marele Preot al Bisericii lui Satan. Cred că această referință simbolică este de natură să-l avertizeze pe privitorul perspicace că avem de-a face cu o treaptă superioară a unui cult satanic. Este interesant să remarcăm și că protagoniștii nuvelei originale trăiesc o experiență similară celor din film, în elita societății austriece de la începutul secolului XX, iar ordinul istoric al Illuminati-lor își are originea în Bavaria vecină<sup><a id="ffn12" href="http://www.karamazov.ro/#fn12" class="footnote">12</a></sup>.</p>
<p>Odată ce ispita erotică i-a fost curmată brusc, Bill începe să devină bănuitor asupra clientului său: elitistul Ziegler pare să fie băgat în tot felul de afaceri necurate cu droguri tari și escapade sexuale cu regine ale frumuseții. La petrecere, Mandy (Julienne Davis), una din frumusețile care roiesc în jurul lui Ziegler ia o supradoză în timp ce face sex cu acesta, iar Bill este chemat să-l salveze de la un scandal; de fapt, Ziegler vrea să se convingă că doctorul său „își poate ține gura”. Despre Mandy se spune, în chip straniu, că ar fi „adormită”, iar portretul unei femei dezbrăcate aflată în aceeași poziție de deasupra ei reprezintă o aluzie la teza filmului precum că există o linie aproape invizibilă care desparte fantezia de vis și, de fapt, realitatea lui Bill nu este altceva decât o sincronicitate plănuită. Mai mult, Alice va trăi un episod similar când, întinsă în pat, pe jumătate adormită, mormăie și murmură către Bill fantasme onirice despre orgii. După ce se convinge că starea lui Mandy este stabilă, dr. Harford îi verifică pulsul și o sfătuiește să înceteze cu acest stil de viață sălbatic. Ce nu putem ști însă este dacă Mandy a fost cu adevărat drogată, viața fiindu-i pusă în pericol, sau acesta a fost doar un incident regizat menit să-l pună pe Bill la încercare.</p>
<p>Mai apoi, îi vedem pe soții Harford ocupându-se de activități obișnuite, urmate de o discuție despre fantezii sexuale și tentații extraconjugale. Respingând argumentele neconvingătoare ale lui Bill, Alice îl enervează peste măsură în legătură cu naivitatea lui în privința femeilor și ipocrizia cu care el încă neagă că ar fi fost ademenit la petrecere. Alice îi mărturisește că ea însăși a fost cândva atrasă de un ofițer de marină și că, pentru o fracțiune de secundă, și-ar fi dorit să renunțe la soț și la copil pentru o noapte de plăcere. Vizibil tulburat de această dispută aprinsă, Bill va porni în căutarea unor aventuri extraconjugale. Din simbolistica stranie a acestei scene fac parte pentagramele inversate care apar pe draperiile din fundal.</p>
<p>În timp ce Alice se plimbă prin apartament, observăm tablouri cu porți și grădini, care, din nou fac referire la inițiere și dorințe izvorâte din subconștient. Grădinile trimit la Paradis și la alungarea lui Adam și a Evei ca pedeapsă pentru păcatul lor; sau, ele s-ar putea referi la apropiata inițiere a lui Bill și Alice în „grădina zeilor”, ca să spunem așa, întrucât cei doi sunt pe cale să experimenteze lumea întunecată din exterior. Observând semnificația grădinii în simbolistica tuturor timpurilor, cercetătorul J.E. Cirlot explică:</p>
<p>„Grădina este locul în care natura este controlată, ordonată, aleasă și împrejmuită. Prin urmare, este un simbol al conștiinței, opunându-se pădurii, ce reprezintă inconștientul, așa cum insula este opusă oceanului. În același timp, grădina este atributul feminității, datorită aspectului său de spațiu închis. Adesea, ea este scena unor procese de „îmbinare și admite semnificația unei vânători de comori, ceea ce este în mod clar în acord cu funcția simbolică generală pe care am schițat-o”.<sup><a id="ffn13" href="http://www.karamazov.ro/#fn13" class="footnote">13</a></sup></p>
<p>Între timp, după ce vizitează un pacient care tocmai a murit, Bill se hotărăște să se avânte într-o relație extraconjugală. Fiica pacientului se îndrăgostește la prima vedere de el și îi face avansuri, însă Bill, agitat, se retrage rapid (chiar dacă începe să aibă îndoieli legate de fidelitatea față de soție). El începe să bănuiască povara căsniciei și în cazul altora, așa cum Sandor încercase s-o convingă pe Alice. Căutându-și împlinirea sexuală, Bill cutreieră străzile în noapte, trecând pe lângă câteva prostituate și sex shop-uri. Hărțuit de o gașcă de pierde-vară, care, fără vreun motiv evident, îi strigă că este homosexual, Bill devine și mai hotărât să înșele, impresia lăsată fiind aceea că sexul este o obsesie socială pe care toată lumea o trăiește, cu excepția lui. Hoinărind indispus, o prostituată superbă pe nume Domino (Vinessa Shaw) îi propune o partidă de sex și îl invită în apartamentul ei.<sup><a id="ffn14" href="http://www.karamazov.ro/#fn14" class="footnote">14</a></sup> Bill acceptă și, pentru scurtă vreme, coboară într-o lume sordidă, aflând că aici sexul funcționează ca o marfă.</p>
<p>Este de remarcat că, în film, atitudinea privitoare la sex a clasei de jos este aproximativ aceeași cu a elitei societății și numai cei care fac parte din clasa de mijloc (Bill și Alice) se simt legați de obligațiile fidelității conjugale. Atât pentru Domino, cât și pentru elitele amatoare de orgii, sexul funcționează ca metodă de supraviețuite, de plăcere și, deopotrivă, ca act ritualic. Existența unor cărți de psihologie și sociologie din apartamentul lui Domino este, de asemenea, o imagine simbolică. Categoric, Kubrick își exprimă un punct de vedere referitor la sociologie, fără să fie, însă, acea perspectivă la care s-ar gândi cei mai mulți. Este adevărata sociologie a unei lumi conduse nu doar de elitele financiare (oligarhia), ci și de elitele oculte (criptocrația).<sup><a id="ffn15" href="http://www.karamazov.ro/#fn15" class="footnote">15</a></sup> Ca o lămurire, ar trebui menționat faptul că regizorul era foarte conștient de hegemonia puterii oligarhice globale; fiica sa, Vivian Kubrick, susține că CIA i-ar fi cerut tatălui explicații în legătură cu filmele sale.<sup><a id="ffn16" href="http://www.karamazov.ro/#fn16" class="footnote">16</a></sup></p>
<p>Noua tentativă de adulter a lui Bill este oprită, iar acesta se retrage, chit că amplasarea măștilor în apartamentul lui Domino este un prim indiciu că întâlnirea lor nu a fost accidentală. Înțeleasă existențial, masca simbolizează societatea ca întreg și, așa cum a spus-o Jean-Paul Sartre, ea disimulează adevărata noastră identitate, dincolo de fațada pe care o arborăm cu toții. Este remarcabilă și critica ordinii sociale, la care Kubrick recurge în film, în ceea ce privește sărbătoarea creștină – pomii de Crăciun și decorațiunile sunt peste tot – pe care o apreciază ca fiind dominată de obsesie sexuală și de consumerism, în antiteză cu preocupările religioase tradițional-occidentale. În schimb, răspândirea măștilor în film caracterizează societatea ca pe o înșelătorie. Cirlot punctează încă odată confuzia, misterul și anonimatul care derivă din identificarea cu simbolismul măștii, precum și legătura ei cu magia sexuală:</p>
<p>„Toate transformările admit deopotrivă ceva profund misterios și rușinos, de vreme ce orice se modifică în așa fel încât devine altceva, chiar dacă, în fond, rămâne neschimbat; inevitabil, schimbarea conduce la ambiguitate și echivoc... Frazer a observat câteva tipuri ciudate de măști, folosite de anumite triburi din Oceania... Asemeni chipului, masca exprimă aspectele solare și energetice ale procesului vieții”.<sup><a id="ffn17" href="http://www.karamazov.ro/#fn17" class="footnote">17</a></sup></p>
<p>Dincolo de aceasta, Kubrick vrea ca privitorul să vadă că cei care conduc lumea sunt tăinuiți – un grup de oameni înstăriți din elita societății, care rămân, întotdeauna, în umbră. Este un alt indiciu că Domino nu este, în realitate, o prostituată, ci aparține societății secrete (de unde și măștile din apartamentul ei), fiind folosită, întocmai ca Nick Nightingale, pentru a-l ademeni pe Bill. Cele mai multe prostituate nu studiază psihologia și sociologia academică.</p>
<p>Rămas în continuare nesatisfăcut, Bill părăsește apartamentul lui Domino și rătăcește pe străzi până ajunge la clubul de noapte în care cântă Nick. După ce se delectează cu audiția artistului, Bill îl reține, după concert, în scopul de a afla mai multe despre after-party-ul (petrecere despre care și Sandor îi povestise lui Alice) la care acesta cântă la pian legat la ochi.</p>
<p>Albert Pike explică semnificația legării la ochi a unui adept „profan”, aflat în căutarea accederii la mistere:</p>
<p>„Condiția orbirii, sărăciei, nefericirii și înrobirii – din care Salvatorul a venit să scoată întreaga lume – este simbolizată de condiția aspirantului, când este adus pentru prima dată la ușa Lojii. Aceasta este semnificația aducerii aspirantului către lumină, după care el devine obligat să-și venereze maestrul, simbol al Salvatorului…”.<sup><a id="ffn18" href="http://www.karamazov.ro/#fn18" class="footnote">18</a></sup></p>
<p>Împins de curiozitate, Bill se hotărăște să se strecoare la petrecere, după ce reușește să facă rost de o mască ieftină și de un costum de la singurul magazin încă deschis. Parola pe care i-o spune Nick, „Fidelio”, sugerează că devotamentul conjugal îi este mereu pus la îndoială. Devine cât se poate de evident că Nick i-a comunicat lui Bill parola pentru a-i stârni interesul. Ironia face ca numele magazinului să fie „Curcubeul”, ceea ce amintește de indiciile tinerei provocatoare, cu origini nobile, care îi făcuse avansuri lui Bill: va găsi ceea ce caută „acolo unde se sfârșește curcubeul”. Această trimitere evidentă la Vrăjitorul din Oz clarifică jocurile psihologice ale căror victimă este Bill, întocmai cum oglinzile în care se reflectă Alice evocă personajul cu același nume din Alice în țara minunilor. Fără să realizeze aceste coincidențe, Bill rămâne, asemeni lui Nick, legat la ochi, chiar dacă nu în adevăratul sens al cuvântului. Orbirea lui Bill se datorează propriei naivități și ignoranței în privința lui însuși și a lumii din jur. Toate dovezile că este dus ca un miel la tăiere sunt în fața lui, la îndemână, în caz că se hotărăște să le vadă. Ceea ce urmează inițierii lui Bill, sunt încercările în privința propriului său „fidelio”, credința față de soție, înțelegerea sa ambiguă față de morala clasei de mijloc și, în cele din urmă, față de cult. De aici, și semnificația parolei. Ar trebui observat că acest cult reține elementele magiei sexuale, în care căutătorul profan se află în întuneric (cu ochii închiși sau legați), și unde hierofantul, liderul cultului, poate să-i lumineze pe ceilalți. De amintit este și că acea lumină este o prismă sau un curcubeu. Curcubeul poate fi considerat și un simbol al nepăsării față de inhibițiile sexuale, dacă ne gândim la emblema mișcării homosexuale. În orice caz, din perspectiva filmului, sexualitatea nu este eliberatoare, fiind prezente indicii subtile că domnul Milich (Rade Serbedzija), proprietarul magazinului de costume, are legături cu societatea secretă și chiar acționează în numele ei, din moment ce își obligă propria fiică (Leelee Sobieski) să se prostitueze cu unii oameni de afaceri japonezi, probabil, membri ai cultului.</p>
<p>Indiciul clar cu privire la relația pe care Milich o are cu organizația ocultă este secretul șoptit lui Bill de fiica acestuia, cu privire la ceea ce ar trebui să poarte. După ce se atinge ușor de el, îi spune că alegerea sa vestimentară nu este potrivită: trebuie neapărat să poarte o „mantie de hermină”. Hermina este un simbol heraldic distinctiv al descendenței nobile și al regalității, în special printre elitele britanice. Acest amănunt îl face pe spectator să înțeleagă că fata este familiarizată cu astfel de ritualuri și știe exact spre ce se îndreaptă Bill, așadar întreaga scenă cu magazinul de costume este regizată în scopul de a-l conduce pe Bill către conac. Neliniștit și, totuși, dornic de aventură, Bill ia un taxi către domeniu. Înveșmântat în capă și având fața ascunsă de mască, reușește să se infiltreze după ce rostește parola corectă. În castel, el asistă la o formă solemnă de ritual inițiatic, unde un cerc magic alcătuit din femei splendide, aproape dezbrăcate, sunt primite în cultul elitist printr-un fel de persiflare a unei liturghii romano-catolice, prezidate de un personaj asemănător unui cardinal. O analogie apropiată cu practicile documentate istoric ar fi cea cu „messa gnostică” a lui Crowley sau cu OTO.<sup><a id="ffn19" href="http://www.karamazov.ro/#fn19" class="footnote">19</a></sup></p>
<p>Balurile mascate datează încă din timpuri străvechi, iar, în ultimele câteva secole, au ajuns să marcheze viața de huzur a unor anumite cercuri elitiste. În timpul Renașterii, astfel de baluri se organizau în Anglia și Franța și, potrivit cărții celebre a lui Malachi Martin, inițiat și exorcist de la Vatican (Hostage to the Devil, Ostaticul diavolului), orgii rituale au loc, cu siguranță, și astăzi.<sup><a id="ffn20" href="http://www.karamazov.ro/#fn20" class="footnote">20</a></sup></p>
<p>În cartea sa, Martin discută despre o funestă „messă neagră”, oficiată pe o moșie luxoasă, în care se presupune că a participat un transsexual („Richard/Rita”), pe care Martin pretinde că l-ar fi exorcizat ulterior:</p>
<p>„Când draperiile au fost date la o parte, Richard/Rita a văzut câte un altar jos, la fiecare capăt al piscinei. Deasupra fiecărui altar era agățat un ornament în formă de triunghi inversat. În centrul acestuia, câte un crucifix așezat invers, astfel încât capul Celui Crucificat se sprijinea pe vârful triunghiului. Dinăuntrul casei auzea acordurile slabe ale unei orgi. Și cineva ardea acolo tămâie, astfel că aburii se prelingeau leneș prin aer, răsucindu-se încet ca niște șerpi albaștri. Apoi oaspeții au început să se dezbrace cu un aer indiferent, fiecare lăsându-și hainele să cadă în locul în care se afla... Pe măsură ce fiecărei perechi i se înmâna potirul, începeau să se împreuneze urmând ritmul părintelui Samson, până ce toți – bărbați, femei și însuși părintele Samson – psalmodiau și se acuplau la unison”.<sup><a id="ffn21" href="http://www.karamazov.ro/#fn21" class="footnote">21</a></sup></p>
<p>După ce a asistat la orgia rituală, Bill este păcălit să-și dezvăluie identitatea de față cu toți participanții mascați, dându-i-se, totodată, senzația că va fi sacrificat de către membrii cultului, până când o fată iese din mulțime pentru a fi ea însăși sacrificată, ca răscumpărare. Pare destul de clar că este vorba despre o jertfă omenească, de vreme ce femeia se oferă, pentru a-l „mântui” pe el, imitând doctrina biblică a jertfei de sânge.<sup><a id="ffn22" href="http://www.karamazov.ro/#fn22" class="footnote">22</a></sup> Intuiesc că este vorba de Mandy, cea care apăruse mai devreme în film și care recurge la un astfel de gest ca recunoștință pentru ajutorul lui Bill: acum, ea își dorește să scape de sclavia sexuală, fie și cu prețul propriei vieți. Ieșirea ei din scenă va fi o moarte izbăvitoare, așa cum Bill va descoperi a doua zi în rubrica de anunțuri mortuare. Se observă similitudini între scenele din Eyes Wide Shut și balul lui Rotschild, descris în precedentul capitol, festivitățile prilejuite de cea de-a 40 aniversare a prințului Pavlos al Greciei, ori chiar dezvăluirile referitoare la orgiile lui Dominique Strauss-Kahn, directorul francez al FMI, așa cum au fost ele publicate în New York Times:</p>
<p>„Investigația referitoare la rețeaua de prostituție din Lille s-a concentrat pe 10 suspecți, incluzându-l pe domnul Strauss-Kahn. Aceștia se cunoșteau în principal datorită apartenenței la Francmasonerie, după declarațiile lui Karl Vandamme, avocat al apărării care îl reprezintă pe Fabrice Paszkozwski, proprietarul unei companii de aparatură medicală, care a jucat un rol determinant în organizarea orgiilor”.<sup><a id="ffn23" href="http://www.karamazov.ro/#fn23" class="footnote">23</a></sup></p>
<p>Autorul Terry Melanson comentează:</p>
<p>„Petrecerea cu tematica raiul și iadul a fost organizată la reședința londoneză în valoare de 12 milioane de lire a prințului Pavlos, iar participanții purtau măști și costume amintind de Eyes Wide Shut. Îngeri sculptați în gheață împodobeau un cort instalat în grădină, care putea adăposti 200 de persoane. Acolo se presupunea că este Raiul, scrie Colin Fernandez de la Daily Mail. Între timp, piscina de la subsol fusese acoperită și decorată astfel încât să simbolizeze Iadul, cu animatori pe picioroange și dansatoare exotice.</p>
<p>Este semnificativ faptul că s-au costumat într-un fel care face aluzie la Eyes Wide Shut, filmul care portretizează cel mai fidel desfrâul elitei membrilor Illuminati. La urma urmei, mai mult decât oricare altă clasă socială, cei cu sânge albastru sunt foarte familiarizați cu înaintașii lor. Sunt sigur că Prințul Pavlos știe că este descendentul direct al unui membru atestat documentar al cultului Illuminati din Bavaria: Karl Landgrave de Hessen-Kassel (1744 – 1836). De asemenea, invitați precum prințul Michael de Kent și copiii săi; prințul Andrew, vicontele de Linley, David Albert Charles Armstrong-Jones și prințul Haakon al Norvegiei sunt toți descendenți direcți ai unui membru confirmat al aceleiași societăți secrete: ducele Ernst al II-lea de Saxa-Gotha-Altenburg (1745 – 1804)”.<sup><a id="ffn24" href="http://www.karamazov.ro/#fn24" class="footnote">24</a></sup></p>
<p>Ca exemplu înfiorător de astfel de dezmăț, autorul Dave McGowan relatează detalii legate de celebra afacere Dutroux, care a implicat trafic de persoane, elite europene, crime și societăți secrete. Femeile și copiii erau folosiți pentru orgii (și lucruri chiar mai rele de-atât), puse la cale de elita degenerată:</p>
<p>„Indignarea a sporit pe măsură ce s-au făcut mai multe arestări și au continuat să apară dovezi despre complicitatea dintre poliție și guvernanți. Unul dintre complicii lui Dutroux, omul de afaceri Michael Nihoul, a recunoscut că a organizat o orgie la un castel belgian la care au participat oficiali din guvern, un fost comisar european și mai mulți ofițeri de poliție. Un senator belgian a declarat că asemenea petreceri erau parte a unui sistem care operează și în ziua de astăzi și este folosit pentru a șantaja persoanele sus-puse care participau la ele... Așa cum a dezvăluit New York Times, (judecătorul Jean-Marc) Connerotte a devenit erou național, după ce a salvat doi copii dintr-o închisoare secretă unde erau ținuți ostatici de un condamnat, violator de copii, și a dispus începerea unei anchete în urma căreia au fost descoperite cadavrele a patru fetițe răpite de o rețea de pornografie infantilă... Petrecerile (lui Nihoul) nu se rezumau numai la sex, ci includeau și sadism, tortură și crimă”.<sup><a id="ffn25" href="http://www.karamazov.ro/#fn25" class="footnote">25</a></sup></p>
<p>Speriat, Bill ia un taxi până acasă, unde o găsește pe Alice care se trezește, chicotind și râzând, ca și cum, la fel ca Mandy, ar fi fost drogată. După ce îi spune că totul a fost doar un vis, Alice începe să plângă, spre disperarea lui Bill. Întrebând-o în legătură cu visul, ea îi răspunde:</p>
<p>„Era atât de ciudat, eram amândoi într-un oraș părăsit, iar hainele noastre dispăruseră. Eram dezbrăcați, iar eu mă simțeam îngrozită și rușinată. Și eram furioasă pe tine, pentru că... ai plecat să cauți haine pentru noi. Imediat ce te-ai îndepărtat, totul a devenit complet diferit. Mă simțeam minunat. Apoi m-am trezit dezbrăcată într-o grădină, întinsă la soare, iar un bărbat a ieșit din pădure. Era tipul de la hotel, despre care ți-am povestit – ofițerul de marină. M-a fixat cu privirea și a râs. Pur și simplu râdea de mine... Apoi m-a sărutat și am făcut dragoste, cu toate că în jur erau alți oameni – erau sute, peste tot. Toți făceau asta. Apoi m-am trezit că fac sex cu alți bărbați. Atât de mulți, că nu le mai știam numărul. Știam că tu mă vezi în brațele lor... și voiam să mă amuz pe seama ta, să-ți râd în față. Așa că am râs cât de tare am putut. Asta trebuie să se fi întâmplat când tu m-ai trezit”.<sup><a id="ffn26" href="http://www.karamazov.ro/#fn26" class="footnote">26</a></sup></p>
<p>Este un semn care arată că atât Bill, cât și Alice au fost introduși în congregație și că acest cult are putere chiar și asupra soției lui Bill, precum și că ar putea decide să se folosească de această putere la un moment dat. Fie Alice a fost drogată și nu-și amintește orgia, crezând că totul a fost doar un vis, fie este dispusă să se implice în ritualul de inițiere a lui Bill, în măsura în care ea a fost deja atrasă în cult, iar amintirile îi sunt reprimate, așa încât ele ies la suprafață numai în vis. Disperat, Bill încearcă să dea de urma cultului, întorcându-se la castel, dar este avertizat printr-un bilet ce i-a fost înmânat de un majordom, că nu este cazul să cerceteze mai departe. Încă dornic de o aventură și, în plus, probabil curios în legătură cu dedesubturile congregației, o caută pe Domino, dar află de la colega ei de cameră, că fata este de negăsit. De asemenea, află că ea este infectată cu HIV (cu alte cuvinte, rolul ei a luat sfârșit). Încă odată, Bill rătăcește pe străzi, observă că este urmărit de o figură misterioasă și ajunge să se teamă că nu are unde să fugă. După ce află din ziar că Mandy a murit ca efect al unei supradoze, merge la morgă și se convinge că este, într-adevăr, trupul ei și că fata, cel mai probabil, a fost ucisă. Rămas fără soluții, Bill îl vizitează pe Ziegler, care îi dezvăluie o mare parte din adevăr: el face parte din congregație și a fost prezent la ceremonia din castel, în noaptea în care Bill s-a strecurat acolo. Din nou, Ziegler îl avertizează că ar fi bine să-și abandoneze cercetările, iar doctorul rămâne mut de uimire atunci când află că bunul său prieten face parte dintr-un cult elitist care practică magia sexuală – având puterea de a controla mersul lucrurilor și chiar de a ucide, atunci când situația o cere. De asemenea, este important să observăm că locuința lui Ziegler este decorată cu tablouri care înfățișează aristocrația britanică.</p>
<p>Totodată, Ziegler îi dezvăluie lui Bill că știa de conversația în care Nick i-a pomenit de congregație și îi mărturisește că l-a urmărit, explicându-i: „închipuiește-ți că tot ce s-a întâmplat acolo, amenințările, avertismentul fetei, toate astea au fost regizate. A fost o înscenare. În ce scop toată această șaradă? Ca să te sperii groaznic, să-ți ții gura în legătură cu locurile pe unde ai fost și cu ceea ce ai văzut”.<sup><a id="ffn27" href="http://www.karamazov.ro/#fn27" class="footnote">27</a></sup></p>
<p>În replică, Bill îi spune lui Ziegler că a văzut cadavrul lui Mandy, iar interlocutorul său îi divulgă faptul că ea a fost salvatoarea misterioasă de la ceremonie. Bill ripostează: ce fel de înscenare este aceea care duce la moartea cuiva? Astfel, descoperim un adevăr sinistru, anume că acolo a avut loc într-adevăr o crimă ritualică. La acest moment, apare întrebarea de ce un cult practicant al magiei sexuale. Așa cum am menționat, simbolistica filmului conduce către numeroase ilustrări ale stâlpilor, pentagramelor, aluzii la Alice și la Oz, toate culminând cu orgia ritualică care trimite, fără îndoială, la filosofia lui Crowley. Sunt prezente, de asemenea, hermafroditismul și uniunea alchimică a contrariilor, care sunt depășite sau transgresate prin sex. În practica magiei sexuale se crede că scopul anihilării opozițiilor este atins cu ajutorul actului sexual. În acord cu citatul lui Pike de la începutul capitolului, filosoful tradiționalist Julius Evola explică tentativa de a învinge dualitățile și efectele psihosferei prin astfel de acțiuni:</p>
<p>„Diviziunea sexelor constituie un mod particular de manifestare a principiului diadic care condiționează și diviziunea dintre spirit și natură, dintre Eu și non-Eu. Dacă între toate acestea există o relație sau o solidaritate metafizică – și am văzut cum și Scotus Eriugena o recunoscuse – poate există una și între experiența transcendentală declanșată de sex și o stare non-duală care ar permite o acțiune directă, extra normală, asupra non-Eului, asupra tramei exterioare a evenimentelor. Să ne amintim că, în versiunea clasică, platoniciană, a mitului androginului originar, acestei ființe i-a fost atribuită, înainte de a fi fost scindată, o putere, ba chiar o putere capabilă să inspire teamă zeilor”.<sup><a id="ffn28" href="http://www.karamazov.ro/#fn28" class="footnote">28</a></sup></p>
<p>Și, în privința scenei orgiei ritualice și a sabatului cercului magic din film:</p>
<p>„Este vorba de chakra, adică de lanțuri (literal: roți) alcătuite din perechi de bărbați și femei care efectuează împreună acuplarea ritualică într-o formație în cerc. În centrul cercului este stăpânul roții – chakreshvara – împreună cu partenera sa, oficiind și dirijând operația colectivă. Pentru a exercita o atare funcție, se spune, trebuie să fii un adept, să fi avut o inițiere desăvârșită. În ansamblu, e vorba de o evocare colectivă, în parte orgiastică a zeiței ca forță deja latentă în grupul ce operează, activată acum prin realizarea acelorași acte și vizualizarea acelorași imagini de către fiecare cuplu în parte, până la crearea unui vârtej fluid sau psihic de utilizat în vederea operației. (...) se cunosc cazuri când chakrele tantrice au fost convocate de suverani în scopuri absolut profane, cum ar fi sacrificii de mântuire întru izbânda unor expediții războinice”.<sup><a id="ffn29" href="http://www.karamazov.ro/#fn29" class="footnote">29</a></sup> (Ibidem, p. 441).</p>
<p>Într-adevăr, observăm elemente evident crowleyene în filmul lui Kubrick. Cât despre scopul orgiilor în context ritualic, istoricul american și filosoful calvinist R.J. Rushdoony vorbește despre perspectiva păgână asupra haosului primordial și a freneziei extatice, care se aplică perfect viziunii magice a cultului din Eyes Wide Shut:</p>
<p>„În vechile culte ale fertilității, ale căror credințe înnăscute întronau ca primordial tot ceea ce este inferior, întoarcerea ritualică la haos era privită drept mijloc de regenerare socială. Lucrurile stabilite, legitime și raționale erau considerate dezvoltări ulterioare, așadar mai puțin originare și esențialmente sterile. Apropierea de ceea ce este primitiv era echivalentă cu apropierea de creativitate și vitalitate, iar haosul însuși era privit drept principiu al regenerării. Saturnaliile, festivitățile arhaice, orgiile, ritualurile care presupuneau confuzia sub formă de incest, violența sau perversiunea erau rituri necesare și mijloace de regenerare socială. De fapt, sărbătoarea este prezentată ca o repunere în act – a primelor zile ale universului, Urzeit, o eră eminamente creativă. Atât renașterea naturii, cât și cea a societății impun întoarcerea la haos. Așadar, sărbătoarea are loc în contextul mitului, și presupune funcția de a renaște lumea concretă”.<sup><a id="ffn30" href="http://www.karamazov.ro/#fn30" class="footnote">30</a></sup></p>
<p>Din perspectivă thelemică, rolul magului este să depășească toate tabuurile, opozițiile și dualitățile, o descriere care se potrivește atât pentru Bill și Alice, cât și pentru cult. Cercetătorul în ocultism, dr. Stephen Flowers, comentează:</p>
<p>„Pentru a înțelege pe deplin ceea ce afirmă Crowley, trebuie să ne referim la perspectiva sa cosmologică monistă: toate aparentele contrarii sunt, în realitate, unități. Așa se face că Horus este unit cu Set. Ei reprezintă opoziția luminii și întunericului în cadrul aceluiași întreg. Adevărata magie a lui Horus presupune unitatea elementelor contrarii. Este limpede cum, pentru Crowley, asistăm la Era lui Horus, a cărei formulă originară este ShT (fiind interpretată ca Satan, Shaitan, Set etc.) Aici, ca și în alte părți, Crowley utilizează practica familiară a antinomismului. În Liber V vel Reguli (Ritualul Semnului Fiarei), Crowley își expune antinomismul și practicarea sa: aceasta este, de fapt, formula Magiei noastre; insistăm asupra faptului că toate actele trebuie să fie egale…”.<sup><a id="ffn31" href="http://www.karamazov.ro/#fn31" class="footnote">31</a></sup></p>
<p>Bill se întoarce acasă și găsește pe pernă masca pierdută, lângă Alice, care doarme. Cu alte cuvinte, ni se lasă a înțelege fie că Alice știa că el a fost la castel, fie că a dorit să-i comunice propria ei implicare. Îndurerat, Bill izbucnește în lacrimi și îi mărturisește totul. În această scenă, îl vedem făcând semnul masonic secret al fidelității față de ordin, împrumutat și de alte secte, inclusiv de cea condusă de Aleister Crowley. Semnificativ este că Bill îi conferă acestui gest semnificația unui jurământ: mâna dusă la piept, cu degetul arătător întins, așa cum stă ilustrat în Monitor of Freemasonry, a lui Richardson, la pagina 86.</p>
<p>Odată trecuți prin propriul proces de judecată, Bill și Alice discută dacă să rămână sau nu căsătoriți, ca urmare a mărturisirii. Amintindu-și promisiunea de a o lua pe fiica lor la cumpărături în dimineața de Crăciun, cuplul își continuă conversația și în magazin, unde constatăm câteva episoade esențiale, chiar dacă discrete. În cadru apare o altă pentagramă inversată, jocul „Cercul Magic”, dinadins așezat acolo și o vitrină denumită „magie”. Perechea pășește într-un cerc magic, iar ochii lor nu mai sunt acum închiși. Au fost „iluminați” de acțiunile cultului, devenind conștienți de adevărata structură a puterii din lume. Am văzut deja un „cerc magic” de femei, la ritualul inițiatic de la castel. Secretarul personal al lui Crowley și colegul său din Ordinul „Golden Dawn”, Israel Regardie, notează, cu privire la cerc, ceva ce se aplică bine și lui Bill:</p>
<p>„Simbolul principal, propriu tuturor acțiunilor este Cercul Magic. Prin definiție, această figură implică un spațiu restrâns, o limitare, care separă ceea ce este înăuntru de ceea ce este în afară. Prin folosirea Cercului, magicianul susține că își restrânge munca înăuntrul acestei limitări autoimpuse; că se mărginește la atingerea unui scop specific și că nu se mai află într-un labirint al iluziei și al schimbării perpetue, ca un hoinar orb fără țintă, obiectiv sau aspirație… Cercul în care magicianul este închis reprezintă cosmosul său particular; cucerirea, investirea acelui univers ca parte a procesului de a atinge completa conștiință de sine”.<sup><a id="ffn32" href="http://www.karamazov.ro/#fn32" class="footnote">32</a></sup></p>
<p>Supuși fiind acestei iluminări întunecate, Bill și Alice discută despre ceea ce trebuie făcut mai departe, presupunând că ar trebui să fie „recunoscători”. Alice susține că „ar trebui să fim recunoscători că am reușit să supraviețuim tuturor acestor aventuri, fie că s-au petrecut aievea sau în vis”. Bill o întreabă dacă este sigură, la care Alice răspunde că va ierta o noapte de infidelitate. „Niciun vis nu este numai un simplu vis”, explică Bill, iar Alice răspunde că ei sunt „treji acum și, să sperăm, pentru multă vreme de-aici înainte”. „Pentru totdeauna”, spun amândoi. „Hai să nu spunem totdeauna”, revine Alice. „Asta mă sperie. Dar te iubesc și, știi, există ceva foarte important ce trebuie să facem cât mai repede – sex”, spune ea, arătându-și astfel intenția de a profita de potențialul lor sexual, acum, că au fost inițiați.<sup><a id="ffn33" href="http://www.karamazov.ro/#fn33" class="footnote">33</a></sup></p>
<p>Prin urmare, filmul funcționează pe mai multe niveluri și scoate în evidență creștinismul de fațadă, complicațiile sexuale, precum și diverse aspecte ale problemelor conjugale pe care le creează societatea noastră decadentă. Dar aceasta este numai o parte a poveștii pe care Kubrick vrea să o spună. Adevărata poveste este călătoria inițiatică, ieșirea din starea de vis, căreia îi urmează „trezirea”, conștientizarea realității elitei oculte, a cercurilor influente așa cum sunt ele de fapt – privilegiați înstăriți, preocupați de secte bizare și de aberația magiei sexuale. Adevărata intenție a filmului este de a arăta suprarealismul magic, privit ca ritual inițiatic.</p>
<p>Structura de putere nu este concentrată numai în jurul bogăției și al autorității temporale, ci și pe o viziune ritualică asupra lumii, care caută să folosească sexualitatea ca pe o forță în serviciul puterii metafizice. Manipularea acestor impulsuri permite manipularea maselor, ceea ce explică imaginile edenice, inclusiv referințele la Alice în Țara Minunilor și la Vrăjitorul din Oz. Trecerea de la realitatea fantastică a lumii onirice, cea a dorințelor sexuale primare, către lumea iluzorie a filmului însuși (care zugrăvește realitate!) reprezintă drumul de la ochii închiși, la starea de trezie. Nu ar trebui să fie vorba numai despre inițierea cuplului, atât timp cât intenția filmului este aceea de a-l îndruma pe privitor, dezvăluindu-i metoda, natura criptocratică a acestor catacombe, presupunând că cineva chiar ar vrea să vadă. Michael Hoffman explică noțiunea revelării metodei, din perspectiva Serviciilor Secrete Britanice, după cum urmează:</p>
<p>„Aceasta este demonstrată de una dintre metodele noastre mai simple. Înțelegând că, mai devreme sau mai târziu, acțiunile noastre vor ieși la iveală, ne structurăm activitățile astfel încât, pe măsură ce descoperitorii conspirațiilor le dezleagă ițele, ei vor pune în circulație informația într-o manieră care să imite procedura noastră preliminară. În acest fel, cu cât suntem cercetați mai mult, cu atât mase întregi de oameni vor fi manipulate psihologic de cei care caută să ne dea în vileag. Modelul comportamental (meme, în original, termen introdus de Richard Dawkins în cartea sa, Gena egoistă. Etimologic, vine din grecescul μίμημα, mimena – copie, imitație, n.tr.) care constituie structura noastră va fi imitat cu succes în conștiința celor care ne investighează. Astfel, succesul va putea fi măsurat cu precizie, pe măsură ce munca noastră este demascată”.<sup><a id="ffn34" href="http://www.karamazov.ro/#fn34" class="footnote">34</a></sup></p>
<ol id="footnotes">
<li id="fn1" style="text-align: left;">Kubrick citat in Nelson, Thomas A. Stanley Kubrick: Inside a Film Artist’s Maze. Indiana, Indiana University Press, 2000, p. 14. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn1"></a></li>
<li id="fn2" style="text-align: left;">Kaus, Rainer J. „Notes on Arthur Schnitzler’s Dream Novella and Stanley Kubrick’s film Eyes Wide Shut”. University of Florida. 2003. Web. http://www.clas.ufl.edu/ipsa/2003/Greenwich%20conference.html <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn2"></a></li>
<li id="fn3" style="text-align: left;">Walker, Taylor, Ruchti. Stanley Kubrick, Director: A Visual Analysis. New York, Norton Company, 1999, 344. Așa cum voi arăta în analiza dedicată filmului 2001: A Space Oddysey, Kubrick va utiliza aceeași tehnică a ecranului negru ca reprezentare a punctului de vedere al spectatorului. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn3"></a></li>
<li id="fn4" style="text-align: left;">Pike, Albert. Morals and Dogma: Ancient and Accepted Rite of Scottish Freemasonry. Richmond, VA, L.H. Jenkins Book Manufacturers, 1950, pp. 772, 849. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn4"></a></li>
<li id="fn5" style="text-align: left;">Leadbeater, C.W. The Hidden Life in Freemasonry. India, The Theosophical Publishing House, 1963, p. 72. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn5"></a></li>
<li id="fn6" style="text-align: left;">Carroll, Lewis. Alice’s Adventures in Wonderland and Through the Looking Glass. New York, Penguin Books, 1998, pag. xix. Conner, Miguel. „Alice in Wonderland and the Occult”. Examiner. 26 March, 2010. Web. http://www.examiner.com/article/alice-wonderland-and-the-occult. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn6"></a></li>
<li id="fn7" style="text-align: left;">Stephan, „Corridors of the Marvelous: The Femme-enfant, the Doll Fetish, The Mask, and Alice in a Wonderland of de Sade”. Story of O. Web. http://www.storyofo.info/marvelous.html. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn7"></a></li>
<li id="fn8" style="text-align: left;">Hanshaw, Operation Culture Creation, Part 2, p.77. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn8"></a></li>
<li id="fn9" style="text-align: left;">Marks, John. The CIA and Mind Control: Search for the Manchurian Candidate. New York, McGraw Hill, 1980. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn9"></a></li>
<li id="fn10" style="text-align: left;">Conner, „Alice in Wonderland and the Occult”. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn10"></a></li>
<li id="fn11" style="text-align: left;">Flowers, Stephen E. Lords of the Left Hand Path: A History of Spiritual Dissent. Texas, Runa-Raven Press, 1997, p. 145. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn11"></a></li>
<li id="fn12" style="text-align: left;">Melanson, Terry. Perfectibilists: The 18th Century Bavarian Order of the Illuminati. Oregon, Trine Day, 2009. Nu sugerez aici că acel cult care apare în film este ordinul istoric al Illuminatilor, chiar dacă el a pornit de la raționalismul iluminist și egalitarism, ci, mai degrabă, cultul unei societăți secrete preocupate cu ritualul magiei sexuale. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn12"></a></li>
<li id="fn13" style="text-align: left;">Cirlot, J.E. Dictionary of Symbols. New York, Philosophical Library, 1962, pag. 115. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn13"></a></li>
<li id="fn14" style="text-align: left;">,,Domino” este un nume cât se poate de interesant, de vreme ce, ca membru al cultului, evenimentele care îl urmăresc pe Bill fac parte dintr-o ordine prestabilită, precum prăbușirea pieselor de domino. El mai sugerează noțiunea jocului, deoarece societatea secretă se joacă cu mintea lui Bill. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn14"></a></li>
<li id="fn15" style="text-align: left;">Hoffman, Michael A. Secret Societies and Psychological Warfare. Coeur D’Alene, Idaho, Independent
<p>History and Research, 2001. Ramsay, William. Prophet of Evil: Aleister Crowley, 9/11 and the New World Order. Lexington, Ky, Winged Victory Books, 2012. Estulin, Daniel. The True Story of the Bilderberg Group. Oregon, Trine Day, 2007. Quigley, Carroll. Tragedy and Hope: A History of the World in our Time. San Pedro, CA, GSG Publishers, 1998. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn15">↩</a></p>
</li>
<li id="fn16" style="text-align: left;">Kubrick, Vivian in „Vivian Kubrick on the Insanity of Tyranny,” Infowars. Web. 26 November 2013. Web. http://www.infowars.com/infowars-com-exclusive-vivian-kubrick-on-the-insanity-of-tyranny-2/ <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn16"></a></li>
<li id="fn17" style="text-align: left;">Cirlot, A Dictionary of Symbols, p. 205-6. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn17"></a></li>
<li id="fn18" style="text-align: left;">Pike, Morals and Dogma, p. 639. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn18"></a></li>
<li id="fn19" style="text-align: left;">Heimbichner, Blood on the Altar. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn19"></a></li>
<li id="fn20" style="text-align: left;">Heale, Elizabeth. The Faerie Queen: A Reader’s Guide. Cambridge: University Press, 1999. Martin, Malachi. Hostage to the Devil. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn20"></a></li>
<li id="fn21" style="text-align: left;">Martin, p. 213-15. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn21"></a></li>
<li id="fn22" style="text-align: left;">Leviticul, 17:11. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn22"></a></li>
<li id="fn23" style="text-align: left;">Carvajal și la Baume. „Sex Life was ‘Out of Step,’ Strauss-Kahn Says, but not Illegal”. 13 October, 2012. New York Times. Web. http://www.nytimes.com/2012/10/14/world/europe/dominiquestrauss-kahn-says-lust-isnot-a-crime.html?hp&<em>r=1. See also Wolff, Michael. „Dominique Strauss-Kahn and Our Paranoid Erotic Fantasies of Power”. Guardian. 15 October, 2012. Web. </em>
<p>http://wwwtheguardian.com/commentisfree/2012/oct/15/dominique-strausskahn-paranoid-erotic-fantasies-power <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn23">↩</a></p>
</li>
<li id="fn24" style="text-align: left;">Melanson, Terry. „Illuminati Descendants Assemble for an Eyes Wide Shut-like ‘Heaven and Hell’Bash”. Conspiracy Archive. 20 June, 2007.
<p>Web. http://www.conspiracyarchive.com/Commentary/Illuminati<em>Eyes</em>Wide<em>Shut.htm</em> <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn24">↩</a></p>
</li>
<li id="fn25" style="text-align: left;">McGowan, Programmed to Kill, p. 6-7. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn25"></a></li>
<li id="fn26" style="text-align: left;">Eyes Wide Shut, directed by Stanley Kubrick. 1999. Burbank, CA: Warner Home Video, DVD. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn26"></a></li>
<li id="fn27" style="text-align: left;">Kubrick, Eyes Wide Shut. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn27"></a></li>
<li id="fn28" style="text-align: left;">Evola, Julius. Eros and the Mysteries of Love: The Metaphysics of Sex. Rochester, Vermont: Inner
<p>Traditions, 1991, p. 267; Julius Evola, Metafizica sexului, trad. Sorin Mărculescu, București, Humanitas, 2006, p. 440. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn28">↩</a></p>
</li>
<li id="fn29" style="text-align: left;">Ibid., 268; Ibidem, p. 441. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn29"></a></li>
<li id="fn30" style="text-align: left;">Rushdoony, R.J. The Messianic Character of American Education. Vallecito, Ca: Ross House Books,
<p>1963, p. 337-8. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn30">↩</a></p>
</li>
<li id="fn31" style="text-align: left;">Flowers, Lords of the Left Hand Path, 143. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn31"></a></li>
<li id="fn32" style="text-align: left;">Regardie, Israel. The Tree of Life: An Illustrated Study in Magic. Woodbury, MN: Llewellyn Publications,
<p>2001, pp. 158-9. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn32">↩</a></p>
</li>
<li id="fn33" style="text-align: left;">Kubrick, Eyes Wide Shut. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn33"></a></li>
<li id="fn34" style="text-align: left;">Hoffman, Secret Societies, 77. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn34"></a></li>
</ol><br style="clear: none;" />
<p><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/ews4.jpg" width="250" height="144" alt="ews4" style="float: right;" />„Mi-a plăcut mereu să reprezint o situație ușor suprarealistă într-un mod realist. Am avut mereu o predilecție pentru basme, mituri și povești magice. Îmi par mai apropiate de experiența realității imediate decât poveștile realiste, care, de fapt, sunt la fel de stilizate”. (Stanley Kubrick<sup><a id="ffn1" href="http://www.karamazov.ro/#fn1" class="footnote">1</a></sup>)</p>
<p></p>
<p>Eyes Wide Shut (Cu ochii larg închiși) este un film care nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor pe care le-au avut spectatorii. Thriller-ul avangardist care a înfățișat decadența înaltei societăți, nu a fost un succes de casă, chiar dacă, în mod straniu, a folosit viața sexuală „din lumea reală” a lui Tom Cruise și Nicole Kidman ca punte de legătură între realitate și fantezie. Așa cum vom vedea în cele ce urmează, această temă apare chiar mai devreme în alte filme ale lui Kubrick. Eyes Wide Shut este ecranizarea nuvelei Traumnovelle (Poveste de vis, 1926), scrisă de Arthur Schnitzler, dar Kubrick adaptează povestea suprarealistă la vremurile moderne. El a folosit aceeași critică de clasă și freudiană care apare în nuvela originală, însă în film nu apare doar ideea privind elita care controlează întregul spectacol social, ci sunt prezentate, deopotrivă, latura întunecată a psihicului uman și tema inițierii ritualice. Criticul Klaus Rainer remarcă:</p>
<p>„Filmul și nuvela ar trebui interpretate ca o juxtapunere exemplară. Drama conjugală de la începutul secolului XX este relevantă și pentru vremurile prezente. Ea nu și-a pierdut din intensitate în ciuda liberalizării, a înlăturării tabuurilor și a schimbării valorilor morale – năzuim după intimitate într-o relație mulțumitoare și, totodată, o punem în primejdie prin dorințele, sentimentele și fanteziile noastre inconștiente. Arthur Schnitzler, de profesie medic, era admirat de Freud pentru descrierile documentate ale proceselor psihice. Nu erau prieteni, însă se prețuiau mult unul pe celălalt. Se spune că abia copiii lui Freud și Schnitzler, care se jucau împreună, le-au dat celor doi ocazia să corespondeze”.<sup><a id="ffn2" href="http://www.karamazov.ro/#fn2" class="footnote">2</a></sup></p>
<p>„Spectacolul” asupra căruia Kubrick vrea să ne atragă atenția se referă atât la film, cât și la realitate: Kubrick dorește ca privitorii să-și dea seama că realitatea se desfășoară ca un spectacol regizat de maeștrii din spatele iluziei videodromului. Privitorul nu doar că este obligat să reflecteze la decadența aristocrației de pe Coasta de Est, ci, totodată, să pornească într-o călătorie șamanic-revelatoare în care însăși vizionarea filmului devine un omagiu adus ipocriziei sociale de astăzi, de vreme ce acesta a fost gândit ca un posibil pas voyeurist în viețile sexuale ale celorlalți. Din acest punct de vedere, pelicula reprezintă o inițiere care oglindește atât dorința individului de a judeca tabuurile prezentate în film, cât și pe aceea a participării la ele. Într-un fel, spectatorul participă la ritual, chiar dacă din exterior, prin intermediul magiei ecranului. În acest sens, Bill Harford (Tom Cruise) este cel care îl întruchipează pe spectatorul de rând. Deși majoritatea cronicilor s-au concentrat asupra elementelor socio-politice, niciuna nu a luat în considerare experiențele inițiatice ca fiind un cadru interpretativ.</p>
<p>Spectatorul obișnuit se uită la film pentru că este curios să afle secretele Hollywood-ului și amănunte despre viețile vedetelor, dovadă fiind nenumăratele rafturi cu publicații de scandal de la băcănia din colț. Desigur, omul de rând privește, de asemenea la posteriorul lui Nicole Kidman și, chiar dacă poate părea crud, Kubrick vrea ca spectatorii să realizeze propria lor ipocrizie în timp ce văd filmul, având în vedere că majoritatea condamnă cultul societății secrete din film. Eyes Wide Shut (Cu ochii larg închiși) este așadar o formulă codificată care descrie handicapul optic spiritual al publicului. La fel ca Bill Harford în film, nimeni din public nu reușește să se înțeleagă pe sine, psihicul uman, cu slăbiciunile sale, și nici puterea socio-politică, întruchipată de oligarhia care stăpânește lumea. Potrivit filmului lui Kubrick, la temelia puterii nu se află politicianul obișnuit, medicul sau avocatul bogat din New York. Într-adevăr, acesta este exact statutul personajelor lui Kidman și Cruise: sunt selectați fără voia lor. Astfel, pe tot parcursul filmului, ochii privitorului sunt larg închiși la realitatea structurii care deține puterea, asemeni personajelor interpretate de Kidman și Cruise. Aceștia, rămași orbi până la sfârșit, când vălul se ridică, ochii li „se deschid”. Observând caracterul suprarealist al filmului ca „vis cu ochii deschiși”, criticii Walker, Taylor și Ruchti explică tehnica simbolică a secvenței de deschidere:</p>
<p>„O tânără blondă stă în picioare, îmbrăcată într-o rochie neagră mulată pe corp, cu spatele la noi. Chiar și îmbrăcată, ea degajă o anumită încordare aerobică. Se simte în orice clipă că ar putea izbucni ceva erotic. Brusc, femeia lasă rochia să-i alunece la picioare și, pentru o clipă, rămâne provocator dezbrăcată. Apoi, se întunecă ecranul, ca și când o pleoapă s-ar fi închis din reflex, pentru a masca ceea ce retina tocmai înregistrase. Expunere și negare, tentație și retragere: acestea sunt motivele recurente pentru ceea ce urmează. O sugerează însuși titlul pe care Kubrick l-a ales pentru filmul său: Eyes Wide Shut”.<sup><a id="ffn3" href="http://www.karamazov.ro/#fn3" class="footnote">3</a></sup></p>
<p>Chiar de la început, filmul folosește o simbolistică ocultă, prezentând-o pe doamna Harford (Nicole Kidman) pe jumătate dezbrăcată, între două coloane. În interpretarea mea, acestea reprezintă porțile către inițiere, stâlpii gemeni ai lui Jachin și Boaz din Templul lui Solomon. Cei doi stâlpi joacă un rol central în Francmasonerie, ca porți de intrare spre divinitate, planuri transcendentale sau lumi spirituale. Filosoful mason Albert Pike discută relația pilonilor cu genurile, sexele, natura și opozițiile:</p>
<p>„Unitatea este Boaz, iar dualitatea este Jachin. În Cabala, cele două coloane, Boaz și Jachin, explică toate misterele antagonismului natural, politic și religios. Femeia este creația bărbatului, iar creația universală este femeia Primului Principiu. Când primul principiu al Existenței a devenit el însuși Creator, a produs prin emanație și idee punctul Yod (Yod, a zecea literă și cea mai mică din alfabetul ebraic, care are forma unui punct - n.t.). Inversând literele Numelui Inefabil (al lui Dumnezeu) și împărțindu-l, el devine bisexual, așa cum o exprimă cuvintele Yud-he sau Jah. Dezvăluind semnificația unei mari părți a limbajului obscur al Cabalei, acestea reprezintă punctul maxim a ceea ce simbolizează coloanele Jachin și Boaz. În imaginea zeității, ni se spune, Dumnezeu l-a creat pe Om; Mascul și Femelă a creat el. Iar cel ce scrie, simbolizând divinitatea prin om, ne spune apoi că femeia, pe care bărbatul o conținuse, a fost luată dintr-o coastă a lui. Așa a fost Minerva, zeița înțelepciunii, cea născută în armură din țeasta lui Jupiter; înainte de a deveni soția lui Osiris, Isis i-a fost soră; iar împreună cu Brahma, Sursa tuturor lucrurilor, Însuși Zeul fără de sex sau nume, s-a dezvoltat Maya, Mama a toate câte există”.<sup><a id="ffn4" href="http://www.karamazov.ro/#fn4" class="footnote">4</a></sup></p>
<p>La rândul său, teosoful C.W. Leadbeater explică:</p>
<p>„Ei (pilonii – n.red.) formează, de asemenea, poarta de intrare spre misterele prin care sufletele tind către sursa lor divină; numai trecând prin ei poate fi atins templul adevăratei dumnezeiri a omului, iar splendoarea divină care izvorăște în străfundurile inimii își găsește sălașul în tărie și stabilitate”.<sup><a id="ffn5" href="http://www.karamazov.ro/#fn5" class="footnote">5</a></sup></p>
<p>Așa cum vom vedea, parcursul pe care îl urmează scenariul filmului împărtășește aceeași preocupare pentru ritualuri sexuale, inițieri și, în cele din urmă, pentru problema disoluției constrângerilor morale care afectează soții Harford, reprezentanți ai clasei de mijloc, pe măsură ce aceștia trec dincolo de granițele inhibițiilor. <br />Prin încercarea de a depăși toate opozițiile cu ajutorul magiei sexuale, observăm că intensitatea orgiei ritualice și a erotismului homosexual țintește atât spre hermafroditism, cât și spre reîntoarcerea la vidul primordial al haosului. De îndată ce trece de coloanele punctului de observație al camerei de filmat, privitorul este împins să pătrundă în lumea misterelor pentru a trage cu ochiul la felul în care criptocrația guvernează din umbră (și totuși, în mod paradoxal, Kubrick intenționează să ne facă să înțelegem că majoritatea ochilor vor rămâne strâns închiși).</p>
<p>Cufundați în frustrări conjugale legate de intimitatea sexuală, soții Harford se pregătesc pentru o petrecere aristocrată a cărei gazdă este Victor Ziegler (Sidney Pollack), pacientul înstărit al doctorului Bill Harford. Este un fapt semnificativ că acțiunea filmului are loc de Crăciun, perioadă a experiențelor inițiatice, ceea ce indică un fel de declarație împotriva religiei tradiționale creștine. Cunoscut pentru caracterul său impetuos, perfecționism și temperamental, Kubrick considera că toate detaliile sunt hotărâtoare și elocvente – poziția fiecărui lucru este intenționată, adesea încărcată de simbolism. Scenele inițiale provoacă o stare de neliniște, prefigurând viitoarele tentații atât pentru Bill, cât și pentru Alice, care vor pune sub semnul întrebării fidelitatea căsniciei lor. Așa cum se observă în posterul filmului, oglinzile sunt o prezență constantă, atât simboluri clasice ale lumii interioare a psyche-ului, cât și, deopotrivă, porți de intrare în alte lumi. Kubrick intenționează, cred, să ne arate că protagoniștii sunt, fiecare, oglinzi unul pentru celălalt, dar și oglinzi ale spectatorilor. Simbolismul oglinzilor apare în Alice in Wonderland și în The Wizard of Oz, iar ambele se regăsesc proeminent în Eyes Wide Shut. Cele două povești sunt influențate de doctrine oculte, cunoscută fiind convertirea lui L. Frank Baum (autorul Vrăjitorului din Oz – n.t.) la teosofie și la învățăturile lui H.P. Blavatsky (care stau la originea poveștii), iar Lewis Carroll (autorul cărții Alice în Țara Minunilor) era renumit pentru preferința de a fotografia adolescente și pentru încercările sale de a atinge ESP (percepția extrasenzorială, cunoscută și ca „al șaselea simț” – n.t.).<sup><a id="ffn6" href="http://www.karamazov.ro/#fn6" class="footnote">6</a></sup> Încercările lui Carroll de a câștiga prietenia tinerelor poate fi invocat aici, de vreme ce Eyes Wide Shut include tema pedofiliei (la fel cum se întâmplă în multe dintre filmele lui Kubrick, mai ales în Lolita). Criticul „Stephan” clarifică:</p>
<p>„În prestația fascinantă a lui Kidman, omagiem geniul lui Kubrick în materie de alegere a distribuției. Ea este ideală pentru a corespunde nuvelei originale. Pretutindeni în carte, Schnitzler își descrie personajele feminine drept o tânără fermecătoare, încă o copil sau o adolescentă, posibil să aibă 15 ani, cu părul blond desfăcut căzându-i pe umeri, și peste sânul delicat, într-o parte. Cu 18 luni în urmă, ar fi fost inacceptabil să examinezi sexualitatea copilărească, de păpușă, a lui Kidman”. <sup><a id="ffn7" href="http://www.karamazov.ro/#fn7" class="footnote">7</a></sup></p>
<p>Cu privire la The Wizard of Oz, scriitorul Jamie Hanshaw afirmă:</p>
<p>„Autorul Vrăjitorului din Oz era un teosof, datorându-și inspirația unui spirit care i-a oferit cheia magică pentru scrierea poveștii publicate în 1900. Volumele sale aveau să fie un basm teosofic, care înglobau înțelepciunea străveche a religiilor misterioase. Cuvântul Oz este important pentru toți magicienii thelemici și nu provine din cărțile pentru copii, ci din gematrie. În ebraică, cuvântul se scrie cu ajutorul literelor Ayin și Zayin, care dau totalul 77. Potrivit lui Aleister Crowley, acest număr reprezintă magia care acționează asupra lumii materiale. Poate fi exprimat ca 11, marele număr al magiei rituale, multiplicat cu 7, numărul manifestării (7-11)”.<sup><a id="ffn8" href="http://www.karamazov.ro/#fn8" class="footnote">8</a></sup></p>
<p>Deși comentatorii lui Eyes Wide Shut au interpretat filmul prin referințe la controlul mintal și programul MKUltra, proiectul CIA asociat cu hipnoza și supravegherea psihicului cu ajutorul halucinogenelor<sup><a id="ffn9" href="http://www.karamazov.ro/#fn9" class="footnote">9</a></sup>, eu cred că, dacă menținem analiza la acest nivel, ratăm esențialul (cu toate că și această temă este prezentă). O abordare mai cuprinzătoare ar fi aceea de a folosi poveștile și alegoriile ca metafore pentru transformare: metamorfoza inițierii în „mistere”, în ceea ce-i privește pe Bill, Alice și publicul spectator. Toate cele trei povești conțin nuanțe teosofice și de simbolism, prin urmare constituie povești inițiatice, citirea lui Oz și Alice fiind chiar recomandată de Aleister Crowley magicienilor aspiranți.<sup><a id="ffn10" href="http://www.karamazov.ro/#fn10" class="footnote">10</a></sup></p>
<p>În scena în care soții Harford ajung la petrecere se observă pentagrama inversată, simbolul evident al tipului de inițiere pe care cei doi urmează să o experimenteze, „Calea Mâinii Stângi” (doctrină secretă bazată pe practici sexuale ritualice și tantrism, asociată cu magia neagră – n.t.).<sup><a id="ffn11" href="http://www.karamazov.ro/#fn11" class="footnote">11</a></sup></p>
<p>Ziegler, așa cum vom descoperi, se pare că a invitat în repetate rânduri cuplul la petrecerile sale, în speranța secretă că îi va face să participe la orgiile secrete. Aflăm astfel, că există două petreceri: nu doar insipidul bal de Crăciun, ci și un „after party” mult mai întunecat, desfășurat într-un loc diferit. Vechiul tovarăș al lui Harford din vremea colegiului, Nick Nightingale (Todd Field), dă „din întâmplare” peste Bill, informându-l că va cânta la pian la ambele petreceri. Cu toate că erau curioși, atât Bill, cât și Alice rezistă tentației de a se culca cu alte persoane de la balul de Crăciun, deși, categoric, dorința lor izvorăște din problemele conjugale. În orice caz, ceea ce începem să bănuim este faptul că aceste evenimente nu au loc în mod întâmplător, ci, mai degrabă, totul a fost organizat în prealabil. Nimic nu este neprevăzut. Nightingale a fost ales tocmai pentru că este un vechi prieten al lui Bill. Interesant este faptul că lui Bill i se propune, mai târziu, o partidă de sex în trei cu două englezoaice atrăgătoare, care dau de înțeles că sunt de viță nobilă („Nuala Windsor”), și care se oferă să-l însoțească pe Bill „acolo unde se sfârșește curcubeul”.</p>
<p>Între timp, Alice se simte amețită de alcool, sedusă fiind în timpul unui dans de un anume Sandor Szavost, un ungur bogat care citează din Ars Amatoria lui Ovidiu despre sexul cu femeile măritate. Szavost ar putea fi o referire voalată la Anton Szandor LaVey, fondatorul și Marele Preot al Bisericii lui Satan. Cred că această referință simbolică este de natură să-l avertizeze pe privitorul perspicace că avem de-a face cu o treaptă superioară a unui cult satanic. Este interesant să remarcăm și că protagoniștii nuvelei originale trăiesc o experiență similară celor din film, în elita societății austriece de la începutul secolului XX, iar ordinul istoric al Illuminati-lor își are originea în Bavaria vecină<sup><a id="ffn12" href="http://www.karamazov.ro/#fn12" class="footnote">12</a></sup>.</p>
<p>Odată ce ispita erotică i-a fost curmată brusc, Bill începe să devină bănuitor asupra clientului său: elitistul Ziegler pare să fie băgat în tot felul de afaceri necurate cu droguri tari și escapade sexuale cu regine ale frumuseții. La petrecere, Mandy (Julienne Davis), una din frumusețile care roiesc în jurul lui Ziegler ia o supradoză în timp ce face sex cu acesta, iar Bill este chemat să-l salveze de la un scandal; de fapt, Ziegler vrea să se convingă că doctorul său „își poate ține gura”. Despre Mandy se spune, în chip straniu, că ar fi „adormită”, iar portretul unei femei dezbrăcate aflată în aceeași poziție de deasupra ei reprezintă o aluzie la teza filmului precum că există o linie aproape invizibilă care desparte fantezia de vis și, de fapt, realitatea lui Bill nu este altceva decât o sincronicitate plănuită. Mai mult, Alice va trăi un episod similar când, întinsă în pat, pe jumătate adormită, mormăie și murmură către Bill fantasme onirice despre orgii. După ce se convinge că starea lui Mandy este stabilă, dr. Harford îi verifică pulsul și o sfătuiește să înceteze cu acest stil de viață sălbatic. Ce nu putem ști însă este dacă Mandy a fost cu adevărat drogată, viața fiindu-i pusă în pericol, sau acesta a fost doar un incident regizat menit să-l pună pe Bill la încercare.</p>
<p>Mai apoi, îi vedem pe soții Harford ocupându-se de activități obișnuite, urmate de o discuție despre fantezii sexuale și tentații extraconjugale. Respingând argumentele neconvingătoare ale lui Bill, Alice îl enervează peste măsură în legătură cu naivitatea lui în privința femeilor și ipocrizia cu care el încă neagă că ar fi fost ademenit la petrecere. Alice îi mărturisește că ea însăși a fost cândva atrasă de un ofițer de marină și că, pentru o fracțiune de secundă, și-ar fi dorit să renunțe la soț și la copil pentru o noapte de plăcere. Vizibil tulburat de această dispută aprinsă, Bill va porni în căutarea unor aventuri extraconjugale. Din simbolistica stranie a acestei scene fac parte pentagramele inversate care apar pe draperiile din fundal.</p>
<p>În timp ce Alice se plimbă prin apartament, observăm tablouri cu porți și grădini, care, din nou fac referire la inițiere și dorințe izvorâte din subconștient. Grădinile trimit la Paradis și la alungarea lui Adam și a Evei ca pedeapsă pentru păcatul lor; sau, ele s-ar putea referi la apropiata inițiere a lui Bill și Alice în „grădina zeilor”, ca să spunem așa, întrucât cei doi sunt pe cale să experimenteze lumea întunecată din exterior. Observând semnificația grădinii în simbolistica tuturor timpurilor, cercetătorul J.E. Cirlot explică:</p>
<p>„Grădina este locul în care natura este controlată, ordonată, aleasă și împrejmuită. Prin urmare, este un simbol al conștiinței, opunându-se pădurii, ce reprezintă inconștientul, așa cum insula este opusă oceanului. În același timp, grădina este atributul feminității, datorită aspectului său de spațiu închis. Adesea, ea este scena unor procese de „îmbinare și admite semnificația unei vânători de comori, ceea ce este în mod clar în acord cu funcția simbolică generală pe care am schițat-o”.<sup><a id="ffn13" href="http://www.karamazov.ro/#fn13" class="footnote">13</a></sup></p>
<p>Între timp, după ce vizitează un pacient care tocmai a murit, Bill se hotărăște să se avânte într-o relație extraconjugală. Fiica pacientului se îndrăgostește la prima vedere de el și îi face avansuri, însă Bill, agitat, se retrage rapid (chiar dacă începe să aibă îndoieli legate de fidelitatea față de soție). El începe să bănuiască povara căsniciei și în cazul altora, așa cum Sandor încercase s-o convingă pe Alice. Căutându-și împlinirea sexuală, Bill cutreieră străzile în noapte, trecând pe lângă câteva prostituate și sex shop-uri. Hărțuit de o gașcă de pierde-vară, care, fără vreun motiv evident, îi strigă că este homosexual, Bill devine și mai hotărât să înșele, impresia lăsată fiind aceea că sexul este o obsesie socială pe care toată lumea o trăiește, cu excepția lui. Hoinărind indispus, o prostituată superbă pe nume Domino (Vinessa Shaw) îi propune o partidă de sex și îl invită în apartamentul ei.<sup><a id="ffn14" href="http://www.karamazov.ro/#fn14" class="footnote">14</a></sup> Bill acceptă și, pentru scurtă vreme, coboară într-o lume sordidă, aflând că aici sexul funcționează ca o marfă.</p>
<p>Este de remarcat că, în film, atitudinea privitoare la sex a clasei de jos este aproximativ aceeași cu a elitei societății și numai cei care fac parte din clasa de mijloc (Bill și Alice) se simt legați de obligațiile fidelității conjugale. Atât pentru Domino, cât și pentru elitele amatoare de orgii, sexul funcționează ca metodă de supraviețuite, de plăcere și, deopotrivă, ca act ritualic. Existența unor cărți de psihologie și sociologie din apartamentul lui Domino este, de asemenea, o imagine simbolică. Categoric, Kubrick își exprimă un punct de vedere referitor la sociologie, fără să fie, însă, acea perspectivă la care s-ar gândi cei mai mulți. Este adevărata sociologie a unei lumi conduse nu doar de elitele financiare (oligarhia), ci și de elitele oculte (criptocrația).<sup><a id="ffn15" href="http://www.karamazov.ro/#fn15" class="footnote">15</a></sup> Ca o lămurire, ar trebui menționat faptul că regizorul era foarte conștient de hegemonia puterii oligarhice globale; fiica sa, Vivian Kubrick, susține că CIA i-ar fi cerut tatălui explicații în legătură cu filmele sale.<sup><a id="ffn16" href="http://www.karamazov.ro/#fn16" class="footnote">16</a></sup></p>
<p>Noua tentativă de adulter a lui Bill este oprită, iar acesta se retrage, chit că amplasarea măștilor în apartamentul lui Domino este un prim indiciu că întâlnirea lor nu a fost accidentală. Înțeleasă existențial, masca simbolizează societatea ca întreg și, așa cum a spus-o Jean-Paul Sartre, ea disimulează adevărata noastră identitate, dincolo de fațada pe care o arborăm cu toții. Este remarcabilă și critica ordinii sociale, la care Kubrick recurge în film, în ceea ce privește sărbătoarea creștină – pomii de Crăciun și decorațiunile sunt peste tot – pe care o apreciază ca fiind dominată de obsesie sexuală și de consumerism, în antiteză cu preocupările religioase tradițional-occidentale. În schimb, răspândirea măștilor în film caracterizează societatea ca pe o înșelătorie. Cirlot punctează încă odată confuzia, misterul și anonimatul care derivă din identificarea cu simbolismul măștii, precum și legătura ei cu magia sexuală:</p>
<p>„Toate transformările admit deopotrivă ceva profund misterios și rușinos, de vreme ce orice se modifică în așa fel încât devine altceva, chiar dacă, în fond, rămâne neschimbat; inevitabil, schimbarea conduce la ambiguitate și echivoc... Frazer a observat câteva tipuri ciudate de măști, folosite de anumite triburi din Oceania... Asemeni chipului, masca exprimă aspectele solare și energetice ale procesului vieții”.<sup><a id="ffn17" href="http://www.karamazov.ro/#fn17" class="footnote">17</a></sup></p>
<p>Dincolo de aceasta, Kubrick vrea ca privitorul să vadă că cei care conduc lumea sunt tăinuiți – un grup de oameni înstăriți din elita societății, care rămân, întotdeauna, în umbră. Este un alt indiciu că Domino nu este, în realitate, o prostituată, ci aparține societății secrete (de unde și măștile din apartamentul ei), fiind folosită, întocmai ca Nick Nightingale, pentru a-l ademeni pe Bill. Cele mai multe prostituate nu studiază psihologia și sociologia academică.</p>
<p>Rămas în continuare nesatisfăcut, Bill părăsește apartamentul lui Domino și rătăcește pe străzi până ajunge la clubul de noapte în care cântă Nick. După ce se delectează cu audiția artistului, Bill îl reține, după concert, în scopul de a afla mai multe despre after-party-ul (petrecere despre care și Sandor îi povestise lui Alice) la care acesta cântă la pian legat la ochi.</p>
<p>Albert Pike explică semnificația legării la ochi a unui adept „profan”, aflat în căutarea accederii la mistere:</p>
<p>„Condiția orbirii, sărăciei, nefericirii și înrobirii – din care Salvatorul a venit să scoată întreaga lume – este simbolizată de condiția aspirantului, când este adus pentru prima dată la ușa Lojii. Aceasta este semnificația aducerii aspirantului către lumină, după care el devine obligat să-și venereze maestrul, simbol al Salvatorului…”.<sup><a id="ffn18" href="http://www.karamazov.ro/#fn18" class="footnote">18</a></sup></p>
<p>Împins de curiozitate, Bill se hotărăște să se strecoare la petrecere, după ce reușește să facă rost de o mască ieftină și de un costum de la singurul magazin încă deschis. Parola pe care i-o spune Nick, „Fidelio”, sugerează că devotamentul conjugal îi este mereu pus la îndoială. Devine cât se poate de evident că Nick i-a comunicat lui Bill parola pentru a-i stârni interesul. Ironia face ca numele magazinului să fie „Curcubeul”, ceea ce amintește de indiciile tinerei provocatoare, cu origini nobile, care îi făcuse avansuri lui Bill: va găsi ceea ce caută „acolo unde se sfârșește curcubeul”. Această trimitere evidentă la Vrăjitorul din Oz clarifică jocurile psihologice ale căror victimă este Bill, întocmai cum oglinzile în care se reflectă Alice evocă personajul cu același nume din Alice în țara minunilor. Fără să realizeze aceste coincidențe, Bill rămâne, asemeni lui Nick, legat la ochi, chiar dacă nu în adevăratul sens al cuvântului. Orbirea lui Bill se datorează propriei naivități și ignoranței în privința lui însuși și a lumii din jur. Toate dovezile că este dus ca un miel la tăiere sunt în fața lui, la îndemână, în caz că se hotărăște să le vadă. Ceea ce urmează inițierii lui Bill, sunt încercările în privința propriului său „fidelio”, credința față de soție, înțelegerea sa ambiguă față de morala clasei de mijloc și, în cele din urmă, față de cult. De aici, și semnificația parolei. Ar trebui observat că acest cult reține elementele magiei sexuale, în care căutătorul profan se află în întuneric (cu ochii închiși sau legați), și unde hierofantul, liderul cultului, poate să-i lumineze pe ceilalți. De amintit este și că acea lumină este o prismă sau un curcubeu. Curcubeul poate fi considerat și un simbol al nepăsării față de inhibițiile sexuale, dacă ne gândim la emblema mișcării homosexuale. În orice caz, din perspectiva filmului, sexualitatea nu este eliberatoare, fiind prezente indicii subtile că domnul Milich (Rade Serbedzija), proprietarul magazinului de costume, are legături cu societatea secretă și chiar acționează în numele ei, din moment ce își obligă propria fiică (Leelee Sobieski) să se prostitueze cu unii oameni de afaceri japonezi, probabil, membri ai cultului.</p>
<p>Indiciul clar cu privire la relația pe care Milich o are cu organizația ocultă este secretul șoptit lui Bill de fiica acestuia, cu privire la ceea ce ar trebui să poarte. După ce se atinge ușor de el, îi spune că alegerea sa vestimentară nu este potrivită: trebuie neapărat să poarte o „mantie de hermină”. Hermina este un simbol heraldic distinctiv al descendenței nobile și al regalității, în special printre elitele britanice. Acest amănunt îl face pe spectator să înțeleagă că fata este familiarizată cu astfel de ritualuri și știe exact spre ce se îndreaptă Bill, așadar întreaga scenă cu magazinul de costume este regizată în scopul de a-l conduce pe Bill către conac. Neliniștit și, totuși, dornic de aventură, Bill ia un taxi către domeniu. Înveșmântat în capă și având fața ascunsă de mască, reușește să se infiltreze după ce rostește parola corectă. În castel, el asistă la o formă solemnă de ritual inițiatic, unde un cerc magic alcătuit din femei splendide, aproape dezbrăcate, sunt primite în cultul elitist printr-un fel de persiflare a unei liturghii romano-catolice, prezidate de un personaj asemănător unui cardinal. O analogie apropiată cu practicile documentate istoric ar fi cea cu „messa gnostică” a lui Crowley sau cu OTO.<sup><a id="ffn19" href="http://www.karamazov.ro/#fn19" class="footnote">19</a></sup></p>
<p>Balurile mascate datează încă din timpuri străvechi, iar, în ultimele câteva secole, au ajuns să marcheze viața de huzur a unor anumite cercuri elitiste. În timpul Renașterii, astfel de baluri se organizau în Anglia și Franța și, potrivit cărții celebre a lui Malachi Martin, inițiat și exorcist de la Vatican (Hostage to the Devil, Ostaticul diavolului), orgii rituale au loc, cu siguranță, și astăzi.<sup><a id="ffn20" href="http://www.karamazov.ro/#fn20" class="footnote">20</a></sup></p>
<p>În cartea sa, Martin discută despre o funestă „messă neagră”, oficiată pe o moșie luxoasă, în care se presupune că a participat un transsexual („Richard/Rita”), pe care Martin pretinde că l-ar fi exorcizat ulterior:</p>
<p>„Când draperiile au fost date la o parte, Richard/Rita a văzut câte un altar jos, la fiecare capăt al piscinei. Deasupra fiecărui altar era agățat un ornament în formă de triunghi inversat. În centrul acestuia, câte un crucifix așezat invers, astfel încât capul Celui Crucificat se sprijinea pe vârful triunghiului. Dinăuntrul casei auzea acordurile slabe ale unei orgi. Și cineva ardea acolo tămâie, astfel că aburii se prelingeau leneș prin aer, răsucindu-se încet ca niște șerpi albaștri. Apoi oaspeții au început să se dezbrace cu un aer indiferent, fiecare lăsându-și hainele să cadă în locul în care se afla... Pe măsură ce fiecărei perechi i se înmâna potirul, începeau să se împreuneze urmând ritmul părintelui Samson, până ce toți – bărbați, femei și însuși părintele Samson – psalmodiau și se acuplau la unison”.<sup><a id="ffn21" href="http://www.karamazov.ro/#fn21" class="footnote">21</a></sup></p>
<p>După ce a asistat la orgia rituală, Bill este păcălit să-și dezvăluie identitatea de față cu toți participanții mascați, dându-i-se, totodată, senzația că va fi sacrificat de către membrii cultului, până când o fată iese din mulțime pentru a fi ea însăși sacrificată, ca răscumpărare. Pare destul de clar că este vorba despre o jertfă omenească, de vreme ce femeia se oferă, pentru a-l „mântui” pe el, imitând doctrina biblică a jertfei de sânge.<sup><a id="ffn22" href="http://www.karamazov.ro/#fn22" class="footnote">22</a></sup> Intuiesc că este vorba de Mandy, cea care apăruse mai devreme în film și care recurge la un astfel de gest ca recunoștință pentru ajutorul lui Bill: acum, ea își dorește să scape de sclavia sexuală, fie și cu prețul propriei vieți. Ieșirea ei din scenă va fi o moarte izbăvitoare, așa cum Bill va descoperi a doua zi în rubrica de anunțuri mortuare. Se observă similitudini între scenele din Eyes Wide Shut și balul lui Rotschild, descris în precedentul capitol, festivitățile prilejuite de cea de-a 40 aniversare a prințului Pavlos al Greciei, ori chiar dezvăluirile referitoare la orgiile lui Dominique Strauss-Kahn, directorul francez al FMI, așa cum au fost ele publicate în New York Times:</p>
<p>„Investigația referitoare la rețeaua de prostituție din Lille s-a concentrat pe 10 suspecți, incluzându-l pe domnul Strauss-Kahn. Aceștia se cunoșteau în principal datorită apartenenței la Francmasonerie, după declarațiile lui Karl Vandamme, avocat al apărării care îl reprezintă pe Fabrice Paszkozwski, proprietarul unei companii de aparatură medicală, care a jucat un rol determinant în organizarea orgiilor”.<sup><a id="ffn23" href="http://www.karamazov.ro/#fn23" class="footnote">23</a></sup></p>
<p>Autorul Terry Melanson comentează:</p>
<p>„Petrecerea cu tematica raiul și iadul a fost organizată la reședința londoneză în valoare de 12 milioane de lire a prințului Pavlos, iar participanții purtau măști și costume amintind de Eyes Wide Shut. Îngeri sculptați în gheață împodobeau un cort instalat în grădină, care putea adăposti 200 de persoane. Acolo se presupunea că este Raiul, scrie Colin Fernandez de la Daily Mail. Între timp, piscina de la subsol fusese acoperită și decorată astfel încât să simbolizeze Iadul, cu animatori pe picioroange și dansatoare exotice.</p>
<p>Este semnificativ faptul că s-au costumat într-un fel care face aluzie la Eyes Wide Shut, filmul care portretizează cel mai fidel desfrâul elitei membrilor Illuminati. La urma urmei, mai mult decât oricare altă clasă socială, cei cu sânge albastru sunt foarte familiarizați cu înaintașii lor. Sunt sigur că Prințul Pavlos știe că este descendentul direct al unui membru atestat documentar al cultului Illuminati din Bavaria: Karl Landgrave de Hessen-Kassel (1744 – 1836). De asemenea, invitați precum prințul Michael de Kent și copiii săi; prințul Andrew, vicontele de Linley, David Albert Charles Armstrong-Jones și prințul Haakon al Norvegiei sunt toți descendenți direcți ai unui membru confirmat al aceleiași societăți secrete: ducele Ernst al II-lea de Saxa-Gotha-Altenburg (1745 – 1804)”.<sup><a id="ffn24" href="http://www.karamazov.ro/#fn24" class="footnote">24</a></sup></p>
<p>Ca exemplu înfiorător de astfel de dezmăț, autorul Dave McGowan relatează detalii legate de celebra afacere Dutroux, care a implicat trafic de persoane, elite europene, crime și societăți secrete. Femeile și copiii erau folosiți pentru orgii (și lucruri chiar mai rele de-atât), puse la cale de elita degenerată:</p>
<p>„Indignarea a sporit pe măsură ce s-au făcut mai multe arestări și au continuat să apară dovezi despre complicitatea dintre poliție și guvernanți. Unul dintre complicii lui Dutroux, omul de afaceri Michael Nihoul, a recunoscut că a organizat o orgie la un castel belgian la care au participat oficiali din guvern, un fost comisar european și mai mulți ofițeri de poliție. Un senator belgian a declarat că asemenea petreceri erau parte a unui sistem care operează și în ziua de astăzi și este folosit pentru a șantaja persoanele sus-puse care participau la ele... Așa cum a dezvăluit New York Times, (judecătorul Jean-Marc) Connerotte a devenit erou național, după ce a salvat doi copii dintr-o închisoare secretă unde erau ținuți ostatici de un condamnat, violator de copii, și a dispus începerea unei anchete în urma căreia au fost descoperite cadavrele a patru fetițe răpite de o rețea de pornografie infantilă... Petrecerile (lui Nihoul) nu se rezumau numai la sex, ci includeau și sadism, tortură și crimă”.<sup><a id="ffn25" href="http://www.karamazov.ro/#fn25" class="footnote">25</a></sup></p>
<p>Speriat, Bill ia un taxi până acasă, unde o găsește pe Alice care se trezește, chicotind și râzând, ca și cum, la fel ca Mandy, ar fi fost drogată. După ce îi spune că totul a fost doar un vis, Alice începe să plângă, spre disperarea lui Bill. Întrebând-o în legătură cu visul, ea îi răspunde:</p>
<p>„Era atât de ciudat, eram amândoi într-un oraș părăsit, iar hainele noastre dispăruseră. Eram dezbrăcați, iar eu mă simțeam îngrozită și rușinată. Și eram furioasă pe tine, pentru că... ai plecat să cauți haine pentru noi. Imediat ce te-ai îndepărtat, totul a devenit complet diferit. Mă simțeam minunat. Apoi m-am trezit dezbrăcată într-o grădină, întinsă la soare, iar un bărbat a ieșit din pădure. Era tipul de la hotel, despre care ți-am povestit – ofițerul de marină. M-a fixat cu privirea și a râs. Pur și simplu râdea de mine... Apoi m-a sărutat și am făcut dragoste, cu toate că în jur erau alți oameni – erau sute, peste tot. Toți făceau asta. Apoi m-am trezit că fac sex cu alți bărbați. Atât de mulți, că nu le mai știam numărul. Știam că tu mă vezi în brațele lor... și voiam să mă amuz pe seama ta, să-ți râd în față. Așa că am râs cât de tare am putut. Asta trebuie să se fi întâmplat când tu m-ai trezit”.<sup><a id="ffn26" href="http://www.karamazov.ro/#fn26" class="footnote">26</a></sup></p>
<p>Este un semn care arată că atât Bill, cât și Alice au fost introduși în congregație și că acest cult are putere chiar și asupra soției lui Bill, precum și că ar putea decide să se folosească de această putere la un moment dat. Fie Alice a fost drogată și nu-și amintește orgia, crezând că totul a fost doar un vis, fie este dispusă să se implice în ritualul de inițiere a lui Bill, în măsura în care ea a fost deja atrasă în cult, iar amintirile îi sunt reprimate, așa încât ele ies la suprafață numai în vis. Disperat, Bill încearcă să dea de urma cultului, întorcându-se la castel, dar este avertizat printr-un bilet ce i-a fost înmânat de un majordom, că nu este cazul să cerceteze mai departe. Încă dornic de o aventură și, în plus, probabil curios în legătură cu dedesubturile congregației, o caută pe Domino, dar află de la colega ei de cameră, că fata este de negăsit. De asemenea, află că ea este infectată cu HIV (cu alte cuvinte, rolul ei a luat sfârșit). Încă odată, Bill rătăcește pe străzi, observă că este urmărit de o figură misterioasă și ajunge să se teamă că nu are unde să fugă. După ce află din ziar că Mandy a murit ca efect al unei supradoze, merge la morgă și se convinge că este, într-adevăr, trupul ei și că fata, cel mai probabil, a fost ucisă. Rămas fără soluții, Bill îl vizitează pe Ziegler, care îi dezvăluie o mare parte din adevăr: el face parte din congregație și a fost prezent la ceremonia din castel, în noaptea în care Bill s-a strecurat acolo. Din nou, Ziegler îl avertizează că ar fi bine să-și abandoneze cercetările, iar doctorul rămâne mut de uimire atunci când află că bunul său prieten face parte dintr-un cult elitist care practică magia sexuală – având puterea de a controla mersul lucrurilor și chiar de a ucide, atunci când situația o cere. De asemenea, este important să observăm că locuința lui Ziegler este decorată cu tablouri care înfățișează aristocrația britanică.</p>
<p>Totodată, Ziegler îi dezvăluie lui Bill că știa de conversația în care Nick i-a pomenit de congregație și îi mărturisește că l-a urmărit, explicându-i: „închipuiește-ți că tot ce s-a întâmplat acolo, amenințările, avertismentul fetei, toate astea au fost regizate. A fost o înscenare. În ce scop toată această șaradă? Ca să te sperii groaznic, să-ți ții gura în legătură cu locurile pe unde ai fost și cu ceea ce ai văzut”.<sup><a id="ffn27" href="http://www.karamazov.ro/#fn27" class="footnote">27</a></sup></p>
<p>În replică, Bill îi spune lui Ziegler că a văzut cadavrul lui Mandy, iar interlocutorul său îi divulgă faptul că ea a fost salvatoarea misterioasă de la ceremonie. Bill ripostează: ce fel de înscenare este aceea care duce la moartea cuiva? Astfel, descoperim un adevăr sinistru, anume că acolo a avut loc într-adevăr o crimă ritualică. La acest moment, apare întrebarea de ce un cult practicant al magiei sexuale. Așa cum am menționat, simbolistica filmului conduce către numeroase ilustrări ale stâlpilor, pentagramelor, aluzii la Alice și la Oz, toate culminând cu orgia ritualică care trimite, fără îndoială, la filosofia lui Crowley. Sunt prezente, de asemenea, hermafroditismul și uniunea alchimică a contrariilor, care sunt depășite sau transgresate prin sex. În practica magiei sexuale se crede că scopul anihilării opozițiilor este atins cu ajutorul actului sexual. În acord cu citatul lui Pike de la începutul capitolului, filosoful tradiționalist Julius Evola explică tentativa de a învinge dualitățile și efectele psihosferei prin astfel de acțiuni:</p>
<p>„Diviziunea sexelor constituie un mod particular de manifestare a principiului diadic care condiționează și diviziunea dintre spirit și natură, dintre Eu și non-Eu. Dacă între toate acestea există o relație sau o solidaritate metafizică – și am văzut cum și Scotus Eriugena o recunoscuse – poate există una și între experiența transcendentală declanșată de sex și o stare non-duală care ar permite o acțiune directă, extra normală, asupra non-Eului, asupra tramei exterioare a evenimentelor. Să ne amintim că, în versiunea clasică, platoniciană, a mitului androginului originar, acestei ființe i-a fost atribuită, înainte de a fi fost scindată, o putere, ba chiar o putere capabilă să inspire teamă zeilor”.<sup><a id="ffn28" href="http://www.karamazov.ro/#fn28" class="footnote">28</a></sup></p>
<p>Și, în privința scenei orgiei ritualice și a sabatului cercului magic din film:</p>
<p>„Este vorba de chakra, adică de lanțuri (literal: roți) alcătuite din perechi de bărbați și femei care efectuează împreună acuplarea ritualică într-o formație în cerc. În centrul cercului este stăpânul roții – chakreshvara – împreună cu partenera sa, oficiind și dirijând operația colectivă. Pentru a exercita o atare funcție, se spune, trebuie să fii un adept, să fi avut o inițiere desăvârșită. În ansamblu, e vorba de o evocare colectivă, în parte orgiastică a zeiței ca forță deja latentă în grupul ce operează, activată acum prin realizarea acelorași acte și vizualizarea acelorași imagini de către fiecare cuplu în parte, până la crearea unui vârtej fluid sau psihic de utilizat în vederea operației. (...) se cunosc cazuri când chakrele tantrice au fost convocate de suverani în scopuri absolut profane, cum ar fi sacrificii de mântuire întru izbânda unor expediții războinice”.<sup><a id="ffn29" href="http://www.karamazov.ro/#fn29" class="footnote">29</a></sup> (Ibidem, p. 441).</p>
<p>Într-adevăr, observăm elemente evident crowleyene în filmul lui Kubrick. Cât despre scopul orgiilor în context ritualic, istoricul american și filosoful calvinist R.J. Rushdoony vorbește despre perspectiva păgână asupra haosului primordial și a freneziei extatice, care se aplică perfect viziunii magice a cultului din Eyes Wide Shut:</p>
<p>„În vechile culte ale fertilității, ale căror credințe înnăscute întronau ca primordial tot ceea ce este inferior, întoarcerea ritualică la haos era privită drept mijloc de regenerare socială. Lucrurile stabilite, legitime și raționale erau considerate dezvoltări ulterioare, așadar mai puțin originare și esențialmente sterile. Apropierea de ceea ce este primitiv era echivalentă cu apropierea de creativitate și vitalitate, iar haosul însuși era privit drept principiu al regenerării. Saturnaliile, festivitățile arhaice, orgiile, ritualurile care presupuneau confuzia sub formă de incest, violența sau perversiunea erau rituri necesare și mijloace de regenerare socială. De fapt, sărbătoarea este prezentată ca o repunere în act – a primelor zile ale universului, Urzeit, o eră eminamente creativă. Atât renașterea naturii, cât și cea a societății impun întoarcerea la haos. Așadar, sărbătoarea are loc în contextul mitului, și presupune funcția de a renaște lumea concretă”.<sup><a id="ffn30" href="http://www.karamazov.ro/#fn30" class="footnote">30</a></sup></p>
<p>Din perspectivă thelemică, rolul magului este să depășească toate tabuurile, opozițiile și dualitățile, o descriere care se potrivește atât pentru Bill și Alice, cât și pentru cult. Cercetătorul în ocultism, dr. Stephen Flowers, comentează:</p>
<p>„Pentru a înțelege pe deplin ceea ce afirmă Crowley, trebuie să ne referim la perspectiva sa cosmologică monistă: toate aparentele contrarii sunt, în realitate, unități. Așa se face că Horus este unit cu Set. Ei reprezintă opoziția luminii și întunericului în cadrul aceluiași întreg. Adevărata magie a lui Horus presupune unitatea elementelor contrarii. Este limpede cum, pentru Crowley, asistăm la Era lui Horus, a cărei formulă originară este ShT (fiind interpretată ca Satan, Shaitan, Set etc.) Aici, ca și în alte părți, Crowley utilizează practica familiară a antinomismului. În Liber V vel Reguli (Ritualul Semnului Fiarei), Crowley își expune antinomismul și practicarea sa: aceasta este, de fapt, formula Magiei noastre; insistăm asupra faptului că toate actele trebuie să fie egale…”.<sup><a id="ffn31" href="http://www.karamazov.ro/#fn31" class="footnote">31</a></sup></p>
<p>Bill se întoarce acasă și găsește pe pernă masca pierdută, lângă Alice, care doarme. Cu alte cuvinte, ni se lasă a înțelege fie că Alice știa că el a fost la castel, fie că a dorit să-i comunice propria ei implicare. Îndurerat, Bill izbucnește în lacrimi și îi mărturisește totul. În această scenă, îl vedem făcând semnul masonic secret al fidelității față de ordin, împrumutat și de alte secte, inclusiv de cea condusă de Aleister Crowley. Semnificativ este că Bill îi conferă acestui gest semnificația unui jurământ: mâna dusă la piept, cu degetul arătător întins, așa cum stă ilustrat în Monitor of Freemasonry, a lui Richardson, la pagina 86.</p>
<p>Odată trecuți prin propriul proces de judecată, Bill și Alice discută dacă să rămână sau nu căsătoriți, ca urmare a mărturisirii. Amintindu-și promisiunea de a o lua pe fiica lor la cumpărături în dimineața de Crăciun, cuplul își continuă conversația și în magazin, unde constatăm câteva episoade esențiale, chiar dacă discrete. În cadru apare o altă pentagramă inversată, jocul „Cercul Magic”, dinadins așezat acolo și o vitrină denumită „magie”. Perechea pășește într-un cerc magic, iar ochii lor nu mai sunt acum închiși. Au fost „iluminați” de acțiunile cultului, devenind conștienți de adevărata structură a puterii din lume. Am văzut deja un „cerc magic” de femei, la ritualul inițiatic de la castel. Secretarul personal al lui Crowley și colegul său din Ordinul „Golden Dawn”, Israel Regardie, notează, cu privire la cerc, ceva ce se aplică bine și lui Bill:</p>
<p>„Simbolul principal, propriu tuturor acțiunilor este Cercul Magic. Prin definiție, această figură implică un spațiu restrâns, o limitare, care separă ceea ce este înăuntru de ceea ce este în afară. Prin folosirea Cercului, magicianul susține că își restrânge munca înăuntrul acestei limitări autoimpuse; că se mărginește la atingerea unui scop specific și că nu se mai află într-un labirint al iluziei și al schimbării perpetue, ca un hoinar orb fără țintă, obiectiv sau aspirație… Cercul în care magicianul este închis reprezintă cosmosul său particular; cucerirea, investirea acelui univers ca parte a procesului de a atinge completa conștiință de sine”.<sup><a id="ffn32" href="http://www.karamazov.ro/#fn32" class="footnote">32</a></sup></p>
<p>Supuși fiind acestei iluminări întunecate, Bill și Alice discută despre ceea ce trebuie făcut mai departe, presupunând că ar trebui să fie „recunoscători”. Alice susține că „ar trebui să fim recunoscători că am reușit să supraviețuim tuturor acestor aventuri, fie că s-au petrecut aievea sau în vis”. Bill o întreabă dacă este sigură, la care Alice răspunde că va ierta o noapte de infidelitate. „Niciun vis nu este numai un simplu vis”, explică Bill, iar Alice răspunde că ei sunt „treji acum și, să sperăm, pentru multă vreme de-aici înainte”. „Pentru totdeauna”, spun amândoi. „Hai să nu spunem totdeauna”, revine Alice. „Asta mă sperie. Dar te iubesc și, știi, există ceva foarte important ce trebuie să facem cât mai repede – sex”, spune ea, arătându-și astfel intenția de a profita de potențialul lor sexual, acum, că au fost inițiați.<sup><a id="ffn33" href="http://www.karamazov.ro/#fn33" class="footnote">33</a></sup></p>
<p>Prin urmare, filmul funcționează pe mai multe niveluri și scoate în evidență creștinismul de fațadă, complicațiile sexuale, precum și diverse aspecte ale problemelor conjugale pe care le creează societatea noastră decadentă. Dar aceasta este numai o parte a poveștii pe care Kubrick vrea să o spună. Adevărata poveste este călătoria inițiatică, ieșirea din starea de vis, căreia îi urmează „trezirea”, conștientizarea realității elitei oculte, a cercurilor influente așa cum sunt ele de fapt – privilegiați înstăriți, preocupați de secte bizare și de aberația magiei sexuale. Adevărata intenție a filmului este de a arăta suprarealismul magic, privit ca ritual inițiatic.</p>
<p>Structura de putere nu este concentrată numai în jurul bogăției și al autorității temporale, ci și pe o viziune ritualică asupra lumii, care caută să folosească sexualitatea ca pe o forță în serviciul puterii metafizice. Manipularea acestor impulsuri permite manipularea maselor, ceea ce explică imaginile edenice, inclusiv referințele la Alice în Țara Minunilor și la Vrăjitorul din Oz. Trecerea de la realitatea fantastică a lumii onirice, cea a dorințelor sexuale primare, către lumea iluzorie a filmului însuși (care zugrăvește realitate!) reprezintă drumul de la ochii închiși, la starea de trezie. Nu ar trebui să fie vorba numai despre inițierea cuplului, atât timp cât intenția filmului este aceea de a-l îndruma pe privitor, dezvăluindu-i metoda, natura criptocratică a acestor catacombe, presupunând că cineva chiar ar vrea să vadă. Michael Hoffman explică noțiunea revelării metodei, din perspectiva Serviciilor Secrete Britanice, după cum urmează:</p>
<p>„Aceasta este demonstrată de una dintre metodele noastre mai simple. Înțelegând că, mai devreme sau mai târziu, acțiunile noastre vor ieși la iveală, ne structurăm activitățile astfel încât, pe măsură ce descoperitorii conspirațiilor le dezleagă ițele, ei vor pune în circulație informația într-o manieră care să imite procedura noastră preliminară. În acest fel, cu cât suntem cercetați mai mult, cu atât mase întregi de oameni vor fi manipulate psihologic de cei care caută să ne dea în vileag. Modelul comportamental (meme, în original, termen introdus de Richard Dawkins în cartea sa, Gena egoistă. Etimologic, vine din grecescul μίμημα, mimena – copie, imitație, n.tr.) care constituie structura noastră va fi imitat cu succes în conștiința celor care ne investighează. Astfel, succesul va putea fi măsurat cu precizie, pe măsură ce munca noastră este demascată”.<sup><a id="ffn34" href="http://www.karamazov.ro/#fn34" class="footnote">34</a></sup></p>
<ol id="footnotes">
<li id="fn1" style="text-align: left;">Kubrick citat in Nelson, Thomas A. Stanley Kubrick: Inside a Film Artist’s Maze. Indiana, Indiana University Press, 2000, p. 14. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn1"></a></li>
<li id="fn2" style="text-align: left;">Kaus, Rainer J. „Notes on Arthur Schnitzler’s Dream Novella and Stanley Kubrick’s film Eyes Wide Shut”. University of Florida. 2003. Web. http://www.clas.ufl.edu/ipsa/2003/Greenwich%20conference.html <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn2"></a></li>
<li id="fn3" style="text-align: left;">Walker, Taylor, Ruchti. Stanley Kubrick, Director: A Visual Analysis. New York, Norton Company, 1999, 344. Așa cum voi arăta în analiza dedicată filmului 2001: A Space Oddysey, Kubrick va utiliza aceeași tehnică a ecranului negru ca reprezentare a punctului de vedere al spectatorului. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn3"></a></li>
<li id="fn4" style="text-align: left;">Pike, Albert. Morals and Dogma: Ancient and Accepted Rite of Scottish Freemasonry. Richmond, VA, L.H. Jenkins Book Manufacturers, 1950, pp. 772, 849. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn4"></a></li>
<li id="fn5" style="text-align: left;">Leadbeater, C.W. The Hidden Life in Freemasonry. India, The Theosophical Publishing House, 1963, p. 72. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn5"></a></li>
<li id="fn6" style="text-align: left;">Carroll, Lewis. Alice’s Adventures in Wonderland and Through the Looking Glass. New York, Penguin Books, 1998, pag. xix. Conner, Miguel. „Alice in Wonderland and the Occult”. Examiner. 26 March, 2010. Web. http://www.examiner.com/article/alice-wonderland-and-the-occult. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn6"></a></li>
<li id="fn7" style="text-align: left;">Stephan, „Corridors of the Marvelous: The Femme-enfant, the Doll Fetish, The Mask, and Alice in a Wonderland of de Sade”. Story of O. Web. http://www.storyofo.info/marvelous.html. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn7"></a></li>
<li id="fn8" style="text-align: left;">Hanshaw, Operation Culture Creation, Part 2, p.77. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn8"></a></li>
<li id="fn9" style="text-align: left;">Marks, John. The CIA and Mind Control: Search for the Manchurian Candidate. New York, McGraw Hill, 1980. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn9"></a></li>
<li id="fn10" style="text-align: left;">Conner, „Alice in Wonderland and the Occult”. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn10"></a></li>
<li id="fn11" style="text-align: left;">Flowers, Stephen E. Lords of the Left Hand Path: A History of Spiritual Dissent. Texas, Runa-Raven Press, 1997, p. 145. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn11"></a></li>
<li id="fn12" style="text-align: left;">Melanson, Terry. Perfectibilists: The 18th Century Bavarian Order of the Illuminati. Oregon, Trine Day, 2009. Nu sugerez aici că acel cult care apare în film este ordinul istoric al Illuminatilor, chiar dacă el a pornit de la raționalismul iluminist și egalitarism, ci, mai degrabă, cultul unei societăți secrete preocupate cu ritualul magiei sexuale. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn12"></a></li>
<li id="fn13" style="text-align: left;">Cirlot, J.E. Dictionary of Symbols. New York, Philosophical Library, 1962, pag. 115. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn13"></a></li>
<li id="fn14" style="text-align: left;">,,Domino” este un nume cât se poate de interesant, de vreme ce, ca membru al cultului, evenimentele care îl urmăresc pe Bill fac parte dintr-o ordine prestabilită, precum prăbușirea pieselor de domino. El mai sugerează noțiunea jocului, deoarece societatea secretă se joacă cu mintea lui Bill. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn14"></a></li>
<li id="fn15" style="text-align: left;">Hoffman, Michael A. Secret Societies and Psychological Warfare. Coeur D’Alene, Idaho, Independent
<p>History and Research, 2001. Ramsay, William. Prophet of Evil: Aleister Crowley, 9/11 and the New World Order. Lexington, Ky, Winged Victory Books, 2012. Estulin, Daniel. The True Story of the Bilderberg Group. Oregon, Trine Day, 2007. Quigley, Carroll. Tragedy and Hope: A History of the World in our Time. San Pedro, CA, GSG Publishers, 1998. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn15">↩</a></p>
</li>
<li id="fn16" style="text-align: left;">Kubrick, Vivian in „Vivian Kubrick on the Insanity of Tyranny,” Infowars. Web. 26 November 2013. Web. http://www.infowars.com/infowars-com-exclusive-vivian-kubrick-on-the-insanity-of-tyranny-2/ <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn16"></a></li>
<li id="fn17" style="text-align: left;">Cirlot, A Dictionary of Symbols, p. 205-6. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn17"></a></li>
<li id="fn18" style="text-align: left;">Pike, Morals and Dogma, p. 639. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn18"></a></li>
<li id="fn19" style="text-align: left;">Heimbichner, Blood on the Altar. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn19"></a></li>
<li id="fn20" style="text-align: left;">Heale, Elizabeth. The Faerie Queen: A Reader’s Guide. Cambridge: University Press, 1999. Martin, Malachi. Hostage to the Devil. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn20"></a></li>
<li id="fn21" style="text-align: left;">Martin, p. 213-15. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn21"></a></li>
<li id="fn22" style="text-align: left;">Leviticul, 17:11. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn22"></a></li>
<li id="fn23" style="text-align: left;">Carvajal și la Baume. „Sex Life was ‘Out of Step,’ Strauss-Kahn Says, but not Illegal”. 13 October, 2012. New York Times. Web. http://www.nytimes.com/2012/10/14/world/europe/dominiquestrauss-kahn-says-lust-isnot-a-crime.html?hp&<em>r=1. See also Wolff, Michael. „Dominique Strauss-Kahn and Our Paranoid Erotic Fantasies of Power”. Guardian. 15 October, 2012. Web. </em>
<p>http://wwwtheguardian.com/commentisfree/2012/oct/15/dominique-strausskahn-paranoid-erotic-fantasies-power <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn23">↩</a></p>
</li>
<li id="fn24" style="text-align: left;">Melanson, Terry. „Illuminati Descendants Assemble for an Eyes Wide Shut-like ‘Heaven and Hell’Bash”. Conspiracy Archive. 20 June, 2007.
<p>Web. http://www.conspiracyarchive.com/Commentary/Illuminati<em>Eyes</em>Wide<em>Shut.htm</em> <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn24">↩</a></p>
</li>
<li id="fn25" style="text-align: left;">McGowan, Programmed to Kill, p. 6-7. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn25"></a></li>
<li id="fn26" style="text-align: left;">Eyes Wide Shut, directed by Stanley Kubrick. 1999. Burbank, CA: Warner Home Video, DVD. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn26"></a></li>
<li id="fn27" style="text-align: left;">Kubrick, Eyes Wide Shut. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn27"></a></li>
<li id="fn28" style="text-align: left;">Evola, Julius. Eros and the Mysteries of Love: The Metaphysics of Sex. Rochester, Vermont: Inner
<p>Traditions, 1991, p. 267; Julius Evola, Metafizica sexului, trad. Sorin Mărculescu, București, Humanitas, 2006, p. 440. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn28">↩</a></p>
</li>
<li id="fn29" style="text-align: left;">Ibid., 268; Ibidem, p. 441. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn29"></a></li>
<li id="fn30" style="text-align: left;">Rushdoony, R.J. The Messianic Character of American Education. Vallecito, Ca: Ross House Books,
<p>1963, p. 337-8. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn30">↩</a></p>
</li>
<li id="fn31" style="text-align: left;">Flowers, Lords of the Left Hand Path, 143. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn31"></a></li>
<li id="fn32" style="text-align: left;">Regardie, Israel. The Tree of Life: An Illustrated Study in Magic. Woodbury, MN: Llewellyn Publications,
<p>2001, pp. 158-9. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn32">↩</a></p>
</li>
<li id="fn33" style="text-align: left;">Kubrick, Eyes Wide Shut. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn33"></a></li>
<li id="fn34" style="text-align: left;">Hoffman, Secret Societies, 77. <a href="http://www.karamazov.ro/#ffn34"></a></li>
</ol>Whithout a flowering of monasticism Orthodoxy will continue to be in the catacombs2018-08-01T09:03:13Z2018-08-01T09:03:13Zhttp://www.karamazov.ro/index.php/interviuri/581-ithout-a-flowering-of-monasticism-orthodoxy-will-continue-to-be-in-the-catacombs.htmlNinel Ganeaninel.ganea@gmail.com<p><em><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/sf_fot.jpg" width="250" height="336" alt="sf_fot" style="margin: 1px; float: right;" /></em></p>
<p><em>James L. Kelley is an independent scholar based in Norman, Oklahoma. He has published books and articles about religion since 2009, when A Realism of Glory (Rollinsford, NH: Orthodox Research Institute) appeared. Since then, his translations, essays, and monographs have been published in the U.S., Canada, France, Romania, and Greece. Mr. Kelley's research interests include interpersonal relation theory, meaning-in-life psychotherapy, cognitive behavior therapy, psychobiography, new religious movements, western esotericism, and modern Eastern Orthodox theology. A chapter authored by Mr. Kelley is set to appear in New Trends and Perspectives in Psychobiography, eds. C.-H. Mayer and Z. Kőváry in early 2019. He has taught at East Central University (Ada, OK) and the University of Oklahoma (Norman, OK).</em></p>
<p><strong>You are an American converted to Orthodoxy. 50 years ago, when Serafim Rose launched an orthodox magazine in America, he said that he must create his own clientele. Since then, the number of American citizens converted to Orthodoxy has grown considerably. How would you explain this phenomenon? </strong></p>
<p>Since the French Revolution, there has been a steady erosion of Christian influence in the Western world, as we all know. Monasticism shrank to almost nil by 1800, and Enlightenment ideas crept into the thought patterns of public figures, and even into the words of supposed custodians of Christianity, both Roman Catholic and Protestant. Even though there was a decline of a similar type in the Orthodox lands since the Turks overran the Eastern Roman Empire, in the eyes of Americans the Eastern Orthodox Church still speaks the same pristine language of Christian faith, despite many challenges. Augustinianism is beginning to be seen for the pestilence that it is, and people are connecting more dots. For instance, a friend of mine broke down and told me that his Protestant upbringing was the reason for his inability to overcome guilt over sins, just like Luther broke down centuries before. Only now, this friend had Orthodoxy to answer the seemingly unanswerable question of how man might be united to God. So, I think people are finding answers with Orthodoxy and people are finding them in relation to questions about history and in relation to their own life crises.</p>
<p><strong>What was the key factor in your conversion to Orthodoxy? </strong></p>
<p>A man I met at a call center where I was working around 2001 told me I should read the Church Fathers and recommended Henry Bettenson's first volume called Early Christian Fathers. By the time I got to St. Athanasius, I was for whatever these people were for and against whatever they were against. I asked this man, "what do I do to be united to these men and to Christ?" He said, "I will show you Sunday morning." About a year later, I was received into the Orthodox Church.</p>
<p><strong>There are many people who converted and are attracted to the philosophical depths of the Orthodoxy, but who are, somehow, unfamiliar to this Church’s practice and tradition. How do you regard this matter? </strong></p>
<p>Many today enter into Orthodoxy with the false belief that they are finding God through Greek philosophy. We anathamatize Greek philosophy every Sunday of Orthodoxy, but these people do not wish to hear or understand this condemnation, or so it seems. Orthodox Fathers of the Church use the terms and concepts of Greek philosophy, but their use of them is an emptying-out and a reconstituting of these terms and concepts so that they overturn what is "philosophical" in them. Many people are seduced into believing in various "realist'" linguistic and cosmological theories about words, logoi, and Platonic forms. Yes, there are "logoi," but they are not an alphabet soup of words or concepts. Logoi are energies of God that the Holy Trinity divides undividedly from the one, eternally good Trinitarian act (to use the words of St. Dionysius) in order to create, sustain, and save contingent beings. Whatever else logoi are, for our purposes as Orthodox, we can say little more than what I just said. The Western tradition uses logoi as "exemplars" that guarantee that natural laws do not change so that our minds can understand and use these laws to arrive at truth. Orthodoxy is more pragmatic than this. We do not allow ourselves to be deceived by the false Western dichotomy of realism versus idealism, which paralysed the thoughts of Western theologians and philosophers and led to agnosticism and nihilism in the 18th and 19th centuries. This is where the misguided philosophically-focused Orthodox of today "go away sorrowfully": when you point out to them that they cannot cling to theories of intellectual or linguistic certainty, but must approach God as does St. David in the Psalms, they would rather believe in quasi-Thomistic conceptions of ideas in the mind of God (divine forms that are supposedly shared with man through man's mind, which is supposed to be a finite analogue to God's mind). This is heresy to the Orthodox, and its distant progenitor is Augustine, whose idea of man's power of memoria is an adaptation of the Middle Platonic doctrine of forms to psychology. Augustine believed that all possible phenomena were present in some kind of timeless unity in our minds, so that when we think a thought or see something for the first time, it is remembering. Even if we think of possible futures, it is through memory. This opened the door to Freud's ideas about every person having every possible taboo-breaking desire inside themselves, controlling and influencing them unconsciously. If we all do it in our deepest thoughts already, why not be true to ourselves and "just do it"? Freud's whole problem is that he cannot say that the unconscious is morally wrong. Freud was silly enough to think that we overcome death by dying in the particular way we choose to die. Not even his most fanatical followers bought this sad explanation, which is tantamount to saying "I will puff out my chest and by so doing the steamroller will not defeat me, even though it flattens me." I think Freud was influenced by earlier pseudo-scientific writers in France and Germany who claimed that mankind is immortal through palingenesis, through the survival of germ plasm that is transferred in reproduction. For anyone with a semblance of depth to their thoughts about life, death and immortality, all of this is merely comical.</p>
<p><strong>What role did Joseph Farell’s book, „God, History and Dialectics”, play in your intellectual biography? As far as I know, there were many American orthodox philosophers who were influenced by this book. </strong></p>
<p>I was influenced by Farrell's book, but also by Orthodox monastic literature, which says the exact same thing Farrell said in that book. I am a follower of Orthodoxy, not of any cult of personality. I have a spiritual Father, and I try to follow his teaching, which is that of the Church. In Orthodoxy today, you find people who are in touch with the core of Orthodoxy, which is the cure of the heart through ascesis and the sacraments, and then you find people who do not have a clue what is going on. They think of Hobbits, Jungian archetypes, or even occultism when they think of Orthodoxy. Praying for them and showing patience and love toward them is all you can do.</p>
<p><strong>Another converted philosopher, with an enormous influence in the Anglo-Saxon world (Prince Charles, Bishop Kallistos, to name just two) is Philipe Sherrard, author of some „dangerous speculations”, as you described them in an essay. How do you see its legacy? Can we speculate a connection between the recent position of Bishop Ware regarding the LGBT issue and Sherrard’s influence over time? </strong></p>
<p>Sherrard saw Orthodoxy through the lens of Romanticism. Broadly speaking, this tendency is widespread in the kind of theology that comes out of most Orthodox seminaries. Sherrard's trinitarian theology is shockingly off-the-mark: He speaks of God in Boehmenist terms as having to find Himself in His own Ungrund. A cursory reading of the Gnostics, Jacob Boehme, Spinoza, and Fichte will reveal the same idea: man finds himself by following the same path God has to follow in becoming God. Though any truly Orthodox person would recoil at this, it seems that others, especially American and English theologians from Oxford and from St. Vlad's Seminary, love this "Romantic Orthodoxy" and think it is also a road to ecumenical reunions with Rome and with the Protestants. Which, of course, it is, but at the cost of leaving Orthodoxy.</p>
<p><strong>How do you see Orthodoxy’s future in America? Clark Carlton, another covert, said, in a recent conference that the time of catacombs has arrived. </strong></p>
<p>I do not know what the future holds, but without a flowering of monasticism, or without a reawakening to the true basis of our salvation through ascesis, Orthodoxy will continue to be in the catacombs; it will be the salvation of a few people, and the culture at large will go on sliding toward Enlightenment heaven on earth, which is Orthodox hell on earth.</p>
<p><strong>You are part of ROCOR Synod. What is your opinion about the Crete Synod? </strong></p>
<p>Stay away from its baleful influence and hold up the Cross around your neck to ward it off. The Synod is a joke, and has no effect on Orthodoxy, which is purification of the heart in the life of the Church.</p>
<p><strong>Your research, following John Romanides, have highlighted the crucial role of Augustinian theology in the development and falling of the Western World. For someone who is sceptical to this influence, could you summarise Blessed Augustin role in Western’s history? </strong></p>
<p>Augustine gave the West the filioque, original sin, irresistible grace, created grace, analogia entis and analogia fidae. All are heresies, and are templates for all later Western heresies. Those in the West who have developed these heresies usually cite Augustine as their source. Others cite intermediaries who cite Augustine directly. It is there for anyone to see who is looking. Read Fr. John Romanides' works for specifics, plus St. Photius and St. Gregory Palamas. It is hard to miss it, but Western Christians who grew up reading Augustine and who are impressed with his "psychology," which has influenced Western visual and prose art, and thus all modern media, cannot see how all of this can be wrong. It feels so right to them; it all seems so natural.</p>
<p><strong>What is the relation between Augustinian theology and the papal primate? </strong></p>
<p>What do you have left once you follow Augustine and throw out the illumination of the nous, which is the only direct inspiration of the Holy Spirit? You get the need for unquestioned authority, what Daniel Dennett called "conversation stoppers." The Pope stops conversations because he is supposed to be a Christomaton, immune from error in certain cases. However, the Pope has no illuminated nous, and Catholic theology rejects uncreated grace as being operative in any human being. Without Augustine's ignorance of the nous's destiny to be united to uncreated divine energies, there would be no Papal infallibility, because the only real infallibility is in God Himself, accessible to man only in an ineffable union with God's energies.</p>
<p><strong>How do you see this distinction between Orthodoxy of heart and Orthodoxy of mind? I have in mind the polemical exchange between Father Seraphim Rose and Father Michael Azkoul about Blessed Augustine? Do you make a distinction between Blessed Augustine (his life) and Augustinism (his theological writings)? </strong></p>
<p>I will answer these two queries together. We can view Augustine as an ecclesiastical writer who lived and died within the Church, but whose writings exhibit many theological errors. Maybe he renounced all of his errors on his deathbed and we do not know it. That is fine, but he is not a Father of the Church. His teaching cannot be relied upon to guide Orthodox theology. However, we can cite him to support a point as long as we are not drawing upon his erroneous teachings. Fr. Michael's analysis is correct in the main; as far as posthumous condemnation, my approach is to condemn the errors and leave it at that. Naming my kids Augustine is not going to happen, and if anyone puts an icon of Augustine in front of me, I will venerate it in the hope that he achieved greater understanding in his last days (though this is doubtful).</p>
<p><strong>You have indicated the essential part played by Pope Gregory VII in the disputes between imperium and sacerdotium in the West. In his book, „Law and Revolution”, written from a non-traditional or orthodox perspective, Harold Berman states that the first revolution in Western’s history was the one of Gregory VII, while all the other ones somehow occurred necessarily. Do you agree with this opinion? </strong></p>
<p>There are many senses in which Berman's claim can be showed to be true. If spiritual authority is misconstrued as princely power, as was done by Pope Gregory, you have opened up the biggest can of worms in history. And worms keep flying out of that can even today.</p>
<p><strong>Is there a relation between the catholic theology and the development of some occult sub-currents, such as Templers, alchemist activity or Jesuits’ Order? </strong></p>
<p>Yes, as I wrote in a few of my books, there is a common doctrine of human/divine progress in all of these currents. The idea is that God has to alienate Himself from Himself in order to be God. So God creates a cosmos as the medium in which and through He can become God. Man is the crown of this creation, the most Godlike being, and so man must become God by transmuting the cosmos into perfection. Whether it is an alchemist making gold, or a Templar caressing the spine of his fellow Brother in the Lodge, the goal is transmutation of alienated, finite matter into a divine, immutable state. Catholicism opposes all of this in the letter of their theology to an extent, but since their theology is thoroughly Augustinian, they use tools of his like analogia entis to fight occultism. Think of a video game where the dragon gets more power every time you strike him with your sword. You cannot win, though you can reset the game and keep swinging in vain. This is how effective Catholics are in fighting the occult. Orthodox who love the New Age are no more effective, though.</p>
<p><strong>You look into Carl Schmitt’ work, a political thinker from the turn of the 20th century, who was rather politically incorrect, according to present standards. What raised your interest in this philosopher, who is quite underestimated today? </strong></p>
<p>Carl Schmitt mounted a devastating critique of Romanticism in his early work. He was influenced by Kierkegaard in the 1920's, and, as a cultural and spiritual critique of Romanticism, his work is unequalled. Schmitt also make a crucial distinction between two categories of existence that I call "reciprocity" and "transcendence." Reciprocity is the level of "law and order." Even if I personally am a glorified saint, and thus live at least some of the time above the need for food, law, or direction, I cannot abolish law and order, since there are people in the world who are not saints, and thus who still need direction, protection, and an economy that allows them to eat and exist. So, the political is operative at this level of reciprocity. Is violence wrong at the level of reciprocity? Violence is always a sin, but does that mean that we should abolish organized police action and state military action? Any society that seriously considers putting this into practice is so decadent and out of touch with reciprocity that they can truly be called nihilist. So, no one has the right to abolish, or even consider abolishing authority per se. It may sound obvious, but there are still people where I live that believe that aggression should be outlawed. Would such people have the courage to protect their own children from an intruder? You have to use violence to do away with violence, so we are dealing with an ineluctable feature of the fallen world: the political. Now, if everybody jumped up and became a saint at the same time, then we would be a law unto ourselves. But until such time, some kind of authority and force is going to be legitimated, at least provisionally, in the here and now. The level of sainthood and theosis in this life is "transcendence," which is above the law, but which is also outside of politics. Theosis influences politics indirectly, saints advise worldly leaders, and so on. However, sainthood cannot become a normative law. I cannot promulgate a statute that says: become a saint. However, I can pass a law that says "do not steal." There is much more to say on this, but that will suffice to show what I am finding in Schmitt so far.</p>
<p><strong>Taking into consideration the interpretation you do for Carl Schmitt and the distinction you make between the moral ascetic level and the legal one, what place would you see for the byzantine symphony? </strong></p>
<p>The byzantine symphonia has many affinities with Schmitt's work, but that is because Schmitt is trying to avoid the contradictions of Western modernity while preserving the quasi-independence of spirituality from politics. Orthodoxy also does not present politics as an earthly struggle to make people saints. Yes, we pray for victories for Orthodox Christians, but it is understood that Christ triumphs only in illuminated nouses. However, it just so happens that societies that pursue what I call "reciprocity," or "law and order to preserve freedoms" are desirable so that individuals can follow a relatively dispassionate existence unhindered by adverse conditions. But, we cannot come up with a set of preordained rules for ordering society that correspond to the path to theosis. We are dealing with constant reajustments and compromises. Here Schmitt helps because he cuts to the heart of liberal (and conservative) political theories and shows how and why they are fragile. However, a prophet he was not, and we have many unanswered questions about exactly how an Orthodox Christian relates to the state.</p>
<p>Thanks for this opportunity to reach people in your country!</p>
<p>In the name of the Father, and of the Son, and of the Holy Spirit, Amen.</p><p><em><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/sf_fot.jpg" width="250" height="336" alt="sf_fot" style="margin: 1px; float: right;" /></em></p>
<p><em>James L. Kelley is an independent scholar based in Norman, Oklahoma. He has published books and articles about religion since 2009, when A Realism of Glory (Rollinsford, NH: Orthodox Research Institute) appeared. Since then, his translations, essays, and monographs have been published in the U.S., Canada, France, Romania, and Greece. Mr. Kelley's research interests include interpersonal relation theory, meaning-in-life psychotherapy, cognitive behavior therapy, psychobiography, new religious movements, western esotericism, and modern Eastern Orthodox theology. A chapter authored by Mr. Kelley is set to appear in New Trends and Perspectives in Psychobiography, eds. C.-H. Mayer and Z. Kőváry in early 2019. He has taught at East Central University (Ada, OK) and the University of Oklahoma (Norman, OK).</em></p>
<p><strong>You are an American converted to Orthodoxy. 50 years ago, when Serafim Rose launched an orthodox magazine in America, he said that he must create his own clientele. Since then, the number of American citizens converted to Orthodoxy has grown considerably. How would you explain this phenomenon? </strong></p>
<p>Since the French Revolution, there has been a steady erosion of Christian influence in the Western world, as we all know. Monasticism shrank to almost nil by 1800, and Enlightenment ideas crept into the thought patterns of public figures, and even into the words of supposed custodians of Christianity, both Roman Catholic and Protestant. Even though there was a decline of a similar type in the Orthodox lands since the Turks overran the Eastern Roman Empire, in the eyes of Americans the Eastern Orthodox Church still speaks the same pristine language of Christian faith, despite many challenges. Augustinianism is beginning to be seen for the pestilence that it is, and people are connecting more dots. For instance, a friend of mine broke down and told me that his Protestant upbringing was the reason for his inability to overcome guilt over sins, just like Luther broke down centuries before. Only now, this friend had Orthodoxy to answer the seemingly unanswerable question of how man might be united to God. So, I think people are finding answers with Orthodoxy and people are finding them in relation to questions about history and in relation to their own life crises.</p>
<p><strong>What was the key factor in your conversion to Orthodoxy? </strong></p>
<p>A man I met at a call center where I was working around 2001 told me I should read the Church Fathers and recommended Henry Bettenson's first volume called Early Christian Fathers. By the time I got to St. Athanasius, I was for whatever these people were for and against whatever they were against. I asked this man, "what do I do to be united to these men and to Christ?" He said, "I will show you Sunday morning." About a year later, I was received into the Orthodox Church.</p>
<p><strong>There are many people who converted and are attracted to the philosophical depths of the Orthodoxy, but who are, somehow, unfamiliar to this Church’s practice and tradition. How do you regard this matter? </strong></p>
<p>Many today enter into Orthodoxy with the false belief that they are finding God through Greek philosophy. We anathamatize Greek philosophy every Sunday of Orthodoxy, but these people do not wish to hear or understand this condemnation, or so it seems. Orthodox Fathers of the Church use the terms and concepts of Greek philosophy, but their use of them is an emptying-out and a reconstituting of these terms and concepts so that they overturn what is "philosophical" in them. Many people are seduced into believing in various "realist'" linguistic and cosmological theories about words, logoi, and Platonic forms. Yes, there are "logoi," but they are not an alphabet soup of words or concepts. Logoi are energies of God that the Holy Trinity divides undividedly from the one, eternally good Trinitarian act (to use the words of St. Dionysius) in order to create, sustain, and save contingent beings. Whatever else logoi are, for our purposes as Orthodox, we can say little more than what I just said. The Western tradition uses logoi as "exemplars" that guarantee that natural laws do not change so that our minds can understand and use these laws to arrive at truth. Orthodoxy is more pragmatic than this. We do not allow ourselves to be deceived by the false Western dichotomy of realism versus idealism, which paralysed the thoughts of Western theologians and philosophers and led to agnosticism and nihilism in the 18th and 19th centuries. This is where the misguided philosophically-focused Orthodox of today "go away sorrowfully": when you point out to them that they cannot cling to theories of intellectual or linguistic certainty, but must approach God as does St. David in the Psalms, they would rather believe in quasi-Thomistic conceptions of ideas in the mind of God (divine forms that are supposedly shared with man through man's mind, which is supposed to be a finite analogue to God's mind). This is heresy to the Orthodox, and its distant progenitor is Augustine, whose idea of man's power of memoria is an adaptation of the Middle Platonic doctrine of forms to psychology. Augustine believed that all possible phenomena were present in some kind of timeless unity in our minds, so that when we think a thought or see something for the first time, it is remembering. Even if we think of possible futures, it is through memory. This opened the door to Freud's ideas about every person having every possible taboo-breaking desire inside themselves, controlling and influencing them unconsciously. If we all do it in our deepest thoughts already, why not be true to ourselves and "just do it"? Freud's whole problem is that he cannot say that the unconscious is morally wrong. Freud was silly enough to think that we overcome death by dying in the particular way we choose to die. Not even his most fanatical followers bought this sad explanation, which is tantamount to saying "I will puff out my chest and by so doing the steamroller will not defeat me, even though it flattens me." I think Freud was influenced by earlier pseudo-scientific writers in France and Germany who claimed that mankind is immortal through palingenesis, through the survival of germ plasm that is transferred in reproduction. For anyone with a semblance of depth to their thoughts about life, death and immortality, all of this is merely comical.</p>
<p><strong>What role did Joseph Farell’s book, „God, History and Dialectics”, play in your intellectual biography? As far as I know, there were many American orthodox philosophers who were influenced by this book. </strong></p>
<p>I was influenced by Farrell's book, but also by Orthodox monastic literature, which says the exact same thing Farrell said in that book. I am a follower of Orthodoxy, not of any cult of personality. I have a spiritual Father, and I try to follow his teaching, which is that of the Church. In Orthodoxy today, you find people who are in touch with the core of Orthodoxy, which is the cure of the heart through ascesis and the sacraments, and then you find people who do not have a clue what is going on. They think of Hobbits, Jungian archetypes, or even occultism when they think of Orthodoxy. Praying for them and showing patience and love toward them is all you can do.</p>
<p><strong>Another converted philosopher, with an enormous influence in the Anglo-Saxon world (Prince Charles, Bishop Kallistos, to name just two) is Philipe Sherrard, author of some „dangerous speculations”, as you described them in an essay. How do you see its legacy? Can we speculate a connection between the recent position of Bishop Ware regarding the LGBT issue and Sherrard’s influence over time? </strong></p>
<p>Sherrard saw Orthodoxy through the lens of Romanticism. Broadly speaking, this tendency is widespread in the kind of theology that comes out of most Orthodox seminaries. Sherrard's trinitarian theology is shockingly off-the-mark: He speaks of God in Boehmenist terms as having to find Himself in His own Ungrund. A cursory reading of the Gnostics, Jacob Boehme, Spinoza, and Fichte will reveal the same idea: man finds himself by following the same path God has to follow in becoming God. Though any truly Orthodox person would recoil at this, it seems that others, especially American and English theologians from Oxford and from St. Vlad's Seminary, love this "Romantic Orthodoxy" and think it is also a road to ecumenical reunions with Rome and with the Protestants. Which, of course, it is, but at the cost of leaving Orthodoxy.</p>
<p><strong>How do you see Orthodoxy’s future in America? Clark Carlton, another covert, said, in a recent conference that the time of catacombs has arrived. </strong></p>
<p>I do not know what the future holds, but without a flowering of monasticism, or without a reawakening to the true basis of our salvation through ascesis, Orthodoxy will continue to be in the catacombs; it will be the salvation of a few people, and the culture at large will go on sliding toward Enlightenment heaven on earth, which is Orthodox hell on earth.</p>
<p><strong>You are part of ROCOR Synod. What is your opinion about the Crete Synod? </strong></p>
<p>Stay away from its baleful influence and hold up the Cross around your neck to ward it off. The Synod is a joke, and has no effect on Orthodoxy, which is purification of the heart in the life of the Church.</p>
<p><strong>Your research, following John Romanides, have highlighted the crucial role of Augustinian theology in the development and falling of the Western World. For someone who is sceptical to this influence, could you summarise Blessed Augustin role in Western’s history? </strong></p>
<p>Augustine gave the West the filioque, original sin, irresistible grace, created grace, analogia entis and analogia fidae. All are heresies, and are templates for all later Western heresies. Those in the West who have developed these heresies usually cite Augustine as their source. Others cite intermediaries who cite Augustine directly. It is there for anyone to see who is looking. Read Fr. John Romanides' works for specifics, plus St. Photius and St. Gregory Palamas. It is hard to miss it, but Western Christians who grew up reading Augustine and who are impressed with his "psychology," which has influenced Western visual and prose art, and thus all modern media, cannot see how all of this can be wrong. It feels so right to them; it all seems so natural.</p>
<p><strong>What is the relation between Augustinian theology and the papal primate? </strong></p>
<p>What do you have left once you follow Augustine and throw out the illumination of the nous, which is the only direct inspiration of the Holy Spirit? You get the need for unquestioned authority, what Daniel Dennett called "conversation stoppers." The Pope stops conversations because he is supposed to be a Christomaton, immune from error in certain cases. However, the Pope has no illuminated nous, and Catholic theology rejects uncreated grace as being operative in any human being. Without Augustine's ignorance of the nous's destiny to be united to uncreated divine energies, there would be no Papal infallibility, because the only real infallibility is in God Himself, accessible to man only in an ineffable union with God's energies.</p>
<p><strong>How do you see this distinction between Orthodoxy of heart and Orthodoxy of mind? I have in mind the polemical exchange between Father Seraphim Rose and Father Michael Azkoul about Blessed Augustine? Do you make a distinction between Blessed Augustine (his life) and Augustinism (his theological writings)? </strong></p>
<p>I will answer these two queries together. We can view Augustine as an ecclesiastical writer who lived and died within the Church, but whose writings exhibit many theological errors. Maybe he renounced all of his errors on his deathbed and we do not know it. That is fine, but he is not a Father of the Church. His teaching cannot be relied upon to guide Orthodox theology. However, we can cite him to support a point as long as we are not drawing upon his erroneous teachings. Fr. Michael's analysis is correct in the main; as far as posthumous condemnation, my approach is to condemn the errors and leave it at that. Naming my kids Augustine is not going to happen, and if anyone puts an icon of Augustine in front of me, I will venerate it in the hope that he achieved greater understanding in his last days (though this is doubtful).</p>
<p><strong>You have indicated the essential part played by Pope Gregory VII in the disputes between imperium and sacerdotium in the West. In his book, „Law and Revolution”, written from a non-traditional or orthodox perspective, Harold Berman states that the first revolution in Western’s history was the one of Gregory VII, while all the other ones somehow occurred necessarily. Do you agree with this opinion? </strong></p>
<p>There are many senses in which Berman's claim can be showed to be true. If spiritual authority is misconstrued as princely power, as was done by Pope Gregory, you have opened up the biggest can of worms in history. And worms keep flying out of that can even today.</p>
<p><strong>Is there a relation between the catholic theology and the development of some occult sub-currents, such as Templers, alchemist activity or Jesuits’ Order? </strong></p>
<p>Yes, as I wrote in a few of my books, there is a common doctrine of human/divine progress in all of these currents. The idea is that God has to alienate Himself from Himself in order to be God. So God creates a cosmos as the medium in which and through He can become God. Man is the crown of this creation, the most Godlike being, and so man must become God by transmuting the cosmos into perfection. Whether it is an alchemist making gold, or a Templar caressing the spine of his fellow Brother in the Lodge, the goal is transmutation of alienated, finite matter into a divine, immutable state. Catholicism opposes all of this in the letter of their theology to an extent, but since their theology is thoroughly Augustinian, they use tools of his like analogia entis to fight occultism. Think of a video game where the dragon gets more power every time you strike him with your sword. You cannot win, though you can reset the game and keep swinging in vain. This is how effective Catholics are in fighting the occult. Orthodox who love the New Age are no more effective, though.</p>
<p><strong>You look into Carl Schmitt’ work, a political thinker from the turn of the 20th century, who was rather politically incorrect, according to present standards. What raised your interest in this philosopher, who is quite underestimated today? </strong></p>
<p>Carl Schmitt mounted a devastating critique of Romanticism in his early work. He was influenced by Kierkegaard in the 1920's, and, as a cultural and spiritual critique of Romanticism, his work is unequalled. Schmitt also make a crucial distinction between two categories of existence that I call "reciprocity" and "transcendence." Reciprocity is the level of "law and order." Even if I personally am a glorified saint, and thus live at least some of the time above the need for food, law, or direction, I cannot abolish law and order, since there are people in the world who are not saints, and thus who still need direction, protection, and an economy that allows them to eat and exist. So, the political is operative at this level of reciprocity. Is violence wrong at the level of reciprocity? Violence is always a sin, but does that mean that we should abolish organized police action and state military action? Any society that seriously considers putting this into practice is so decadent and out of touch with reciprocity that they can truly be called nihilist. So, no one has the right to abolish, or even consider abolishing authority per se. It may sound obvious, but there are still people where I live that believe that aggression should be outlawed. Would such people have the courage to protect their own children from an intruder? You have to use violence to do away with violence, so we are dealing with an ineluctable feature of the fallen world: the political. Now, if everybody jumped up and became a saint at the same time, then we would be a law unto ourselves. But until such time, some kind of authority and force is going to be legitimated, at least provisionally, in the here and now. The level of sainthood and theosis in this life is "transcendence," which is above the law, but which is also outside of politics. Theosis influences politics indirectly, saints advise worldly leaders, and so on. However, sainthood cannot become a normative law. I cannot promulgate a statute that says: become a saint. However, I can pass a law that says "do not steal." There is much more to say on this, but that will suffice to show what I am finding in Schmitt so far.</p>
<p><strong>Taking into consideration the interpretation you do for Carl Schmitt and the distinction you make between the moral ascetic level and the legal one, what place would you see for the byzantine symphony? </strong></p>
<p>The byzantine symphonia has many affinities with Schmitt's work, but that is because Schmitt is trying to avoid the contradictions of Western modernity while preserving the quasi-independence of spirituality from politics. Orthodoxy also does not present politics as an earthly struggle to make people saints. Yes, we pray for victories for Orthodox Christians, but it is understood that Christ triumphs only in illuminated nouses. However, it just so happens that societies that pursue what I call "reciprocity," or "law and order to preserve freedoms" are desirable so that individuals can follow a relatively dispassionate existence unhindered by adverse conditions. But, we cannot come up with a set of preordained rules for ordering society that correspond to the path to theosis. We are dealing with constant reajustments and compromises. Here Schmitt helps because he cuts to the heart of liberal (and conservative) political theories and shows how and why they are fragile. However, a prophet he was not, and we have many unanswered questions about exactly how an Orthodox Christian relates to the state.</p>
<p>Thanks for this opportunity to reach people in your country!</p>
<p>In the name of the Father, and of the Son, and of the Holy Spirit, Amen.</p>A tale of two cities2020-04-10T07:06:02Z2020-04-10T07:06:02Zhttp://www.karamazov.ro/index.php/economie-politica/656-a-tale-of-two-cities.htmlCristian Comănescuninel.ganea@gmail.com<iframe src="https://www.youtube.com/embed/oKX_E7adVwg?si=YwORXjYoAcyHdWVj" width="500" height="290" frameborder="0" title="YouTube video player"></iframe> <iframe src="https://www.youtube.com/embed/xhXNzOuJXxU?si=iYD0Ufa3VvadhCeM" width="500" height="290" frameborder="0" title="YouTube video player"></iframe>
<p>(With thanks to W. for bringing the second clip to our attention. Also see <a href="https://archive.is/uHSry" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=https://archive.is/uHSry&source=gmail&ust=1694511904904000&usg=AOvVaw2qXmdprX1CvqaIOUmVkoqV">here</a> and <a href="https://archive.is/Zhyi7" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=https://archive.is/Zhyi7&source=gmail&ust=1694511904904000&usg=AOvVaw1159iC19Q--6_90KVrG_Pd">here</a>.)</p><iframe src="https://www.youtube.com/embed/oKX_E7adVwg?si=YwORXjYoAcyHdWVj" width="500" height="290" frameborder="0" title="YouTube video player"></iframe> <iframe src="https://www.youtube.com/embed/xhXNzOuJXxU?si=iYD0Ufa3VvadhCeM" width="500" height="290" frameborder="0" title="YouTube video player"></iframe>
<p>(With thanks to W. for bringing the second clip to our attention. Also see <a href="https://archive.is/uHSry" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=https://archive.is/uHSry&source=gmail&ust=1694511904904000&usg=AOvVaw2qXmdprX1CvqaIOUmVkoqV">here</a> and <a href="https://archive.is/Zhyi7" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=https://archive.is/Zhyi7&source=gmail&ust=1694511904904000&usg=AOvVaw1159iC19Q--6_90KVrG_Pd">here</a>.)</p>Schizofrenie colectivă2020-05-01T09:19:15Z2020-05-01T09:19:15Zhttp://www.karamazov.ro/index.php/polemici/660-schizofrenie-colectiv.htmlNinel Ganeaninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/bosch.jpg" alt="bosch" style="float: right;" width="250" height="181" />Într-un text mai actual astăzi decât la vremea la care a fost scris, Lordul Bertrand Russell făcea următoarele observații: „Anaxagoras susținea că zăpada este neagră dar nimeni nu l-a crezut. Psihologii sociali ai viitorului vor exersa pe copiii din școli diverse metode pentru a le inculca nestrămutata convingere că zăpada este neagră. Se va ajunge rapid la următoarele concluzii: în primul rând, influența familiei este dăunătoare; în al doilea rând, nu se poate face mare lucru, dacă îndoctrinarea nu începe înainte de vârsta de 10 ani; în al treilea rând, versurile puse pe muzică și repetate sunt foarte eficiente; în al patrulea rând, opinia că zăpada este albă trebuie să fie văzută ca exprimând un gust morbid pentru excentricitate. Dar anticipez că viitorii oameni de știință vor pune la punct aceste recomandări și vor descoperi exact cât costă exact pe cap de copil să-i facă să creadă că zăpada este neagră și cât îi costă să-i facă să creadă că este gri închis.”</p>
<p>Ideea și exemplul folosit de Russell nu erau neapărat noi, fiind folosite și de Ignațiu de Loyola în Exercițiile sale, când vorbește despre obținerea unei obediențe perfecte: „Dacă Biserica a definit ceva ca fiind negru, dar care în ochii noștri ne apare ca fiind alb, pe cale de consecință noi trebuie să susținem că este negru.”</p>
<p>Toate textele distopice relevante pun accentul pe distrugerea simțului realității, pe șubrezirea completă a corespondenței dintre mintea umană și realitatea obiectivă, chestiune oarecum familiară pentru oricine a trăit o vreme sau mai mult într-un univers totalitar. Raportul dintre om și realitate nu se mai face decât intermediat de puterea statului, care îi definește exact individului ceea ce este albul, negru, îl anunță chiar și rezultatul celei mai elementare operații matematice. „Adevărul este important, dar și mai important, din punct de vedere practic, este tăcerea în privința adevărului.”, afirma Huxley în „Minunata Lume Nouă”. Într-un dialog din „1984” anchetatorul îi spune lui Winston Smith:</p>
<p>„Înveți greu, Winston”</p>
<p>„Ce pot face? Cum aș putea să nu văd ce se află în fața mea? Doi și cu doi fac patru?”</p>
<p>„Uneori, Winston. Uneori fac cinci. Uneori fac trei. Uneori toate la un loc. Trebuie să te străduiești mai mult. Nu este ușor să devii sănătos.”</p>
<p>În ultimele aproape două luni am fost supuși (încă suntem) unui imens experiment în primul rând mental în care simțul realității ne este subminat programatic. Ni s-a spus pe toate canalele posibile să ne încredem doar în autorități și numai în oficiali, fiind considerați prea imberbi pentru a ne descurca de unii singuri. Orice altă sursă de informare, chiar și folosirea propriei logici sau exprimarea unor îndoieli mai mult sau mai puțin justificate au fost caterisite sub diverse formule sau pretexte. Contactul individului cu mediul înconjurător și cu semenii a fost amputat prin decret ceea a sporit alienarea și a clătinat și mai tare percepția asupra lumii. Nu ni s-a impus doar tăcerea în privința adevărului, ci am fost bombardați (încă suntem) cu un tir de informații contradictorii, disonante care ne-au alterat de la o zi la alta organele de percepție ale realului, pe lângă tot felul de imagini și informații catastrofale care să ne pustiască emoțional și să facă derizorie orice fel de proces rațional.</p>
<p>Așa am aflat de pildă că dictatura chineză este detestabilă, dar metodele dictatoriale chineze sunt lăudabile. Modelul suedez era până acum două zile de o inconștiență ucigașă, dar ieri OMS ne-a anunțat că aceasta este calea de urmat. Vladimir Putin reprezenta eminența cenușie din spatele oricărei nereușite occidentale, însă brusc procedurile sale de control orwellian al populației l-au făcut „frecventabil”. Până acum două luni, trebuia să ieși din casă dacă îți pasă, iar acum trebuie să stai în casă dacă vrei să salvezi vieți. Măștile erau periculoase dar în curând vor deveni un accesoriu indispensabil al oricărei ființe umane civilizate. Orice încălcare sau agresare a unui membru al unei minorități stârnea valuri de proteste și reclamații, dar astăzi aflăm că membrii unor comunități, cum este cea romă, sunt aplecați spre scandal. Ceea ce înainte era rasism manifest, a devenit dintr-odată bun simț. Membrii societății civile căutau să extindă indefinit aria drepturilor, dar aflăm acum că toate aceste drepturi, chiar și cele mai fundamentale, nu erau deloc importante și pot fi abrogate din pix. Economia era importantă („time is money”) și totul avea un cost, dar astăzi oprim la comandă economia și primim bani printați din elicopter. Socializarea, networkingul și comunitatea de la muncă trebuiau puse înaintea timpului petrecut acasă, însă acum trebuie să descoperim deliciile și minunile statului obligatoriu în familie, la domiciliu. De 1 mai toți comuniștii și socialiștii ieșeau pe străzile Occidentului și se luptau de zor cu neoliberalismul și capitalismul, dar acum stau acasă și recomandă tuturor să facă același lucru șamd.</p>
<p>Ce ar trebui să credem din toate acestea? Nimic. Nu pentru că unele sunt adevărate și altele false, ci pentru că reprezintă o tentativă brutală și fără mănuși de a îngenunchea libertatea oamenilor, făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, prin distrugerea capacității lor de a gândi. Adevărul nu se descoperă niciodată prin trompeta diavolului.</p>
<p>„Doi și cu doi fac patru?”</p>
<p>„Uneori, Winston. Uneori fac cinci. Uneori fac trei. Uneori toate la un loc. Trebuie să te străduiești mai mult. Nu este ușor să devii sănătos.”</p><p><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/bosch.jpg" alt="bosch" style="float: right;" width="250" height="181" />Într-un text mai actual astăzi decât la vremea la care a fost scris, Lordul Bertrand Russell făcea următoarele observații: „Anaxagoras susținea că zăpada este neagră dar nimeni nu l-a crezut. Psihologii sociali ai viitorului vor exersa pe copiii din școli diverse metode pentru a le inculca nestrămutata convingere că zăpada este neagră. Se va ajunge rapid la următoarele concluzii: în primul rând, influența familiei este dăunătoare; în al doilea rând, nu se poate face mare lucru, dacă îndoctrinarea nu începe înainte de vârsta de 10 ani; în al treilea rând, versurile puse pe muzică și repetate sunt foarte eficiente; în al patrulea rând, opinia că zăpada este albă trebuie să fie văzută ca exprimând un gust morbid pentru excentricitate. Dar anticipez că viitorii oameni de știință vor pune la punct aceste recomandări și vor descoperi exact cât costă exact pe cap de copil să-i facă să creadă că zăpada este neagră și cât îi costă să-i facă să creadă că este gri închis.”</p>
<p>Ideea și exemplul folosit de Russell nu erau neapărat noi, fiind folosite și de Ignațiu de Loyola în Exercițiile sale, când vorbește despre obținerea unei obediențe perfecte: „Dacă Biserica a definit ceva ca fiind negru, dar care în ochii noștri ne apare ca fiind alb, pe cale de consecință noi trebuie să susținem că este negru.”</p>
<p>Toate textele distopice relevante pun accentul pe distrugerea simțului realității, pe șubrezirea completă a corespondenței dintre mintea umană și realitatea obiectivă, chestiune oarecum familiară pentru oricine a trăit o vreme sau mai mult într-un univers totalitar. Raportul dintre om și realitate nu se mai face decât intermediat de puterea statului, care îi definește exact individului ceea ce este albul, negru, îl anunță chiar și rezultatul celei mai elementare operații matematice. „Adevărul este important, dar și mai important, din punct de vedere practic, este tăcerea în privința adevărului.”, afirma Huxley în „Minunata Lume Nouă”. Într-un dialog din „1984” anchetatorul îi spune lui Winston Smith:</p>
<p>„Înveți greu, Winston”</p>
<p>„Ce pot face? Cum aș putea să nu văd ce se află în fața mea? Doi și cu doi fac patru?”</p>
<p>„Uneori, Winston. Uneori fac cinci. Uneori fac trei. Uneori toate la un loc. Trebuie să te străduiești mai mult. Nu este ușor să devii sănătos.”</p>
<p>În ultimele aproape două luni am fost supuși (încă suntem) unui imens experiment în primul rând mental în care simțul realității ne este subminat programatic. Ni s-a spus pe toate canalele posibile să ne încredem doar în autorități și numai în oficiali, fiind considerați prea imberbi pentru a ne descurca de unii singuri. Orice altă sursă de informare, chiar și folosirea propriei logici sau exprimarea unor îndoieli mai mult sau mai puțin justificate au fost caterisite sub diverse formule sau pretexte. Contactul individului cu mediul înconjurător și cu semenii a fost amputat prin decret ceea a sporit alienarea și a clătinat și mai tare percepția asupra lumii. Nu ni s-a impus doar tăcerea în privința adevărului, ci am fost bombardați (încă suntem) cu un tir de informații contradictorii, disonante care ne-au alterat de la o zi la alta organele de percepție ale realului, pe lângă tot felul de imagini și informații catastrofale care să ne pustiască emoțional și să facă derizorie orice fel de proces rațional.</p>
<p>Așa am aflat de pildă că dictatura chineză este detestabilă, dar metodele dictatoriale chineze sunt lăudabile. Modelul suedez era până acum două zile de o inconștiență ucigașă, dar ieri OMS ne-a anunțat că aceasta este calea de urmat. Vladimir Putin reprezenta eminența cenușie din spatele oricărei nereușite occidentale, însă brusc procedurile sale de control orwellian al populației l-au făcut „frecventabil”. Până acum două luni, trebuia să ieși din casă dacă îți pasă, iar acum trebuie să stai în casă dacă vrei să salvezi vieți. Măștile erau periculoase dar în curând vor deveni un accesoriu indispensabil al oricărei ființe umane civilizate. Orice încălcare sau agresare a unui membru al unei minorități stârnea valuri de proteste și reclamații, dar astăzi aflăm că membrii unor comunități, cum este cea romă, sunt aplecați spre scandal. Ceea ce înainte era rasism manifest, a devenit dintr-odată bun simț. Membrii societății civile căutau să extindă indefinit aria drepturilor, dar aflăm acum că toate aceste drepturi, chiar și cele mai fundamentale, nu erau deloc importante și pot fi abrogate din pix. Economia era importantă („time is money”) și totul avea un cost, dar astăzi oprim la comandă economia și primim bani printați din elicopter. Socializarea, networkingul și comunitatea de la muncă trebuiau puse înaintea timpului petrecut acasă, însă acum trebuie să descoperim deliciile și minunile statului obligatoriu în familie, la domiciliu. De 1 mai toți comuniștii și socialiștii ieșeau pe străzile Occidentului și se luptau de zor cu neoliberalismul și capitalismul, dar acum stau acasă și recomandă tuturor să facă același lucru șamd.</p>
<p>Ce ar trebui să credem din toate acestea? Nimic. Nu pentru că unele sunt adevărate și altele false, ci pentru că reprezintă o tentativă brutală și fără mănuși de a îngenunchea libertatea oamenilor, făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, prin distrugerea capacității lor de a gândi. Adevărul nu se descoperă niciodată prin trompeta diavolului.</p>
<p>„Doi și cu doi fac patru?”</p>
<p>„Uneori, Winston. Uneori fac cinci. Uneori fac trei. Uneori toate la un loc. Trebuie să te străduiești mai mult. Nu este ușor să devii sănătos.”</p>Bicentenar Dostoievski: Înaintea Tatălui fiului risipitor2021-12-09T08:54:58Z2021-12-09T08:54:58Zhttp://www.karamazov.ro/index.php/dostoievski/714-bicentenar-dostoievski-inaintea-tatlui-fiului-risipitor.htmlSTVninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/c_and_p_D_Shmarinov_Marmeladov.jpg" alt="c_and_p_D_Shmarinov_Marmeladov" style="float: right;" width="250" height="327" />Încheiem astăzi seria textelor comemorative pe care am început să le propunem cititorilor noștri în preajma bicentenarului nașterii lui Dostoievski (30 octombrie s.v.), cu textul probabil cel mai canonic din canonul dostoievskian: întâlnirea lui Raskolnikov cu beţivul Marmeladov, din romanul Crimă și Pedeapsă. Dacă în ajunul Înfricoșatei Judecăţi autorului nostru i se va cere să facă o ultimă lectură publică (o ultimă chemare a vameșului, la vederea sinelui și a lui Dumnezeu așa cum este), poate că aceasta va fi bucata aleasă. Se spune că pe patul de moarte, pentru copiii și familia sa, Dostoievski a ales pilda fiului risipitor. A cerut vechea sa biblie, primită în dar cu mulţi ani în urmă, de la soţiile decembriștilor, pe drumul detenţiei politice, din vremea sa de tânăr revoltat. Rămăsese cartea sa de căpătâi. Ultima lectură i-a încredinţat-o fiului său, Fedia (Feodor), pe atunci în vârstă de nouă ani. Pilda întoarcerii fiului risipitor. Apoi a tâlcuit-o, pe înţelesul celor mici. Le-a spus ceva de felul: Nu uitaţi, copii: orice aţi face, orice căderi aţi avea în viaţă, chiar și criminali dacă Doamne ferește ajungeţi, Tatăl nostru așa vă așteaptă să vă întoarceţi, cu braţele deschise, cu viţelul cel îngrășat gata de junghiere, gata să vă alerge în întâmpinare. (V. și cuvintele Părintelui Teofil Părăian <a href="https://citateortodoxe.ro/autor/teofil-paraian/in-pilda-fiului-risipitor-este-cuprinsa-toata-evanghelia-636">la aceeași pildă</a>). Neuitat tablou. Minunat de ziditoare amintire. Totuși, ce poate însemna, astăzi, a te întoarce ca fiul risipitor? Căt de jos se poate cădea și totuși a lua calea aceluia – și a vameșului? Cum? Care este pilda dostoievskiană finală, calea pe care putem apuca și noi, oricând, pentru a cădea în braţele Tatălui, pe urmele fiului risipitor. Așa se puteau întreba copiii de atunci. Așa se pot întreba copiii de mai târziu, pe firul acestei văi a plângerii. Oare modelul nostru este mujicul Marei, din lumea lui arhaică, demult apusă, aproape inaccesibilă nouă? Sau celălalt mujic, pelerinul Makar Dolgoruki? Greu de crezut. Idiotul? Sau Aleoșa Karamazov? Aproape ireal. Sonia, prostituata pe care Dostoievski o vede la măsurile muceniciei pe crucea exterioară și pe cea interioară, cu inima plină de dragostea împreună pătimitoare a lui Hristos? Prea sus. Nu! Modelul nostru ultim este beţivul Marmeladov. Marmeladov, care își trăiește ultimele clipe ale vieţii ca rob al patimii și deprinderilor dobândite până atunci. Ochiul de duhovnic încercat al Mitropolitului Antonie Hrapoviţki (mentorul sfinţilor și mărturisitorilor ca Ioan Maximovici, Filaret de New York, Avva Amvrosie de la Milkovo, sau Ilarion Troiţki) îl compara pe Marmeladov, în această privinţă, cu Versilov din Adolescentul, când acesta rupea neputincios lăstarul binelui abia sădit și spărgea icoana lui Makar. Totuși, cu înţelegerea sau nu a smereniei până la capăt a lui Marmeladov și cu trăirea ei sau nu, adăuga Vlădica, stă și cade mântuirea fiecaruia. Și a Sfintei Rusii (cu sau fără viitor statal, spunea el). Și, probabil, a fiecărui neam. Oare Raskolnikov și noi, comentatorii romanului, trecem de pragul acesta? Vlădica mai oferea un indiciu practic de lectură ziditoare: bătălia grea nu se dă pe nivelul logicii discursive. Adică, în lupta pentru sufletul eroului, a-i declara pe “Napoleon” (numele egolatriei mascate în “filantropie”, care îl ispitește pe Raskolnikov) și Svidigrailov (nihilistul de serviciu, care răspunde vocii interioare celei mai surpătoare a aceluiași) perdanţi sau învingători faţă de Marmeladov și fiica lui, Sonia, pe criteriile “demonilor inteligenţi” (funcţie de “criteriul universalizabilizării” kantiene, să zicem), este a nu fi ieșit, încă, din ocolul strâmt al înșelărilor omului nou. În cuvintele Părintelui Serafim Rose, este a nu trece încă de “supercorectitudine” și de “ortodoxia capului”, pentru a întâlni ortodoxia sufletului și a inimii și savoarea lui Dumnezeu sălășluit acolo. Este a nu vedea, a nu simţi, războiul nevăzut al duhurilor. La finele romanului, probabil că Raskolnikov este încă doar pe cale să “vadă”. (Undeva mai sus pe scara Raiului urmează, probabil, “vederea” și depășirea sfărtecărilor între minte, inimă și duh, pe care se baza înșelarea sa criminală; ele sunt admirabil sesizate, până la un punct, dar lăsate oarecum inevitabil “în coadă de pește”, de comentatori distinși). Pentru nefericitul erou modern, Marmeladov este prima invitaţie pe cărarea cunoașterii de sine și a Împărăţiei. Este primul și poate cel mai canonic ghid dostoievskian. Omul a cărui măsură Dostoievski ne cheamă pe toţi să o atingem, ca să ajungem cu toţii, împreună, să ne împărtășim din ospăţul Tatălui. Ecce homo. (S.T.V.)</p>
<p> </p>
<p>***</p>
<p> </p>
<p>F. M. Dostoievski</p>
<p> </p>
<p>Crimă și Pedeapsă</p>
<p> </p>
<p>În românește de Ștefana Velisar Teodoreanu și Isabella Dumbravă</p>
<p> </p>
<p>Capitolul II</p>
<p> </p>
<p>Raskolnikov nu era obişnuit cu lumea şi, după cum am mai spus, fugea de oameni, mai ales în ultima vreme. Acum, însă, se simţea atras de ei. În sufletul lui se petrecea ceva nou parca, şi totodată se trezea în el nevoia de a fi printre oameni. Ultima lună, plină de tristeţe, de încordare şi de apăsătoare nelinişte îl obosise atât de mult, încât dorea să răsufle măcar o clipă într-alt mediu, oricare ar fi fost, şi de aceea, cu toată murdaria ce-l înconjura, rămase cu placere în cârciumă.Cârciumarul nu sta în sala, dar una-două intra în local, coborând dintr-altă încăpere pe o scară interioară, aşa că i se vedeau mai întâi cizmele elegante unse cu dohot, cu căptuşeala roşie răsfrântă peste carâmb. Purta o podiovcă şi o jiletca de atlaz negru, neînchipuit de soioasă; cravata nu avea, iar obrazul lui părea uns cu ulei, ca un lacăt de fier. La tejghea stătea un băieţandru de vreo paisprezece ani; altul, mai mic, servea muşteriii. Pe tejghea se zăreau nişte castraveţi tăiaţi mărunt, felii mici de peşte şi pesmeţi de pâine neagră; toate acestea răspândeau un miros greu. Aerul era înăbuşitor, aproape de nesuferit; duhnea atât de puternic a băutură, încât te puteai îmbăta numai de duhoare după cinci minute petrecute acolo.</p>
<p> </p>
<p>Se întâmpla uneori în viaţa să întâlneşti oameni cu desăvârşire necunoscuţi care te interesează nitam-nisam de la prima vedere, mai înainte chiar de a fi schimbat o vorbă cu ei. Această impresie o făcu asupră lui Raskolnikov acel muşteriu care şedea singur la masa şi părea un fost slujbaş. Măi târziu, amintindu-şi de această primă impresie, o luă drept presimţire. Se uită mereu la el, poate din pricină că şi omul îl privea stăruitor şi părea dornic să intre în vorbă. Pe toţi ceilalţi din local, cu cârciumar cu tot, slujbaşul acesta îi privea cu nepăsare, ba chiar plictisit şi cam de sus, ca pe nişte oameni inferiori ca situaţie şi cultură, cu care nu ai ce vorbi. Omul acesta era trecut de cincizeci de ani, de statură mijlocie, îndesat, cu părul cărunt şi o chelie măre; avea obrazul buhăit şi gălbejit, aproape verzui, de beţiv inveterat, cu pleoapele umflate de sub care străluceau nişte ochişori roşii, mici ca două crăpături, dar plini de vioiciune; ceea ce te izbea în înfăţişarea lui era că în acei ochi inteligenţi, cu privirea plina de bun-simţ, se aprindeau uneori licăriri de exaltare vecina cu nebunia. Era îmbrăcat într-un frac negru, vechi, jerpelit şi fără nasturi; unul singur se mai ţinea, cu care îşi încheiase haina, voind, pesemne, să păstreze buna-cuviinţă. Jiletca de nanchin lăsa să se vada un plastron mototolit, murdar, pătat de băutura. Ca toţi slujbaşii, nu purta barbă, însă obrajii lui nu mai fuseseră bărbieriţi de multe zile, aşa încât erau năpădiţi de ţepi deşi, cenuşii. Până şi mişcările lui păstrau ceva din gravitatea funcţionărească. Părea însă tulburat; îşi ciufulea părul şi, uneori, parca pradă unei nemărginite tristeţi, îşi sprijinea pe masa uda şi năclăită coatele rupte şi-şi lăsa capul în palme. În sfârşit, omul se uită ţintă la Raskolnikov şi-i spuse cu glas tare, răspicat:</p>
<p> </p>
<p>—Pot să-mi permit, stimate domn, să intru în vorbă cu domnia voastră? Căci sub haina modestă, ochiul meu încercat recunoaşte în persoana dumneavoastră un om cult şi neobişnuit cu băutură. Eu am preţuit întotdeauna cultura îmbinată cu sentimentele înalte, de altminteri sunt consilier titular. Mă numesc Marmeladov, consilier titular. Îmi îngăduiţi întrebarea: aţi fost funcţionar?</p>
<p> </p>
<p>—Nu, eu studiez... răspunse tânarul; oarecum surprins de tonul ciudat, pompos al interlocutorului său şi de faptul că îi vorbea aşa, de-a dreptul.Şi cu toate că numai cu câteva clipe în urmă simţise în treacăt dorinţa de a se apropia de oameni, oricine ar fi ei, la primul cuvânt ce-i fu adresat se trezi în el vechea senzaţie neplacută de enervare şi dezgust pe care o simţea de câte ori un străin intra sau numai încerca să intre în vorbă cu el.</p>
<p> </p>
<p>—Aşadar, sunteţi student, sau aţi fost student! exclamă funcţionarul. Eram sigur! Experienţa, stimate domn, vechea mea experienţa! Şi, mulţumit de sine, îşi atinse fruntea cu degetul. Aţi fost student sau v-aţi ocupat în general de chestiuni ştiinţifice! Permiteţi...El se sculă, clatinându-se pe picioare, îşi lua sticluţa şi paharul şi se aşeză pieziş la măsuţa lui Raskolnikov. Era afumat, dar vorbea destul de vioi şi chiar emfatic, numai din când în când se încurca niţeluş sau lungea frazele. Se repezise spre Raskolnikov cu atâta aviditate de parcă nici el, de o luna întreagă, nu mai vorbise cu nimeni.</p>
<p> </p>
<p>—Stimate domn, începu Marmeladov aproape solemn, sărăcia nu este un viciu, acesta este un adevăr. Mai ştiu, şi asta nu este mai puţin adevărat, că nici beţia nu este o virtute. Dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor înnăscute. În mizerie, însă, nu le mai păstrează nimeni şi niciodată. În mizerie, omul nici nu este măcar alungat din societatea umană cu băţul, ci măturat cu târnul, ca să fie şi mai umilitor. Şi pe bună dreptate, fiindcă în mizerie, chiar eu, cel dintâi, sunt gata orişicând să mă insult pe mine însumi. De aici —cârciuma! Stimatul meu domn, acum o lună de zile domnul Lebeziatnikov a bătut-o pe soţia mea şi soţia mea nu-i de teapa mea! Pricepeţi? Şi apoi, permiteţi-mi să vă întreb, aşa, din pura curiozitate: aţi avut vreodată ocazia să vă petreceţi noaptea pe Neva, în şlepurile cu fân?</p>
<p> </p>
<p>—Nu, n-am avut acest prilej, răspunse Raskolnikov. Ce sunt aceste şlepuri?</p>
<p> </p>
<p>—Ei bine, eu vin de acolo, de cinci nopţi acolo dorm... Omul îşi umplu paharul, îl dădu pe gât şi căzu pe gânduri. De hainele lui şi în păr se prinseseră, într-adevăr, ici-colo fire de iarbă uscată. După cât se vede, de cinci zile nu se dezbrăcase şi nu se spălase. îi erau murdare mai ales mâinile, roşii, unsuroase, cu unghiile îndoliate.Toată sala asculta vorbele lui, deşi nu cu prea multă atenţie. Băieţii începură să chicotească în dosul tejghelei. Cârciumarul coborî din odaia de sus, pesemne înadins ca să asculte ce va spune „măscăriciul", şi se aşeză deoparte, căscând alene, cu ifos. Marmeladov părea binecunoscut prin partea locului. De altminteri, şi felul lui de a vorbi, pompos, îl căpătase desigur în urmă numeroaselor discuţii cu diverşii necunoscuţi pe care-i întâlnea prin cârciumi. La unii beţivi acest obicei ajunge o necesitate, mai ales la beţivii care acasă la ei sunt ţinuţi din scurt, cu asprime. Şi tocmai de aceea, în societatea tovarăşilor de chef ei parcă încearcă mereu să se justifice şi, dacă se poate, să trezească chiar stimă.</p>
<p> </p>
<p>—Măscăriciule! zise tare cârciumarul. De ce nu munceşti, de ce nu te ducila slujbă, dacă eşti funcţionar?</p>
<p> </p>
<p>—De ce nu mă duc la slujbă, stimatul meu domn? răspunse Marmeladov, adresându-se lui Raskolnikov, ca şi cum acesta i-ar fi pus întrebarea. Pentru ce nu mă duc la slujbă? Credeţi oare că nu mă doare inima că mă târăsc fără rost ca un vierme în ţărână? Oare n-am suferit eu când, acum o lună, domnul Lebeziatnikov a snopit-o în bătaie pe soţia mea, iar eu zăceam beat —n-am suferit eu oare? Permiteţi, tinere, vi s-a întâmplat vreodată... hm... de pilda, să cereţi un împrumut fără nici o speranţă?</p>
<p> </p>
<p>—Mi s-a întâmplat... adică, cum fără nici o speranţă?</p>
<p> </p>
<p>—Cu desăvârşire fără speranţă, ştiind dinainte că nu vă veţi alege cu nimic. De pildă, ştiţi cât se poate de bine că cutare cetăţean, loial şi folositor societăţii, pentru nimic în lume n-o să vă dea băni, căci, permiteţi-mi să vă întreb, de ce vi i-ar da? Ştie prea bine că nu-i va mai vedea niciodată. Din mila? Dar domnul Lebeziatnikov, care e la curent cu ideile noi, ne-a explicat deunăzi că, în vremea noastră, mila este interzisă chiar de ştiinţă şi că se obişnuieşte acest lucru în Anglia, unde se aplica economia politică. Şi atunci, daţi-mi voie să vă întreb, pentru ce mi-ar da bani? Şi, uite, cu toate că ştii dinainte că n-are să-ţi dea nimic, totuşi te duci şi...</p>
<p> </p>
<p>—La ce bun să te măi duci? îl întrerupse Raskolnikov.</p>
<p> </p>
<p>—Păi, dacă nu ai la cine, daca nu ai unde să te duci? Căci orice om trebuie să aibă măcar un loc pe lume unde să se poată duce! Fiindcă vine o clipă când îţi trebuie neapărat o ieşire... Când propria mea fiică s-adus pentru cea dintîia oară cu condicuţa, atunci m-am tot dus şi eu... (ştiţi, fie-mea are condicuţă...),</p>
<p>adaugă el, în paranteză, aruncând o privire cam neliniştită tânărului. Nu-i nimic, stimate domn, nu-i nimic! se grăbi să declare numaidecât, cu linişte prefăcută, în timp ce băieţii de la tejghea pufneau de râs şi însuşi cârciumarul surâdea. Nu-i nimic, stimate domn, nu-i nimic! se grăbi să declare numaidecât, cu linişte prefăcută, în timp ce băieţii de la tejghea pufneau de râs şi însuşi cârciumarul surâdea. Nu-i nimic! Nu mă ruşinez când văd că lumea dă din cap, fiindcă lucrul e cunoscut de toţi, şi tot ce este ascuns se da în vileag; iar toate acestea nu mai trezesc în sufletul meu dispreţ, ci smerenie. Fie şi aşa! „Iată omul!" Permiteţi, tinere: aţi putea dumneavoastră... Dar nu, trebuie să exprim în cuvinte mai tari, mai plastice, nu —aţi putea, ci —aţi îndrăzni, uitaţi-vă acum la mine, să afirmaţi că nu sunt porc?Tânărul nu răspunse.</p>
<p> </p>
<p>—Bine, urmă grav oratorul, căutând să ia un aer cât mai demn cu putinţă şi aşteptând să se stingă în odaie chicoteala stârnită de vorbele lui. Fie, sunt un porc, dar ea e o cucoana! Eu sunt un animal, dar Katerina Ivanovna, soţia mea, este o persoană culta şi fiică de ofiţer de stat-major. Fie, eu sunt un ticălos, dar dânsa are un suflet mare, plin de sentimente nobile, este o persoană cu educaţie. Şi cu toate acestea... o, daca i-ar fi mila de mine! Bunul meu domn, bunul meu domn,trebuie doar ca omul să aibă măcar un singur locşor unde să găsească mila! Katerina Ivanovna, însă, cu toate că e o doamnă plină de mărinimie, este nedreaptă... Şi, cu toate că îmi dau seama singur că atunci când mă trage de păr o face din bunătatea inimii dumisale (căci, repet fără să mă ruşinez, nevasta mea mă trage de păr, tinere, stărui Marmeladov cu un aer şi mai demn, auzind aceleaşi chicoteli), dar, Doamne, ce s-ar întâmpla dacă măcar o data s-ar îndura... Dar, nu! Nu! Toate acestea sunt vorbe zadarnice şi nu face să mai vorbim! Ce sa mai vorbim!... Căci nu o singura data am avut ce mi-am dorit şi nu o data i-a fost mila de mine, dar... aşa sunt eu, sunt o bruta.</p>
<p> </p>
<p>—Ba bine că nu! spuse cârciumarul, căscând. Marmeladov izbi hotărât cu pumnul în masa.</p>
<p> </p>
<p>—Aşa sunt eu! Ştiţi dumneavoastră, domnul meu, că eu i-am băut până şi ciorapii? Nu pantofii, căci asta poate că ar părea mai firesc, dar ciorapii! I-am băut ciorapii! I-am băut şi șăluţul din lână de angora, şăluţul care i-a fost daruit demult, şăluţul care era numai al ei şi nu al meu! Locuim într-o magherniţa friguroasă, şi în iarna asta ea a răcit şi a început să scuipe sânge. Avem trei copilaşi. Katerina Ivanovna munceşte din zori până în seara —freacă, spala, curăţă copilaşii, fiindcă din tinereţe a fost învăţata cu curăţenia; şi are pieptul slab, e predispusă la oftică, şi eu simt toate acestea. Credeţi poate că nu le simt? Şi cu cât beau mai mult, cu atât simt mai tare. Tocmai de aceea beau, fiindcă băutura mă face sa simt şi să compătimesc... Beau, ca să sufăr mai tare! Şi, cuprins parca de deznădejde, omul îşi plecă fruntea pe masă. Tinere! urmă el, ridicându-şi din nou capul. Pe chipul dumitale citesc o oarecare durere. Am citit-o de cum ai intrat şi de aceea ţi-am vorbit numaidecât. Căci, spunându-ţi povestea vieţii mele, n-am făcut-o ca să mă condamn la stâlpul infamiei în faţa acestor derbedei ce vor să se distreze şi care, de altminteri, cunosc povestea mea, ci fiindcă eu caut un om sensibil şi cult. Află deci că soţia mea a fost crescută într-un pension aristocratic şi că la terminarea şcolii a dansat cu şalul în faţa guvernatorului şi a altor personalităţi oficiale, fapt pentru care a fost distinsa cu medalia de aur şi o diploma de onoare. Medalia... medalia am vândut-o... demult... Hm!...Cât despre diploma de onoare, o mai are şi astăzi şi o păstrează în sipet; chiar acum câteva zile a arătat-o gazdei noastre. Ele două se ceartă mereu, dar i-a arătat-o, bucuroasă să se poată lauda şi ea în faţa cuiva şi sa vorbească despre zilele fericite de altădată. Eu n-o condamn, nu, căci e singurul lucru care i-a mai rămas —amintirea, pe când din toate celelalte s-a ales praful şi pulberea. Da, da, este o doamnă ce se aprinde uşor, mândră şi neînduplecata. Spală pe jos, mănâncă pâine neagră, dar nu admite să se poarte cineva necuviincios cu dânsa. Tocmai de aceea n-a vrut sa înghită grosolania domnului Lebeziatnikov, şi când el a snopit-o în bătaie, a căzut la pat, dar nu din pricina bătăii, ci din pricina jignirii. Am luat-o văduvă cu trei copii, unul mai mic decât celalalt. Se măritase întâia oara, din dragoste, cu un ofiţer de infanterie, şi fugise cu el din casa părinteasca, îl iubea nespus de mult, dar el a început să joace cărţi, a fost dat în judecata şi din asta i s-a tras şi moartea. Către sfârşitul vieţii o bătea; dar dânsa nu se lasa mai prejos, ştiu sigur, şi chiar am documente; totuşi, şi azi îl mai pomeneşte cu lacrimi în ochi, mă mustră din pricina lui şi mi-l da de pilda, iar eu mă bucur, mă bucur nespus, că măcar în închipuire crede că a fost fericita odată... După moartea lui, ea a rămas cu trei copii mici, într-un judeţ îndepărtat şi sălbatic, unde mă aflam şi eu pe vremea aceea: trăia într-o mizerie atât de neagra, că eu, care am văzut multe în viaţa, nu-s în stare s-o descriu. Familia o renegase. Şi apoi, era mândră, prea mândră... Atunci, bunul meu domn, eu, care eram văduv, ca şi dânsa, şi aveam de la prima soţie o fata de paisprezece ani, am cerut-o în căsătorie, căci n-am putut să trec nepăsător pe lângă atâta suferinţă. Vă puteţi închipui cât de mare i-a fost nenorocirea, daca dânsa, instruită, bine crescută, dintr-o familie nobila, a primit să mă ia de bărbat! Şi m-a luat! Plângând, blestemând şi frângându-şi mâinile dar m-a luat! Căci n-avea unde să se ducă. Înţelegeţi, stimate domn, ce înseamnă asta, sa nu mai ai unde te duce? Nu. încă nu puteţi înţelege ce înseamnă asta... Un an întreg mi-am făcut datoria cu sfinţenie şi nu m-am atins de... (el arata cu degetul litra de vin) căci am şi eu simţire. Dar nici aşa nu i-am putut fi pe plac; apoi mi-am pierdut postul şi nu din vina mea, ci fiindcă s-a redus schema, şi atunci am început iar!... E un an şi jumătate de când, după multe peregrinări şi nenoroace, am ajuns, în sfârşit, în această capitala măreaţa, împodobită cu nenumărate monumente. Şi aici am găsit un post... L-am găsit şi l-am pierdut. Înţelegeţi? De data asta l-am pierdut din vina mea, fiindcă m-a biruit năravul... Azi stăm într-un ungher pe care-l închiriem de la Amalia Lipevehsel, dar din ce trăim şi ce platim –nu ştiu. Acolo, în afara de noi, mai stă şi alta lume... O Sodoma respingătoare... hm... da... între timp a crescut şi fie-mea din prima căsătorie; cât a îndurat dânsa, fie-mea, din pricina mamei sale vitrege, am să trec sub tăcere. Căci, deşi Katerina Ivanovna e însăşi personificarea mărinimiei, este o fiinţă irascibila, se aprinde din te miri ce şi apoi da-i cu gura... Da! Ei, ce să mai vorbim despre toate astea! După cum va puteţi lesne închipui, Sonia n-a învăţat mai nimic. Am încercat —sunt patru ani de atunci -sa-i dau lecţii de geografie şi istorie universala; dar fiindcă nici eu nu eram prea tare în aceste materii şi-mi lipseau şi manualele potrivite, iar cărţile pe care le-am avut... hm... ei bine, acele cărţi nu le mai avem astăzi; aşa că ş-a isprăvit şi cu învăţătură ei. Ne-am oprit la Cirus, regele Persiei. Mai târziu, când s-a făcut mai mare, a citit câteva romane, iar acum, de curând, graţie domnului Lebeziatnikov, a mai citit o carte: Filozofia lui Lewes —o cunoaşteţi? A citit-o cu mult interes, ba ne-a împărtăşit şi nouă frânturi din această lectură. Asta e toată cultura ei. Şi acum, bunul meu domn, să vă pun o întrebare, cum s-ar zice, particulara: mult poate să câştige o fata săracă şi cinstită muncind cinstit?... Chiar muncind din zori până în noapte, domnul meu, dacă este cinstita şi nu are cine ştie ce talent, nu poate câştiga nici cincisprezece copeici pe zi! Şi pe deasupra consilierul de stat Klopstok, Ivan Ivanovici —poate-l cunoaşteţi? -nu numai ca nu i-a achitat nici până astăzi cusutul celor şase cămăşi de olandă, dar a insultat-o, a alungat-o, bătând din picior, şi i-a aruncat un cuvânt necuviincios, fiindcă —zicea dânsul —gulerul n-a fost croit pe măsură şi e strâmb. Iar acasă copilaşii sunt flamânzi... Katerina Ivanovna umbla prin odaie, frângându-şi mâinile, şi pe obraz îi apar pete roşii, cum se întâmplă la boala dumneaei, şi o ocărăşte: „Leneşo, stai aici la căldurică, mănânci şi bei!"... Da' ce mâncare, ce băutură, când uneori câte trei zile în şir nici copilaşii nu vad o coaja de pâine uscata?! Zăceam atunci... ei da, ce mai! Zăceam beat mort, şi am auzit-o pe Sonia mea întrebând (e tăcută din fire, nu răspunde niciodată şi are un glascior blajin... e bălaioară, cu obrăjorul slabuţ, palid): „Ce să fac, Katerina Ivanovna, cum să mă hotărâsc pentru treaba aceea?" Căci Daria Franţevna, o femeie stricată, binecunoscută de poliţie, i-a pus gând rău; de vreo trei ori i-a tot trimis vorba prin gazda noastră. „Ei şi? i-a răspuns Katerina Ivanovna în bătaie de joc. Mare comoară, n-am ce zice! Ce s-o păzeşti atâta?!" Dar n-o învinuiţi, n-o învinuiţi, stimate domn! Ea nu judeca atunci, era nervoasă, bolnavă, vedea copiii plângând de foame... a spus-o ca s-o jignească pe Sonia şi nicidecum ca s-o îndemne la rău... Aşa e firea Kaţerinei Ivanovna; daca, de pilda, copiii plâng, fie chiar de foame, ea îi ia la bătaie... Pe la orele şase, am văzut-o pe Sonia cum s-a sculat, şi-a pus băsmăluţa, pelerina şi a plecat de acasă, iar la nouă s-a întors înapoi. A venit, s-a apropiat de Katerina Ivanovna şi, fără o vorba, a pus pe masa în faţa ei treizeci de ruble. Măcar gura să fi deschis, măcar să se fi uitat la dânsa —nimic; a luat broboada noastră verde, de ştofă subţire (avem noi o broboada de familie), şi-a tras-o peste cap, peste ochi, şi s-a culcat în pat, cu faţa la perete, numai umeraşii şi trupuşorul îi tresăreau uşor... Iar eu, ca şi măi înainte, zăceam beat mort... Şi am văzut atunci, tinere, am văzut-o pe Katerina Ivanovna apropiindu-se de patul Sonecikăi, tăcută, şi ramînând toata seara în genunchi la picioarele ei, şi sărutându-i picioarele, şi nevoind cu nici un preţ sa se scoale, şi le-am mai văzut până la urmă adormind amîndoua... îmbrăţişate... da... iar eu... eu zăceam beat mort... Marmeladov amuţi, de parcă i s-ar fi pus un nod în gât. Apoi îşi umplu grăbit paharul, îl bău pe nerăsuflate şi plescăi din limbă de placere.</p>
<p> </p>
<p>—De atunci, stimate domn, urmă el după această tăcere, în urma unei împrejurări neplacute şi din pricina denunţului unor persoane răuvoitoare, la care a contribuit şi Daria Franţevna, pentru că, pretindea ea, nu i s-a arătat respectul cuvenit, fiică-mea, Sofia Semionovna, a fost silită să-şi scoată condicuţă şi n-a mai putut să rămână cu noi. Gazda noastră, Amalia Feodorovna, n-a vrut să admită sa mai stea cu noi (deşi tot ea fusese de partea Dariei Franţevna altădată), şi nici domnul Lebeziatnikov... hm... Tocmai din pricina Soniei s-a întâmplat şi povestea aceea dintre el şi Katerina Ivanovna. Pe vremuri, chiar domnul Lebeziatnikov i-a tot aţinut calea Sonecikăi, acum, însă, s-a pus deodată la ambiţie; zicea: „Cum adică, eu, un om cult, să stau în aceeaşi casă cu una ca ea?" Katerina Ivanovna n-a tăcut, i-a luat apărarea Soniei... şi atunci... Acum Sonecika vine pe la noi numai seara, de o ajută la treabă pe Katerina Ivanovna şi-i dă cele de trebuinţă pentru trai, pe cât poate... Locuieşte la croitorul Kapernaumov, a subînchiriat la el o odaiţa; Kapernaumov e şchiop şi gângav, are o familie foarte numeroasă, şi toţi copiii lui sunt gângavi ca el... Până şi nevastă-sa e bâlbâită... Stau înghesuiţi într-o singura încăpere, iar Sonia îşi are acolo colţul ei, despărţit printr-un perete de scânduri... Hm... Sunt săraci lipiţi şi gângavi... da... A doua zi dimineaţa m-am sculat, mi-am pus zdrenţele, am întins mâinile către cer şi m-am dus la Excelenţa sa Ivan Afanasievici. Îl cunoaşteţi pe Excelenţa sa Ivan Afanasievici? Nu?... Ei, atunci nu ştiţi ce înseamnă pâinea lui Dumnezeu. Ceară, curata ceară în faţa Domnului nostru; se topeşte ca ceara!... După ce a binevoit să mă asculte, i-au venit lacrimi în ochi. „Fie, Marmeladov, mi-a zis, cu toate ca mi-ai înşelat încrederea... te iau încă o dată pe răspunderea mea personala, chiar aşa a spus, nu uita asta, şi acum du-te!" Am sărutat praful de pe picioarele lui, în gând, fireşte, căci în realitate n-ar fi îngăduit aşa ceva, el fiind un demnitar cult şi cu idei moderne; m-am înapoiat acasă şi când am anunţat că din nou am un post şi voi primi leafa... Doamne, ce-a mai fost atunci!...Marmeladov tăcu foarte tulburat, în clipa aceea, un grup de cheflii, beţi turta, intrau în local; în prag răsună o flaşneta, tocmită de ei, şi un glas de copil de şapte ani îngânând răguşit Sătucul. Cârciuma se umplu de larmă. Cârciumarul şi băieţii se grăbiră să servească muşteriii. Fără să-i pese, Marmeladov îşi urma povestirea. Alcoolul i se urcase la cap şi, cu cât se afuma mai tare, cu atât era mai vorbăreţ. Amintirea succesului avut de curând la serviciu îl însufleţea şi-i lumina obrazul. Raskolnikov îl asculta cu atenţie.</p>
<p> </p>
<p>—Asta a fost acum cinci săptămâni, stimate domn... da. Katerina Ivanovna şi Sonecika -cum au aflat, Doamne! -parcă ne-am văzut în împărăţia cerului! Altădată zăceam ca un animal şi nu auzeam decât vorbe grele! Acum, însă, umblau pe vârfuri, căutau să astâmpere copiii, cică: „Semion Zaharîci a ostenit la slujbă, se odihneşte, ssst!" Când plecam la serviciu, îmi dadeau cafea cu caimac. Auzi dumneata, au făcut rost de caimac adevărat! Şi de unde au luat cele unsprezece ruble şi cincizeci de copeici ca să mă echipeze ca lumea—nu ştiu! Mi-au luat cizme, plastroane de percal —de-o frumuseţe! —uniforma, şi astea toate în cea mai buna rânduiala, pentru unsprezece ruble şi cincizeci de copeici. În prima zi, când m-am înapoiat de la serviciu, Katerina Ivanovna a pregătit două feluri de mâncare: supă şi carne sărata cu sos de hrean, lucru nemaipomenit! Rochii nu are... n-are de nici unele, şi totuşi s-a gătit de parcă avea de gând să se ducă în vizită; şi nu cine ştie ce lucru mare, dar se pricepe să facă orice din nimic; se piaptănă, îşi pune un guleraş curat, manşete, şi parcă-i alta, întinereşte, se face mai frumoasă. Sonecika, porumbiţa tatii, ne ajuta numai cu banii; zicea că, până una alta, nu se cade să vina pe la noi mai des, doar poate pe înserate, ca să nu o vadă nimeni. Auzi dumneata?! într-o zi, când am venit la prânz să mă odihnesc, m-am culcat şi -ce credeţi? Pe Katerina Ivanovna n-a mai răbdat-o inima, abia trecuse o săptămână de când se certase rău de tot cu gazda noastră, cu Amalia Feodorovna, şi acum o poftise la o cafea. Doua ceasuri au tot stat şi au tot şuşotit amândouă. Acu, zicea Katerina Ivanovna, Semion Zaharîci e la serviciu şi are leafă, ba s-a prezentat şi Excelenţei sale, iar Excelenţa sa a ieşit să-l întâmpine, a poruncit ca toată lumea să aştepte, şi pe Semion Zaharîci l-a condus de mână, înaintea celorlalţi, în cabinetul lui. Auzi, auzi dumneata?</p>
<p> </p>
<p>„Eu, fireşte, nu ţi-am uitat meritele, Semion Zaharîci, a spus Excelenţa sa; cu toate ca te-ai ţinut de patima aceea uşuratică, fiindcă îmi promiţi să te laşi de ea şi pentru că, pe deasupra, în lipsă dumitale, treburile au mers prost (auzi, dumneata!) am încredere, a zis, în cuvântul dumitale de onoare." Toate acestea Katerina Ivanovna le-a născocit, drept să vă spun, dar nu din uşurinţă sau ca sa se laude, nu! Credea tot ce spunea, se alina cu născocirile ei, zău aşa! Şi eu n-o condamn, nu, n-o condamn!... Iar acum şase zile, când i-am adus prima mea leafă, douăzeci şi trei de ruble şi patruzeci de copeici (leafa mea întreagă) mi-a zis: „Drăgălaşul meu"! —aşa a zis. Şi asta între patru ochi, mă înţelegi? Ce mai drăgălaş a găsit, ce soţ sunt eu? Şi totuşi, m-a ciupit de obraz şi mi-a zis „drăgălaşul meu"! Marmeladov se opri, voi să zâmbească, dar bărbia începu deodată să-i tremure. Se stăpâni. Cârciuma, aspectul lui de om decăzut, cele cinci nopţi pe şlepurile cu fân, litra de votcă şi, totodată, dragostea lui bolnăvicioasă pentru nevastă, pentru familie, îl năuceau pe Raskolnikov. Îl asculta cu încordare, dar şi cu durere. Îi era ciuda că se rătăcise în localul acela.</p>
<p> </p>
<p>—Stimate domn, stimate domn!... exclamă Marmeladov, după ce îşi măi stăpâni tulburarea. Toate acestea poate că au să vă pară vrednice de râs, aşa cum le par şi altora; poate că vă plictisesc numai, povestindu-vă amănuntele stupide şi nenorocite ale vieţii mele de familie, dar pentru mine n-au nimic de râs! Căci eu le simt pe toate... Toată ziulica aceea ruptă din rai, toată seara aceea am visat lucruri minunate: cum am să le orânduiesc toate, cum am sa-i îmbrac pe copilaşi şi am sa asigur liniştea neveste-mii, cum am să-mi smulg copila din braţele desfrâului şi am s-o readuc în sânul familiei... Şi multe, multe altele... Visurile astea nu pot fi condamnate, domnule! Ei, după toate astea (Marmeladov tresări deodată, ridica fruntea şi se uita ţintă la Raskolnikov), exact a două zi după ce am făurit aceste visuri (adică acum cinci zile şi cinci nopţi), pe înserate, am şterpelit prin vicleşug şi înşelaciune, ca un tâlhar de drumul mare, cheia de la sipetul Kăterinei Ivanovna, am luat de acolo tot ce a mai rămas din leafa (cât anume nu-mi amintesc), şi acum, priviţi-mă: asta-i tot! Sunt cinci zile şi cinci nopţi de când am fugit de acasă şi sunt căutat; s-a isprăvit cu slujba, uniforma a rămas la cârciuma de la Podul Eghipetski, în locul ei am căpătat zdrenţele astea... şi totul s-a sfârşit! Marmeladov se izbi cu pumnul în frunte, scrâşni din dinţi, strînse pleoapele şi se sprijini greu cu cotul de masa. Dar, peste o clipă, chipul i se schimbă pe neaşteptate, el se uita la Raskolnikov cu un fel de şiretenie forţată, râse şi adaugă:</p>
<p> </p>
<p>—Azi am fost la Sonia, m-am dus să-i cer bai de votca, să-mi treacă mahmureala! He-he-he !</p>
<p> </p>
<p>—Şi ţi-a dat? striga unul dintre nou-veniţi, de la masa vecină, izbucnind într-un râs zgomotos.</p>
<p> </p>
<p>—Litra astă am cumpărat-o pe banii ei, zise Marmeladov, adresându-se numai lui Raskolnikov. Mi-a dat cu mâna ei treizeci de copeici, tot ce mai avea în casa, am văzut-o cu ochii mei... Nu mi-a spus nimic, m-a privit în tăcere, nimic mai mult... Nu pe pământ, colo sus... sunt asemenea ochi care îi plâng şi-i jelesc pe oamenii păcătoşi, îi plâng fără să-i dojenească, fără să-i dojenească! Şi când nu eşti dojenit te doare, te doare mai rău... Treizeci de copeici! Da. Şi doar avea nevoie de ele, nu-i aşa? Ce crezi dumneata, dragă domnule? Acum ea trebuie să fie curăţică. Şi curăţenia asta deosebită costă bani, pricepi dumneata? Pricepi? Trebuie să-şi cumpere şi ea dresuri, altfel nu se poate; are nevoie de fuste scrobite, de pantofiori mai acătării, să-şi poată arăta picioruşul când trece peste o băltoacă. Pricepi, pricepi oare dumneata, domnule, ce înseamnă această curăţenie? Ei, şi eu, tatăl ei, i-am stors treizeci de copeici ca să-mi treacă mahmureala! Şi îi beau! Ba i-am şi băut!... Spune acum, spune, cui să-i fie milă de unul ca mine? Hai? Dumitale ţi-e mila de mine? Da sau ba? Spune, îţi este mila? He-he-he! Făcu o mişcare să-şi umple paharul, dar nu mai avea cu ce.Sticla era goala.</p>
<p> </p>
<p>—De ce i-ar fi mila de tine? striga cârciumarul, răsărind alaturi. Răsunară râsete şi chiar înjurături. Râdeau şi înjurau şi cei care ascultaseră şi cei care nu ascultaseră, văzând numai cum arata fostul funcţionar.</p>
<p> </p>
<p>—Să-i fie milă! Pentru ce să-i fie milă? Strigă deodată Marmeladov, sculându-se în picioare, cu braţul întins înainte, cuprins de exaltare, ca şi cum abia ar fi aşteptat aceste cuvinte. De ce să-i fie milă de mine, zici tu? Ai dreptate, nu merit milă! Ar trebui să fiu răstignit, răstignit pe cruce şi nu dăruit cu mila! Dară tu, judecătorule, răstigneşte-l pe păcătos, dar răstignindu-l, dă-i mila ta! Atunci eu singur am să vin la tine ca sa fiu răstignit, căci nu mi-e sete de veselie, ci de lacrimi şi durere mi-e sete! Tu, negustorule, crezi poate că m-am înveselit cu litra ta de votca? Durere, durere am căutat în fundul cănii, durere şi lacrimi, şi le-am găsit şi le-am sorbit cu nesaţ! Iar mila are să aibă de noi acela carele pre toţi îi dăruieşte cu mila lui şi carele pre toţi şi pre toate le înţelege, el, singurul judecător. Va veni ziua de apoi si el mă va întreba: „Unde este copila care s-a jertfit pentru mama ei vitregă, ofticoasă şi rea, şi pentru nişte copilaşi străini? Unde este copila care nu s-a îngrozit de netrebnicia tatălui ei pământesc, un beţiv fără căpătâi, şi a fost milostiva cu el?!" Şi va mai spune: „Vino în împărăţia mea. Te-am iertat o data... Te-am iertat o dată... Şi-ţi iert şi acum păcatele tale multe, pentru că mult ai iubit..." Şi o va ierta pe Sonia mea, o va ierta, ştiu bine... Am simţit-o în inima mea când am fost deunăzi la ea!... Şi are să-i judece pre toţi și are sa-i ierte pre cei buni şi pre cei răi, şi pre cei înţelepţi şi pre cei smeriţi... Iar când va fi isprăvit cu toţi ceilalţi, va grăi către noi: „Veniţi şi voi, va spune, veniţi, voi beţivanilor, veniţi, voi cei slabi de înger, veniţi, voi păcătoşilor!" Şi noi vom ieşi şi ne vom opri în faţa lui fără frică. Şi va spune el: „Sunteţi nişte porci! Aveţi chip de animale şi apucături aidoma lor, dar veniţi şi voi în împărăţia mea!" Atunci vor grăi cei preaînţelepţi, vor grăi cei deştepţi: „Doamne, pentru ce-i primeşti şi pe aceştia?" Şi va răspunde el: „Ii primesc, v-o spun vouă, preaînţelepţilor, îi primesc, v-o spun vouă celor cu minte multă, fiindcă nici unul dintre ei nu s-a crezut vrednic să fie primit...". Şi va întinde către noi braţele, şi ne vom arunca în braţele lui şi vom plânge... şi vom înţelege totul! Atunci abia vom înţelege totul!... Şi toţi vor înţelege... şi Katerina Ivanovna... va înţelege şi dânsa... Doamne, vie împărăţia ta! Marmeladov se lăsă pe bancă, istovit, frânt, fără sa se uite la nimeni; uitase şi unde se afla şi rămase cufundat în gânduri. Vorbele lui făcură oarecare impresie; o clipa domni tăcerea, apoi răsunară aceleaşi râsete şi sudalmi de măi înainte:</p>
<p> </p>
<p>—Ce mai deştept!</p>
<p> </p>
<p>—Bate câmpii!</p>
<p> </p>
<p>—Zi-i funcţionar şi pace! S.a.m.d., ş.a.m.d.</p>
<p> </p>
<p>—Să mergem, domnule, îi zise deodată Marmeladov lui Raskolnikov, ridicând capul. Du-mă acasă... Casa lui Kosel, în curte. Trebuie sa mă duc... la Katerina Ivanovna. Raskolnikov ar fi vrut să plece mai de mult şi se gândise si el să-l însoţească pe Marmeladov. Picioarele acestuia se împleticeau mai rău decât limba şi el se sprijini greu de braţul tânărului. Nu aveau de făcut măi mult de două-trei sute de paşi. Dar, pe măsura ce se apropia de casă, ruşinea şi teama puneau tot mai mult stăpânire pe sufletul beţivului.</p>
<p> </p>
<p>—Eu nu mă tem de Katerina Ivanovna... îngâna el, neliniştit. Nu mă tem că are sa mă tragă de păr. Ce e trasul de păr? Un fleac! Ţi-o spun eu!... Ar fi chiar mai bine să mă înhaţe de păr; nu de asta mi-e frica... mă sperie... mi-e frica de... ochii ei... da... şi de petele roşii care îi ies în obraji mă tem... şi de respiraţia ei... Ai auzit vreodată cum respiră un bolnav de boala ei... când e tulburat? Şi mă mai tem de plânsul copiilor... Dacă Sonia nu le-a dus de mâncare, atunci... nu ştiu! Nu ştiu!... Dar de bătaie nu mă tem... Să ştii, domnule, ca pe mine nu mă doare când mă bate, nu, nu... mă bucură... Nici nu m-aş putea lipsi de bătaie... E mai bine. Să mă bata, să-şi aline durerea... e mai bine aşa... Iată casa. Casa lui Kosel, un lacătuş, un neamţ bogat... Du-mă acolo! Pătrunseră în curte şi urcară la catul al treilea. Era aproape unsprezece seara şi cu toate că, în acel anotimp, la Petersburg nopţile sunt albe, cu cât urcau, cu atât scara era mai întunecoasă, iar sus de tot domnea bezna. Uşa mică şi afumată din capătul scării eră deschisă. Un muc de lumânare lumina o cămăruţă sărăcăcioasă, lungă de zece păşi; o vedeai toată de pe palier. Înăuntru era dezordine; zdrenţe de ale copiilor trântite peste tot, un cearceaf rupt atârnat în ungherul din fund, unde, pesemne, se afla patul. În odaie erau doua scaune şi un divan jerpelit, îmbrăcat în muşama, iar în faţa divanului o masă veche de bucătărie, din lemn de brad, nevopsită şi neacoperită. Pe marginea mesei —un sfeşnic de metal cu un muc de lumânare de seu, gata să se stingă. Aşadar, familia Marmeladov nu avea un ungher, ci o odaie, însă această odaie eră de trecere. Uşa spre celelalte încăperi, sau cuşti, în care era împărţit apartamentul Amaliei Lipevehsel era întredeschisă. De acolo se auzeau gălagie şi strigăte. Cineva râdea în hohote. Se vede că jucau cărţi şi beau ceai. Uneori răzbăteau expresii tari. Raskolnikov o recunoscu numaidecât pe Katerina Ivanovna. Era o femeie firavă, destul de înaltă şi mlădioasă, dar grozav de slăbită; avea părul blond-închis, încă foarte frumos, şi obrajii învăpăiaţi de două pete roşii. Umbla de colo până colo prin odaia aceea strâmtă, cu mâinile strânse la piept, cu buzele arse şi răsuflarea scurtă şi grea. Ochii îi străluceau ca de friguri, dar privirea era aspră şi fixă: la lumina ultimelor pâlpâiri ale mucului de luminare, chipul acesta ftizie şi frământat făcea o impresie dureroasă. Raskolnikov socoti că ea nu are mai mult de treizeci de ani şi că nu se potriveşte deloc cu Marmeladov... Femeia nu auzi, nu băgă de seamă sosirea lor: părea că umbla în neştire, fără să vada şi fără să auda. Aerul din odaie era înăbuşitor, dar ea nu deschidea fereastra; de pe scara venea un miros nesuferit, dar uşa dinspre scară rămânea deschisă: din încăperile din fund, prin uşa crăpată, pătrundeau valuri de fum: femeia tuşea, dar nu închidea uşa. Cea mai mică dintre fetiţe, de vreo şaşe ani, adormise chircită pe jos, cu capul înfundat în divan.</p>
<p>Un băieţel, cu un an măi mare, tremura şi plângea într-un colţ; pesemne abia fusese bătut. O fetiţă mai mărişoară, de vreo nouă ani, înăltuţă şi subţire ca un chibrit, într-o cămăşuţă zdrenţăroasă, iar pe umerii goi cu o pelerinuţă de postav, cusută cu vreo doi ani în urmă, probabil, căci nu-i mai acoperea genunchii, se afla în acelaşi colţ, lângă frăţiorul ei, şi-l ţinea de după gât cu braţu-i lung, uscat că un băţ. Se vede ca încerca sa-l potolească, îi şoptea ceva, îl alinta să nu măi plângă şi, în acelaşi timp, cu ochii ei mari şi negri, care păreau enormi pe obrăjorul slab şi speriat, o urmărea cu teamă pe maică-sa. Fără să intre, Marmeladov îngenunche în prag şi-l împinse înainte pe Raskolnikov. Femeia, văzând un om necunoscut, se opri o clipa distrata în faţa lui, trezindu-se parcă şi cereînd să înţeleagă: ce căută el acolo? Apoi îşi închipui, pesemne, că se ducea la locatarii din fund, odaia lor fiind una de trecere, şi, fără să-i măi pese de prezenţă lui, se îndreptă spre uşă de la scară ca s-o închida şi, deodată, zărindu-l în prag pe bărbatul ei îngenuncheat, scoase un ţipat.</p>
<p> </p>
<p>—A! striga ea ca scoasa din minţi. Te-ai întors! Ocnaşule! Călaule!... Unde sunt banii? Arată, ce ăi în buzunare?! Şi hainele sunt schimbate! Unde-ţi sunt hainele? Unde sunt banii? Vorbeşte!...Se repezi să-l caute prin buzunare. Marmeladov, supus şi ascultător, îşi desfăcu braţele ca să uşureze percheziţia. Nu mai avea nici o leţcaie.—Unde sunt banii? răcni femeia. O, Doamne, i-ai băut pe toţi! Mai erau douăsprezece ruble în sipet!...Şi, deodată, cuprinsa de furie, îl apucă de păr şi-l trase în odaie. Ca să-i cruţe efortul, Marmeladov se târa, smerit, în genunchi după ea.</p>
<p> </p>
<p>—Asta îmi face placere! Nu mă doare, mă bu-cu-ră, sti-ma-te domn! striga el, în timp ce ea îl trăgea de păr, scuturându-l, ba îl şi izbi cu capul de podea.Copilul care dormea pe jos se trezi şi începu să plângă. Băieţelul nu se măi putu stăpâni în colţul lui, tresări, ţipă şi se repezi, îngrozit, la soră-sa, aproape zvârcolindu-se de spaimă. Fetiţa mai mare tremura ca varga.</p>
<p> </p>
<p>—A băut! A băut tot, tot! ţipa femeia, deznădajduită. Şi hainele-s schimbate. Sunt flamânzi, lihniţi! (Şi frângându-şi mâinile, arătă spre copii). O, viaţă blestemată! Şi dumitale, nu ţi-e ruşine obrazului, se năpusti ea deodată asupra lui Raskolnikov. Vii de la cârciumă! Ai băut cu el, nu-i aşa? Ai băut cu el! Afară! Tânărul se grăbi să plece, fără să scoată o vorbă. De altfel, uşa din fund se dadu la perete şi în prag se iviră câteva mutre curioase, batjocoritoare şi rânjite, cu ţigări şi lulele în gură, şi tichii în cap. Unii erau în halate descheiate, alţii atât de sumar îmbrăcaţi, că aproape sfidau buna-cuviinţă, câţiva ţineau în mână cărţile de joc. Ce-i distra şi-i făcea să râda pe toţi era că Marmeladov, în timp ce-l trăgea nevastă-să de păr, zbiera că asta îi face placere. Câţiva intrară chiar în odaie; în sfârşit, răsună o voce ascuţită şi ameninţătoare: însăşi Amalia Lipevehsel încerca să răzbească prin mulţime, ca să restabilească ordinea, aşa cum ştia dânsa! Adică pentru a suta oară s-o sperie pe biata femeie, poruncindu-i, printre înjurături, să părăsească chiar a două zi casa. Înainte de a pleca, Raskolnikov vârî mână în buzunar, scoase câteva monede de aramă, care-i rămăseseră din rubla schimbată la cârciuma, şi le puse, fără să fie văzut, pe prichiciul ferestrei. Ceva mai târziu, pe scară, îi păru rău şi voi să se întoarcă. „Ce prostie, gândi el, ei o au pe Sonia, iar de bani am şi eu nevoie."</p>
<p> </p>
<p>Dar după o clipă de gândire înţelese că nu era cu putinţă să ia bănii înapoi şi ca în nici un caz n-ar face-o; dadu din mână a lehamite şi porni spre casă. „Sonia are nevoie de dresuri, se gândea el mergând pe strada şi zâmbind cu venin, curăţenia asta costă bani... Hm! Şi când te gândeşti că Sonecika s-ar putea să fi rămas şi ea cu mâna goala azi, fiindcă e vorba de noroc, ca la vânătoare... ca la minele de aur... şi atunci, fără banii mei, ar bate cu toţii din buze mâine... Bravo, Sonia! Ce izvor nesecat au descoperit totuşi. Şi se folosesc de el! Se folosesc! S-au obişnuit. Au plâns la început, şi apoi s-au obişnuit! Ticălosul de om se obişnuieşte cu toate!" Căzu pe gânduri. „Dar dacă greşesc?! exclamă el deodată, fără să vrea. Dacă, în realitate, omul nu este ticălos —omul în genere, seminţia umană – atunci toate celelalte nu sunt decât prejudecăţi, temeri scornite de mintea noastră, şi atunci nu mai este nici o stavilă, toate sunt aşa cum trebuie să fie!"...</p><p><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/c_and_p_D_Shmarinov_Marmeladov.jpg" alt="c_and_p_D_Shmarinov_Marmeladov" style="float: right;" width="250" height="327" />Încheiem astăzi seria textelor comemorative pe care am început să le propunem cititorilor noștri în preajma bicentenarului nașterii lui Dostoievski (30 octombrie s.v.), cu textul probabil cel mai canonic din canonul dostoievskian: întâlnirea lui Raskolnikov cu beţivul Marmeladov, din romanul Crimă și Pedeapsă. Dacă în ajunul Înfricoșatei Judecăţi autorului nostru i se va cere să facă o ultimă lectură publică (o ultimă chemare a vameșului, la vederea sinelui și a lui Dumnezeu așa cum este), poate că aceasta va fi bucata aleasă. Se spune că pe patul de moarte, pentru copiii și familia sa, Dostoievski a ales pilda fiului risipitor. A cerut vechea sa biblie, primită în dar cu mulţi ani în urmă, de la soţiile decembriștilor, pe drumul detenţiei politice, din vremea sa de tânăr revoltat. Rămăsese cartea sa de căpătâi. Ultima lectură i-a încredinţat-o fiului său, Fedia (Feodor), pe atunci în vârstă de nouă ani. Pilda întoarcerii fiului risipitor. Apoi a tâlcuit-o, pe înţelesul celor mici. Le-a spus ceva de felul: Nu uitaţi, copii: orice aţi face, orice căderi aţi avea în viaţă, chiar și criminali dacă Doamne ferește ajungeţi, Tatăl nostru așa vă așteaptă să vă întoarceţi, cu braţele deschise, cu viţelul cel îngrășat gata de junghiere, gata să vă alerge în întâmpinare. (V. și cuvintele Părintelui Teofil Părăian <a href="https://citateortodoxe.ro/autor/teofil-paraian/in-pilda-fiului-risipitor-este-cuprinsa-toata-evanghelia-636">la aceeași pildă</a>). Neuitat tablou. Minunat de ziditoare amintire. Totuși, ce poate însemna, astăzi, a te întoarce ca fiul risipitor? Căt de jos se poate cădea și totuși a lua calea aceluia – și a vameșului? Cum? Care este pilda dostoievskiană finală, calea pe care putem apuca și noi, oricând, pentru a cădea în braţele Tatălui, pe urmele fiului risipitor. Așa se puteau întreba copiii de atunci. Așa se pot întreba copiii de mai târziu, pe firul acestei văi a plângerii. Oare modelul nostru este mujicul Marei, din lumea lui arhaică, demult apusă, aproape inaccesibilă nouă? Sau celălalt mujic, pelerinul Makar Dolgoruki? Greu de crezut. Idiotul? Sau Aleoșa Karamazov? Aproape ireal. Sonia, prostituata pe care Dostoievski o vede la măsurile muceniciei pe crucea exterioară și pe cea interioară, cu inima plină de dragostea împreună pătimitoare a lui Hristos? Prea sus. Nu! Modelul nostru ultim este beţivul Marmeladov. Marmeladov, care își trăiește ultimele clipe ale vieţii ca rob al patimii și deprinderilor dobândite până atunci. Ochiul de duhovnic încercat al Mitropolitului Antonie Hrapoviţki (mentorul sfinţilor și mărturisitorilor ca Ioan Maximovici, Filaret de New York, Avva Amvrosie de la Milkovo, sau Ilarion Troiţki) îl compara pe Marmeladov, în această privinţă, cu Versilov din Adolescentul, când acesta rupea neputincios lăstarul binelui abia sădit și spărgea icoana lui Makar. Totuși, cu înţelegerea sau nu a smereniei până la capăt a lui Marmeladov și cu trăirea ei sau nu, adăuga Vlădica, stă și cade mântuirea fiecaruia. Și a Sfintei Rusii (cu sau fără viitor statal, spunea el). Și, probabil, a fiecărui neam. Oare Raskolnikov și noi, comentatorii romanului, trecem de pragul acesta? Vlădica mai oferea un indiciu practic de lectură ziditoare: bătălia grea nu se dă pe nivelul logicii discursive. Adică, în lupta pentru sufletul eroului, a-i declara pe “Napoleon” (numele egolatriei mascate în “filantropie”, care îl ispitește pe Raskolnikov) și Svidigrailov (nihilistul de serviciu, care răspunde vocii interioare celei mai surpătoare a aceluiași) perdanţi sau învingători faţă de Marmeladov și fiica lui, Sonia, pe criteriile “demonilor inteligenţi” (funcţie de “criteriul universalizabilizării” kantiene, să zicem), este a nu fi ieșit, încă, din ocolul strâmt al înșelărilor omului nou. În cuvintele Părintelui Serafim Rose, este a nu trece încă de “supercorectitudine” și de “ortodoxia capului”, pentru a întâlni ortodoxia sufletului și a inimii și savoarea lui Dumnezeu sălășluit acolo. Este a nu vedea, a nu simţi, războiul nevăzut al duhurilor. La finele romanului, probabil că Raskolnikov este încă doar pe cale să “vadă”. (Undeva mai sus pe scara Raiului urmează, probabil, “vederea” și depășirea sfărtecărilor între minte, inimă și duh, pe care se baza înșelarea sa criminală; ele sunt admirabil sesizate, până la un punct, dar lăsate oarecum inevitabil “în coadă de pește”, de comentatori distinși). Pentru nefericitul erou modern, Marmeladov este prima invitaţie pe cărarea cunoașterii de sine și a Împărăţiei. Este primul și poate cel mai canonic ghid dostoievskian. Omul a cărui măsură Dostoievski ne cheamă pe toţi să o atingem, ca să ajungem cu toţii, împreună, să ne împărtășim din ospăţul Tatălui. Ecce homo. (S.T.V.)</p>
<p> </p>
<p>***</p>
<p> </p>
<p>F. M. Dostoievski</p>
<p> </p>
<p>Crimă și Pedeapsă</p>
<p> </p>
<p>În românește de Ștefana Velisar Teodoreanu și Isabella Dumbravă</p>
<p> </p>
<p>Capitolul II</p>
<p> </p>
<p>Raskolnikov nu era obişnuit cu lumea şi, după cum am mai spus, fugea de oameni, mai ales în ultima vreme. Acum, însă, se simţea atras de ei. În sufletul lui se petrecea ceva nou parca, şi totodată se trezea în el nevoia de a fi printre oameni. Ultima lună, plină de tristeţe, de încordare şi de apăsătoare nelinişte îl obosise atât de mult, încât dorea să răsufle măcar o clipă într-alt mediu, oricare ar fi fost, şi de aceea, cu toată murdaria ce-l înconjura, rămase cu placere în cârciumă.Cârciumarul nu sta în sala, dar una-două intra în local, coborând dintr-altă încăpere pe o scară interioară, aşa că i se vedeau mai întâi cizmele elegante unse cu dohot, cu căptuşeala roşie răsfrântă peste carâmb. Purta o podiovcă şi o jiletca de atlaz negru, neînchipuit de soioasă; cravata nu avea, iar obrazul lui părea uns cu ulei, ca un lacăt de fier. La tejghea stătea un băieţandru de vreo paisprezece ani; altul, mai mic, servea muşteriii. Pe tejghea se zăreau nişte castraveţi tăiaţi mărunt, felii mici de peşte şi pesmeţi de pâine neagră; toate acestea răspândeau un miros greu. Aerul era înăbuşitor, aproape de nesuferit; duhnea atât de puternic a băutură, încât te puteai îmbăta numai de duhoare după cinci minute petrecute acolo.</p>
<p> </p>
<p>Se întâmpla uneori în viaţa să întâlneşti oameni cu desăvârşire necunoscuţi care te interesează nitam-nisam de la prima vedere, mai înainte chiar de a fi schimbat o vorbă cu ei. Această impresie o făcu asupră lui Raskolnikov acel muşteriu care şedea singur la masa şi părea un fost slujbaş. Măi târziu, amintindu-şi de această primă impresie, o luă drept presimţire. Se uită mereu la el, poate din pricină că şi omul îl privea stăruitor şi părea dornic să intre în vorbă. Pe toţi ceilalţi din local, cu cârciumar cu tot, slujbaşul acesta îi privea cu nepăsare, ba chiar plictisit şi cam de sus, ca pe nişte oameni inferiori ca situaţie şi cultură, cu care nu ai ce vorbi. Omul acesta era trecut de cincizeci de ani, de statură mijlocie, îndesat, cu părul cărunt şi o chelie măre; avea obrazul buhăit şi gălbejit, aproape verzui, de beţiv inveterat, cu pleoapele umflate de sub care străluceau nişte ochişori roşii, mici ca două crăpături, dar plini de vioiciune; ceea ce te izbea în înfăţişarea lui era că în acei ochi inteligenţi, cu privirea plina de bun-simţ, se aprindeau uneori licăriri de exaltare vecina cu nebunia. Era îmbrăcat într-un frac negru, vechi, jerpelit şi fără nasturi; unul singur se mai ţinea, cu care îşi încheiase haina, voind, pesemne, să păstreze buna-cuviinţă. Jiletca de nanchin lăsa să se vada un plastron mototolit, murdar, pătat de băutura. Ca toţi slujbaşii, nu purta barbă, însă obrajii lui nu mai fuseseră bărbieriţi de multe zile, aşa încât erau năpădiţi de ţepi deşi, cenuşii. Până şi mişcările lui păstrau ceva din gravitatea funcţionărească. Părea însă tulburat; îşi ciufulea părul şi, uneori, parca pradă unei nemărginite tristeţi, îşi sprijinea pe masa uda şi năclăită coatele rupte şi-şi lăsa capul în palme. În sfârşit, omul se uită ţintă la Raskolnikov şi-i spuse cu glas tare, răspicat:</p>
<p> </p>
<p>—Pot să-mi permit, stimate domn, să intru în vorbă cu domnia voastră? Căci sub haina modestă, ochiul meu încercat recunoaşte în persoana dumneavoastră un om cult şi neobişnuit cu băutură. Eu am preţuit întotdeauna cultura îmbinată cu sentimentele înalte, de altminteri sunt consilier titular. Mă numesc Marmeladov, consilier titular. Îmi îngăduiţi întrebarea: aţi fost funcţionar?</p>
<p> </p>
<p>—Nu, eu studiez... răspunse tânarul; oarecum surprins de tonul ciudat, pompos al interlocutorului său şi de faptul că îi vorbea aşa, de-a dreptul.Şi cu toate că numai cu câteva clipe în urmă simţise în treacăt dorinţa de a se apropia de oameni, oricine ar fi ei, la primul cuvânt ce-i fu adresat se trezi în el vechea senzaţie neplacută de enervare şi dezgust pe care o simţea de câte ori un străin intra sau numai încerca să intre în vorbă cu el.</p>
<p> </p>
<p>—Aşadar, sunteţi student, sau aţi fost student! exclamă funcţionarul. Eram sigur! Experienţa, stimate domn, vechea mea experienţa! Şi, mulţumit de sine, îşi atinse fruntea cu degetul. Aţi fost student sau v-aţi ocupat în general de chestiuni ştiinţifice! Permiteţi...El se sculă, clatinându-se pe picioare, îşi lua sticluţa şi paharul şi se aşeză pieziş la măsuţa lui Raskolnikov. Era afumat, dar vorbea destul de vioi şi chiar emfatic, numai din când în când se încurca niţeluş sau lungea frazele. Se repezise spre Raskolnikov cu atâta aviditate de parcă nici el, de o luna întreagă, nu mai vorbise cu nimeni.</p>
<p> </p>
<p>—Stimate domn, începu Marmeladov aproape solemn, sărăcia nu este un viciu, acesta este un adevăr. Mai ştiu, şi asta nu este mai puţin adevărat, că nici beţia nu este o virtute. Dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor înnăscute. În mizerie, însă, nu le mai păstrează nimeni şi niciodată. În mizerie, omul nici nu este măcar alungat din societatea umană cu băţul, ci măturat cu târnul, ca să fie şi mai umilitor. Şi pe bună dreptate, fiindcă în mizerie, chiar eu, cel dintâi, sunt gata orişicând să mă insult pe mine însumi. De aici —cârciuma! Stimatul meu domn, acum o lună de zile domnul Lebeziatnikov a bătut-o pe soţia mea şi soţia mea nu-i de teapa mea! Pricepeţi? Şi apoi, permiteţi-mi să vă întreb, aşa, din pura curiozitate: aţi avut vreodată ocazia să vă petreceţi noaptea pe Neva, în şlepurile cu fân?</p>
<p> </p>
<p>—Nu, n-am avut acest prilej, răspunse Raskolnikov. Ce sunt aceste şlepuri?</p>
<p> </p>
<p>—Ei bine, eu vin de acolo, de cinci nopţi acolo dorm... Omul îşi umplu paharul, îl dădu pe gât şi căzu pe gânduri. De hainele lui şi în păr se prinseseră, într-adevăr, ici-colo fire de iarbă uscată. După cât se vede, de cinci zile nu se dezbrăcase şi nu se spălase. îi erau murdare mai ales mâinile, roşii, unsuroase, cu unghiile îndoliate.Toată sala asculta vorbele lui, deşi nu cu prea multă atenţie. Băieţii începură să chicotească în dosul tejghelei. Cârciumarul coborî din odaia de sus, pesemne înadins ca să asculte ce va spune „măscăriciul", şi se aşeză deoparte, căscând alene, cu ifos. Marmeladov părea binecunoscut prin partea locului. De altminteri, şi felul lui de a vorbi, pompos, îl căpătase desigur în urmă numeroaselor discuţii cu diverşii necunoscuţi pe care-i întâlnea prin cârciumi. La unii beţivi acest obicei ajunge o necesitate, mai ales la beţivii care acasă la ei sunt ţinuţi din scurt, cu asprime. Şi tocmai de aceea, în societatea tovarăşilor de chef ei parcă încearcă mereu să se justifice şi, dacă se poate, să trezească chiar stimă.</p>
<p> </p>
<p>—Măscăriciule! zise tare cârciumarul. De ce nu munceşti, de ce nu te ducila slujbă, dacă eşti funcţionar?</p>
<p> </p>
<p>—De ce nu mă duc la slujbă, stimatul meu domn? răspunse Marmeladov, adresându-se lui Raskolnikov, ca şi cum acesta i-ar fi pus întrebarea. Pentru ce nu mă duc la slujbă? Credeţi oare că nu mă doare inima că mă târăsc fără rost ca un vierme în ţărână? Oare n-am suferit eu când, acum o lună, domnul Lebeziatnikov a snopit-o în bătaie pe soţia mea, iar eu zăceam beat —n-am suferit eu oare? Permiteţi, tinere, vi s-a întâmplat vreodată... hm... de pilda, să cereţi un împrumut fără nici o speranţă?</p>
<p> </p>
<p>—Mi s-a întâmplat... adică, cum fără nici o speranţă?</p>
<p> </p>
<p>—Cu desăvârşire fără speranţă, ştiind dinainte că nu vă veţi alege cu nimic. De pildă, ştiţi cât se poate de bine că cutare cetăţean, loial şi folositor societăţii, pentru nimic în lume n-o să vă dea băni, căci, permiteţi-mi să vă întreb, de ce vi i-ar da? Ştie prea bine că nu-i va mai vedea niciodată. Din mila? Dar domnul Lebeziatnikov, care e la curent cu ideile noi, ne-a explicat deunăzi că, în vremea noastră, mila este interzisă chiar de ştiinţă şi că se obişnuieşte acest lucru în Anglia, unde se aplica economia politică. Şi atunci, daţi-mi voie să vă întreb, pentru ce mi-ar da bani? Şi, uite, cu toate că ştii dinainte că n-are să-ţi dea nimic, totuşi te duci şi...</p>
<p> </p>
<p>—La ce bun să te măi duci? îl întrerupse Raskolnikov.</p>
<p> </p>
<p>—Păi, dacă nu ai la cine, daca nu ai unde să te duci? Căci orice om trebuie să aibă măcar un loc pe lume unde să se poată duce! Fiindcă vine o clipă când îţi trebuie neapărat o ieşire... Când propria mea fiică s-adus pentru cea dintîia oară cu condicuţa, atunci m-am tot dus şi eu... (ştiţi, fie-mea are condicuţă...),</p>
<p>adaugă el, în paranteză, aruncând o privire cam neliniştită tânărului. Nu-i nimic, stimate domn, nu-i nimic! se grăbi să declare numaidecât, cu linişte prefăcută, în timp ce băieţii de la tejghea pufneau de râs şi însuşi cârciumarul surâdea. Nu-i nimic, stimate domn, nu-i nimic! se grăbi să declare numaidecât, cu linişte prefăcută, în timp ce băieţii de la tejghea pufneau de râs şi însuşi cârciumarul surâdea. Nu-i nimic! Nu mă ruşinez când văd că lumea dă din cap, fiindcă lucrul e cunoscut de toţi, şi tot ce este ascuns se da în vileag; iar toate acestea nu mai trezesc în sufletul meu dispreţ, ci smerenie. Fie şi aşa! „Iată omul!" Permiteţi, tinere: aţi putea dumneavoastră... Dar nu, trebuie să exprim în cuvinte mai tari, mai plastice, nu —aţi putea, ci —aţi îndrăzni, uitaţi-vă acum la mine, să afirmaţi că nu sunt porc?Tânărul nu răspunse.</p>
<p> </p>
<p>—Bine, urmă grav oratorul, căutând să ia un aer cât mai demn cu putinţă şi aşteptând să se stingă în odaie chicoteala stârnită de vorbele lui. Fie, sunt un porc, dar ea e o cucoana! Eu sunt un animal, dar Katerina Ivanovna, soţia mea, este o persoană culta şi fiică de ofiţer de stat-major. Fie, eu sunt un ticălos, dar dânsa are un suflet mare, plin de sentimente nobile, este o persoană cu educaţie. Şi cu toate acestea... o, daca i-ar fi mila de mine! Bunul meu domn, bunul meu domn,trebuie doar ca omul să aibă măcar un singur locşor unde să găsească mila! Katerina Ivanovna, însă, cu toate că e o doamnă plină de mărinimie, este nedreaptă... Şi, cu toate că îmi dau seama singur că atunci când mă trage de păr o face din bunătatea inimii dumisale (căci, repet fără să mă ruşinez, nevasta mea mă trage de păr, tinere, stărui Marmeladov cu un aer şi mai demn, auzind aceleaşi chicoteli), dar, Doamne, ce s-ar întâmpla dacă măcar o data s-ar îndura... Dar, nu! Nu! Toate acestea sunt vorbe zadarnice şi nu face să mai vorbim! Ce sa mai vorbim!... Căci nu o singura data am avut ce mi-am dorit şi nu o data i-a fost mila de mine, dar... aşa sunt eu, sunt o bruta.</p>
<p> </p>
<p>—Ba bine că nu! spuse cârciumarul, căscând. Marmeladov izbi hotărât cu pumnul în masa.</p>
<p> </p>
<p>—Aşa sunt eu! Ştiţi dumneavoastră, domnul meu, că eu i-am băut până şi ciorapii? Nu pantofii, căci asta poate că ar părea mai firesc, dar ciorapii! I-am băut ciorapii! I-am băut şi șăluţul din lână de angora, şăluţul care i-a fost daruit demult, şăluţul care era numai al ei şi nu al meu! Locuim într-o magherniţa friguroasă, şi în iarna asta ea a răcit şi a început să scuipe sânge. Avem trei copilaşi. Katerina Ivanovna munceşte din zori până în seara —freacă, spala, curăţă copilaşii, fiindcă din tinereţe a fost învăţata cu curăţenia; şi are pieptul slab, e predispusă la oftică, şi eu simt toate acestea. Credeţi poate că nu le simt? Şi cu cât beau mai mult, cu atât simt mai tare. Tocmai de aceea beau, fiindcă băutura mă face sa simt şi să compătimesc... Beau, ca să sufăr mai tare! Şi, cuprins parca de deznădejde, omul îşi plecă fruntea pe masă. Tinere! urmă el, ridicându-şi din nou capul. Pe chipul dumitale citesc o oarecare durere. Am citit-o de cum ai intrat şi de aceea ţi-am vorbit numaidecât. Căci, spunându-ţi povestea vieţii mele, n-am făcut-o ca să mă condamn la stâlpul infamiei în faţa acestor derbedei ce vor să se distreze şi care, de altminteri, cunosc povestea mea, ci fiindcă eu caut un om sensibil şi cult. Află deci că soţia mea a fost crescută într-un pension aristocratic şi că la terminarea şcolii a dansat cu şalul în faţa guvernatorului şi a altor personalităţi oficiale, fapt pentru care a fost distinsa cu medalia de aur şi o diploma de onoare. Medalia... medalia am vândut-o... demult... Hm!...Cât despre diploma de onoare, o mai are şi astăzi şi o păstrează în sipet; chiar acum câteva zile a arătat-o gazdei noastre. Ele două se ceartă mereu, dar i-a arătat-o, bucuroasă să se poată lauda şi ea în faţa cuiva şi sa vorbească despre zilele fericite de altădată. Eu n-o condamn, nu, căci e singurul lucru care i-a mai rămas —amintirea, pe când din toate celelalte s-a ales praful şi pulberea. Da, da, este o doamnă ce se aprinde uşor, mândră şi neînduplecata. Spală pe jos, mănâncă pâine neagră, dar nu admite să se poarte cineva necuviincios cu dânsa. Tocmai de aceea n-a vrut sa înghită grosolania domnului Lebeziatnikov, şi când el a snopit-o în bătaie, a căzut la pat, dar nu din pricina bătăii, ci din pricina jignirii. Am luat-o văduvă cu trei copii, unul mai mic decât celalalt. Se măritase întâia oara, din dragoste, cu un ofiţer de infanterie, şi fugise cu el din casa părinteasca, îl iubea nespus de mult, dar el a început să joace cărţi, a fost dat în judecata şi din asta i s-a tras şi moartea. Către sfârşitul vieţii o bătea; dar dânsa nu se lasa mai prejos, ştiu sigur, şi chiar am documente; totuşi, şi azi îl mai pomeneşte cu lacrimi în ochi, mă mustră din pricina lui şi mi-l da de pilda, iar eu mă bucur, mă bucur nespus, că măcar în închipuire crede că a fost fericita odată... După moartea lui, ea a rămas cu trei copii mici, într-un judeţ îndepărtat şi sălbatic, unde mă aflam şi eu pe vremea aceea: trăia într-o mizerie atât de neagra, că eu, care am văzut multe în viaţa, nu-s în stare s-o descriu. Familia o renegase. Şi apoi, era mândră, prea mândră... Atunci, bunul meu domn, eu, care eram văduv, ca şi dânsa, şi aveam de la prima soţie o fata de paisprezece ani, am cerut-o în căsătorie, căci n-am putut să trec nepăsător pe lângă atâta suferinţă. Vă puteţi închipui cât de mare i-a fost nenorocirea, daca dânsa, instruită, bine crescută, dintr-o familie nobila, a primit să mă ia de bărbat! Şi m-a luat! Plângând, blestemând şi frângându-şi mâinile dar m-a luat! Căci n-avea unde să se ducă. Înţelegeţi, stimate domn, ce înseamnă asta, sa nu mai ai unde te duce? Nu. încă nu puteţi înţelege ce înseamnă asta... Un an întreg mi-am făcut datoria cu sfinţenie şi nu m-am atins de... (el arata cu degetul litra de vin) căci am şi eu simţire. Dar nici aşa nu i-am putut fi pe plac; apoi mi-am pierdut postul şi nu din vina mea, ci fiindcă s-a redus schema, şi atunci am început iar!... E un an şi jumătate de când, după multe peregrinări şi nenoroace, am ajuns, în sfârşit, în această capitala măreaţa, împodobită cu nenumărate monumente. Şi aici am găsit un post... L-am găsit şi l-am pierdut. Înţelegeţi? De data asta l-am pierdut din vina mea, fiindcă m-a biruit năravul... Azi stăm într-un ungher pe care-l închiriem de la Amalia Lipevehsel, dar din ce trăim şi ce platim –nu ştiu. Acolo, în afara de noi, mai stă şi alta lume... O Sodoma respingătoare... hm... da... între timp a crescut şi fie-mea din prima căsătorie; cât a îndurat dânsa, fie-mea, din pricina mamei sale vitrege, am să trec sub tăcere. Căci, deşi Katerina Ivanovna e însăşi personificarea mărinimiei, este o fiinţă irascibila, se aprinde din te miri ce şi apoi da-i cu gura... Da! Ei, ce să mai vorbim despre toate astea! După cum va puteţi lesne închipui, Sonia n-a învăţat mai nimic. Am încercat —sunt patru ani de atunci -sa-i dau lecţii de geografie şi istorie universala; dar fiindcă nici eu nu eram prea tare în aceste materii şi-mi lipseau şi manualele potrivite, iar cărţile pe care le-am avut... hm... ei bine, acele cărţi nu le mai avem astăzi; aşa că ş-a isprăvit şi cu învăţătură ei. Ne-am oprit la Cirus, regele Persiei. Mai târziu, când s-a făcut mai mare, a citit câteva romane, iar acum, de curând, graţie domnului Lebeziatnikov, a mai citit o carte: Filozofia lui Lewes —o cunoaşteţi? A citit-o cu mult interes, ba ne-a împărtăşit şi nouă frânturi din această lectură. Asta e toată cultura ei. Şi acum, bunul meu domn, să vă pun o întrebare, cum s-ar zice, particulara: mult poate să câştige o fata săracă şi cinstită muncind cinstit?... Chiar muncind din zori până în noapte, domnul meu, dacă este cinstita şi nu are cine ştie ce talent, nu poate câştiga nici cincisprezece copeici pe zi! Şi pe deasupra consilierul de stat Klopstok, Ivan Ivanovici —poate-l cunoaşteţi? -nu numai ca nu i-a achitat nici până astăzi cusutul celor şase cămăşi de olandă, dar a insultat-o, a alungat-o, bătând din picior, şi i-a aruncat un cuvânt necuviincios, fiindcă —zicea dânsul —gulerul n-a fost croit pe măsură şi e strâmb. Iar acasă copilaşii sunt flamânzi... Katerina Ivanovna umbla prin odaie, frângându-şi mâinile, şi pe obraz îi apar pete roşii, cum se întâmplă la boala dumneaei, şi o ocărăşte: „Leneşo, stai aici la căldurică, mănânci şi bei!"... Da' ce mâncare, ce băutură, când uneori câte trei zile în şir nici copilaşii nu vad o coaja de pâine uscata?! Zăceam atunci... ei da, ce mai! Zăceam beat mort, şi am auzit-o pe Sonia mea întrebând (e tăcută din fire, nu răspunde niciodată şi are un glascior blajin... e bălaioară, cu obrăjorul slabuţ, palid): „Ce să fac, Katerina Ivanovna, cum să mă hotărâsc pentru treaba aceea?" Căci Daria Franţevna, o femeie stricată, binecunoscută de poliţie, i-a pus gând rău; de vreo trei ori i-a tot trimis vorba prin gazda noastră. „Ei şi? i-a răspuns Katerina Ivanovna în bătaie de joc. Mare comoară, n-am ce zice! Ce s-o păzeşti atâta?!" Dar n-o învinuiţi, n-o învinuiţi, stimate domn! Ea nu judeca atunci, era nervoasă, bolnavă, vedea copiii plângând de foame... a spus-o ca s-o jignească pe Sonia şi nicidecum ca s-o îndemne la rău... Aşa e firea Kaţerinei Ivanovna; daca, de pilda, copiii plâng, fie chiar de foame, ea îi ia la bătaie... Pe la orele şase, am văzut-o pe Sonia cum s-a sculat, şi-a pus băsmăluţa, pelerina şi a plecat de acasă, iar la nouă s-a întors înapoi. A venit, s-a apropiat de Katerina Ivanovna şi, fără o vorba, a pus pe masa în faţa ei treizeci de ruble. Măcar gura să fi deschis, măcar să se fi uitat la dânsa —nimic; a luat broboada noastră verde, de ştofă subţire (avem noi o broboada de familie), şi-a tras-o peste cap, peste ochi, şi s-a culcat în pat, cu faţa la perete, numai umeraşii şi trupuşorul îi tresăreau uşor... Iar eu, ca şi măi înainte, zăceam beat mort... Şi am văzut atunci, tinere, am văzut-o pe Katerina Ivanovna apropiindu-se de patul Sonecikăi, tăcută, şi ramînând toata seara în genunchi la picioarele ei, şi sărutându-i picioarele, şi nevoind cu nici un preţ sa se scoale, şi le-am mai văzut până la urmă adormind amîndoua... îmbrăţişate... da... iar eu... eu zăceam beat mort... Marmeladov amuţi, de parcă i s-ar fi pus un nod în gât. Apoi îşi umplu grăbit paharul, îl bău pe nerăsuflate şi plescăi din limbă de placere.</p>
<p> </p>
<p>—De atunci, stimate domn, urmă el după această tăcere, în urma unei împrejurări neplacute şi din pricina denunţului unor persoane răuvoitoare, la care a contribuit şi Daria Franţevna, pentru că, pretindea ea, nu i s-a arătat respectul cuvenit, fiică-mea, Sofia Semionovna, a fost silită să-şi scoată condicuţă şi n-a mai putut să rămână cu noi. Gazda noastră, Amalia Feodorovna, n-a vrut să admită sa mai stea cu noi (deşi tot ea fusese de partea Dariei Franţevna altădată), şi nici domnul Lebeziatnikov... hm... Tocmai din pricina Soniei s-a întâmplat şi povestea aceea dintre el şi Katerina Ivanovna. Pe vremuri, chiar domnul Lebeziatnikov i-a tot aţinut calea Sonecikăi, acum, însă, s-a pus deodată la ambiţie; zicea: „Cum adică, eu, un om cult, să stau în aceeaşi casă cu una ca ea?" Katerina Ivanovna n-a tăcut, i-a luat apărarea Soniei... şi atunci... Acum Sonecika vine pe la noi numai seara, de o ajută la treabă pe Katerina Ivanovna şi-i dă cele de trebuinţă pentru trai, pe cât poate... Locuieşte la croitorul Kapernaumov, a subînchiriat la el o odaiţa; Kapernaumov e şchiop şi gângav, are o familie foarte numeroasă, şi toţi copiii lui sunt gângavi ca el... Până şi nevastă-sa e bâlbâită... Stau înghesuiţi într-o singura încăpere, iar Sonia îşi are acolo colţul ei, despărţit printr-un perete de scânduri... Hm... Sunt săraci lipiţi şi gângavi... da... A doua zi dimineaţa m-am sculat, mi-am pus zdrenţele, am întins mâinile către cer şi m-am dus la Excelenţa sa Ivan Afanasievici. Îl cunoaşteţi pe Excelenţa sa Ivan Afanasievici? Nu?... Ei, atunci nu ştiţi ce înseamnă pâinea lui Dumnezeu. Ceară, curata ceară în faţa Domnului nostru; se topeşte ca ceara!... După ce a binevoit să mă asculte, i-au venit lacrimi în ochi. „Fie, Marmeladov, mi-a zis, cu toate ca mi-ai înşelat încrederea... te iau încă o dată pe răspunderea mea personala, chiar aşa a spus, nu uita asta, şi acum du-te!" Am sărutat praful de pe picioarele lui, în gând, fireşte, căci în realitate n-ar fi îngăduit aşa ceva, el fiind un demnitar cult şi cu idei moderne; m-am înapoiat acasă şi când am anunţat că din nou am un post şi voi primi leafa... Doamne, ce-a mai fost atunci!...Marmeladov tăcu foarte tulburat, în clipa aceea, un grup de cheflii, beţi turta, intrau în local; în prag răsună o flaşneta, tocmită de ei, şi un glas de copil de şapte ani îngânând răguşit Sătucul. Cârciuma se umplu de larmă. Cârciumarul şi băieţii se grăbiră să servească muşteriii. Fără să-i pese, Marmeladov îşi urma povestirea. Alcoolul i se urcase la cap şi, cu cât se afuma mai tare, cu atât era mai vorbăreţ. Amintirea succesului avut de curând la serviciu îl însufleţea şi-i lumina obrazul. Raskolnikov îl asculta cu atenţie.</p>
<p> </p>
<p>—Asta a fost acum cinci săptămâni, stimate domn... da. Katerina Ivanovna şi Sonecika -cum au aflat, Doamne! -parcă ne-am văzut în împărăţia cerului! Altădată zăceam ca un animal şi nu auzeam decât vorbe grele! Acum, însă, umblau pe vârfuri, căutau să astâmpere copiii, cică: „Semion Zaharîci a ostenit la slujbă, se odihneşte, ssst!" Când plecam la serviciu, îmi dadeau cafea cu caimac. Auzi dumneata, au făcut rost de caimac adevărat! Şi de unde au luat cele unsprezece ruble şi cincizeci de copeici ca să mă echipeze ca lumea—nu ştiu! Mi-au luat cizme, plastroane de percal —de-o frumuseţe! —uniforma, şi astea toate în cea mai buna rânduiala, pentru unsprezece ruble şi cincizeci de copeici. În prima zi, când m-am înapoiat de la serviciu, Katerina Ivanovna a pregătit două feluri de mâncare: supă şi carne sărata cu sos de hrean, lucru nemaipomenit! Rochii nu are... n-are de nici unele, şi totuşi s-a gătit de parcă avea de gând să se ducă în vizită; şi nu cine ştie ce lucru mare, dar se pricepe să facă orice din nimic; se piaptănă, îşi pune un guleraş curat, manşete, şi parcă-i alta, întinereşte, se face mai frumoasă. Sonecika, porumbiţa tatii, ne ajuta numai cu banii; zicea că, până una alta, nu se cade să vina pe la noi mai des, doar poate pe înserate, ca să nu o vadă nimeni. Auzi dumneata?! într-o zi, când am venit la prânz să mă odihnesc, m-am culcat şi -ce credeţi? Pe Katerina Ivanovna n-a mai răbdat-o inima, abia trecuse o săptămână de când se certase rău de tot cu gazda noastră, cu Amalia Feodorovna, şi acum o poftise la o cafea. Doua ceasuri au tot stat şi au tot şuşotit amândouă. Acu, zicea Katerina Ivanovna, Semion Zaharîci e la serviciu şi are leafă, ba s-a prezentat şi Excelenţei sale, iar Excelenţa sa a ieşit să-l întâmpine, a poruncit ca toată lumea să aştepte, şi pe Semion Zaharîci l-a condus de mână, înaintea celorlalţi, în cabinetul lui. Auzi, auzi dumneata?</p>
<p> </p>
<p>„Eu, fireşte, nu ţi-am uitat meritele, Semion Zaharîci, a spus Excelenţa sa; cu toate ca te-ai ţinut de patima aceea uşuratică, fiindcă îmi promiţi să te laşi de ea şi pentru că, pe deasupra, în lipsă dumitale, treburile au mers prost (auzi, dumneata!) am încredere, a zis, în cuvântul dumitale de onoare." Toate acestea Katerina Ivanovna le-a născocit, drept să vă spun, dar nu din uşurinţă sau ca sa se laude, nu! Credea tot ce spunea, se alina cu născocirile ei, zău aşa! Şi eu n-o condamn, nu, n-o condamn!... Iar acum şase zile, când i-am adus prima mea leafă, douăzeci şi trei de ruble şi patruzeci de copeici (leafa mea întreagă) mi-a zis: „Drăgălaşul meu"! —aşa a zis. Şi asta între patru ochi, mă înţelegi? Ce mai drăgălaş a găsit, ce soţ sunt eu? Şi totuşi, m-a ciupit de obraz şi mi-a zis „drăgălaşul meu"! Marmeladov se opri, voi să zâmbească, dar bărbia începu deodată să-i tremure. Se stăpâni. Cârciuma, aspectul lui de om decăzut, cele cinci nopţi pe şlepurile cu fân, litra de votcă şi, totodată, dragostea lui bolnăvicioasă pentru nevastă, pentru familie, îl năuceau pe Raskolnikov. Îl asculta cu încordare, dar şi cu durere. Îi era ciuda că se rătăcise în localul acela.</p>
<p> </p>
<p>—Stimate domn, stimate domn!... exclamă Marmeladov, după ce îşi măi stăpâni tulburarea. Toate acestea poate că au să vă pară vrednice de râs, aşa cum le par şi altora; poate că vă plictisesc numai, povestindu-vă amănuntele stupide şi nenorocite ale vieţii mele de familie, dar pentru mine n-au nimic de râs! Căci eu le simt pe toate... Toată ziulica aceea ruptă din rai, toată seara aceea am visat lucruri minunate: cum am să le orânduiesc toate, cum am sa-i îmbrac pe copilaşi şi am sa asigur liniştea neveste-mii, cum am să-mi smulg copila din braţele desfrâului şi am s-o readuc în sânul familiei... Şi multe, multe altele... Visurile astea nu pot fi condamnate, domnule! Ei, după toate astea (Marmeladov tresări deodată, ridica fruntea şi se uita ţintă la Raskolnikov), exact a două zi după ce am făurit aceste visuri (adică acum cinci zile şi cinci nopţi), pe înserate, am şterpelit prin vicleşug şi înşelaciune, ca un tâlhar de drumul mare, cheia de la sipetul Kăterinei Ivanovna, am luat de acolo tot ce a mai rămas din leafa (cât anume nu-mi amintesc), şi acum, priviţi-mă: asta-i tot! Sunt cinci zile şi cinci nopţi de când am fugit de acasă şi sunt căutat; s-a isprăvit cu slujba, uniforma a rămas la cârciuma de la Podul Eghipetski, în locul ei am căpătat zdrenţele astea... şi totul s-a sfârşit! Marmeladov se izbi cu pumnul în frunte, scrâşni din dinţi, strînse pleoapele şi se sprijini greu cu cotul de masa. Dar, peste o clipă, chipul i se schimbă pe neaşteptate, el se uita la Raskolnikov cu un fel de şiretenie forţată, râse şi adaugă:</p>
<p> </p>
<p>—Azi am fost la Sonia, m-am dus să-i cer bai de votca, să-mi treacă mahmureala! He-he-he !</p>
<p> </p>
<p>—Şi ţi-a dat? striga unul dintre nou-veniţi, de la masa vecină, izbucnind într-un râs zgomotos.</p>
<p> </p>
<p>—Litra astă am cumpărat-o pe banii ei, zise Marmeladov, adresându-se numai lui Raskolnikov. Mi-a dat cu mâna ei treizeci de copeici, tot ce mai avea în casa, am văzut-o cu ochii mei... Nu mi-a spus nimic, m-a privit în tăcere, nimic mai mult... Nu pe pământ, colo sus... sunt asemenea ochi care îi plâng şi-i jelesc pe oamenii păcătoşi, îi plâng fără să-i dojenească, fără să-i dojenească! Şi când nu eşti dojenit te doare, te doare mai rău... Treizeci de copeici! Da. Şi doar avea nevoie de ele, nu-i aşa? Ce crezi dumneata, dragă domnule? Acum ea trebuie să fie curăţică. Şi curăţenia asta deosebită costă bani, pricepi dumneata? Pricepi? Trebuie să-şi cumpere şi ea dresuri, altfel nu se poate; are nevoie de fuste scrobite, de pantofiori mai acătării, să-şi poată arăta picioruşul când trece peste o băltoacă. Pricepi, pricepi oare dumneata, domnule, ce înseamnă această curăţenie? Ei, şi eu, tatăl ei, i-am stors treizeci de copeici ca să-mi treacă mahmureala! Şi îi beau! Ba i-am şi băut!... Spune acum, spune, cui să-i fie milă de unul ca mine? Hai? Dumitale ţi-e mila de mine? Da sau ba? Spune, îţi este mila? He-he-he! Făcu o mişcare să-şi umple paharul, dar nu mai avea cu ce.Sticla era goala.</p>
<p> </p>
<p>—De ce i-ar fi mila de tine? striga cârciumarul, răsărind alaturi. Răsunară râsete şi chiar înjurături. Râdeau şi înjurau şi cei care ascultaseră şi cei care nu ascultaseră, văzând numai cum arata fostul funcţionar.</p>
<p> </p>
<p>—Să-i fie milă! Pentru ce să-i fie milă? Strigă deodată Marmeladov, sculându-se în picioare, cu braţul întins înainte, cuprins de exaltare, ca şi cum abia ar fi aşteptat aceste cuvinte. De ce să-i fie milă de mine, zici tu? Ai dreptate, nu merit milă! Ar trebui să fiu răstignit, răstignit pe cruce şi nu dăruit cu mila! Dară tu, judecătorule, răstigneşte-l pe păcătos, dar răstignindu-l, dă-i mila ta! Atunci eu singur am să vin la tine ca sa fiu răstignit, căci nu mi-e sete de veselie, ci de lacrimi şi durere mi-e sete! Tu, negustorule, crezi poate că m-am înveselit cu litra ta de votca? Durere, durere am căutat în fundul cănii, durere şi lacrimi, şi le-am găsit şi le-am sorbit cu nesaţ! Iar mila are să aibă de noi acela carele pre toţi îi dăruieşte cu mila lui şi carele pre toţi şi pre toate le înţelege, el, singurul judecător. Va veni ziua de apoi si el mă va întreba: „Unde este copila care s-a jertfit pentru mama ei vitregă, ofticoasă şi rea, şi pentru nişte copilaşi străini? Unde este copila care nu s-a îngrozit de netrebnicia tatălui ei pământesc, un beţiv fără căpătâi, şi a fost milostiva cu el?!" Şi va mai spune: „Vino în împărăţia mea. Te-am iertat o data... Te-am iertat o dată... Şi-ţi iert şi acum păcatele tale multe, pentru că mult ai iubit..." Şi o va ierta pe Sonia mea, o va ierta, ştiu bine... Am simţit-o în inima mea când am fost deunăzi la ea!... Şi are să-i judece pre toţi și are sa-i ierte pre cei buni şi pre cei răi, şi pre cei înţelepţi şi pre cei smeriţi... Iar când va fi isprăvit cu toţi ceilalţi, va grăi către noi: „Veniţi şi voi, va spune, veniţi, voi beţivanilor, veniţi, voi cei slabi de înger, veniţi, voi păcătoşilor!" Şi noi vom ieşi şi ne vom opri în faţa lui fără frică. Şi va spune el: „Sunteţi nişte porci! Aveţi chip de animale şi apucături aidoma lor, dar veniţi şi voi în împărăţia mea!" Atunci vor grăi cei preaînţelepţi, vor grăi cei deştepţi: „Doamne, pentru ce-i primeşti şi pe aceştia?" Şi va răspunde el: „Ii primesc, v-o spun vouă, preaînţelepţilor, îi primesc, v-o spun vouă celor cu minte multă, fiindcă nici unul dintre ei nu s-a crezut vrednic să fie primit...". Şi va întinde către noi braţele, şi ne vom arunca în braţele lui şi vom plânge... şi vom înţelege totul! Atunci abia vom înţelege totul!... Şi toţi vor înţelege... şi Katerina Ivanovna... va înţelege şi dânsa... Doamne, vie împărăţia ta! Marmeladov se lăsă pe bancă, istovit, frânt, fără sa se uite la nimeni; uitase şi unde se afla şi rămase cufundat în gânduri. Vorbele lui făcură oarecare impresie; o clipa domni tăcerea, apoi răsunară aceleaşi râsete şi sudalmi de măi înainte:</p>
<p> </p>
<p>—Ce mai deştept!</p>
<p> </p>
<p>—Bate câmpii!</p>
<p> </p>
<p>—Zi-i funcţionar şi pace! S.a.m.d., ş.a.m.d.</p>
<p> </p>
<p>—Să mergem, domnule, îi zise deodată Marmeladov lui Raskolnikov, ridicând capul. Du-mă acasă... Casa lui Kosel, în curte. Trebuie sa mă duc... la Katerina Ivanovna. Raskolnikov ar fi vrut să plece mai de mult şi se gândise si el să-l însoţească pe Marmeladov. Picioarele acestuia se împleticeau mai rău decât limba şi el se sprijini greu de braţul tânărului. Nu aveau de făcut măi mult de două-trei sute de paşi. Dar, pe măsura ce se apropia de casă, ruşinea şi teama puneau tot mai mult stăpânire pe sufletul beţivului.</p>
<p> </p>
<p>—Eu nu mă tem de Katerina Ivanovna... îngâna el, neliniştit. Nu mă tem că are sa mă tragă de păr. Ce e trasul de păr? Un fleac! Ţi-o spun eu!... Ar fi chiar mai bine să mă înhaţe de păr; nu de asta mi-e frica... mă sperie... mi-e frica de... ochii ei... da... şi de petele roşii care îi ies în obraji mă tem... şi de respiraţia ei... Ai auzit vreodată cum respiră un bolnav de boala ei... când e tulburat? Şi mă mai tem de plânsul copiilor... Dacă Sonia nu le-a dus de mâncare, atunci... nu ştiu! Nu ştiu!... Dar de bătaie nu mă tem... Să ştii, domnule, ca pe mine nu mă doare când mă bate, nu, nu... mă bucură... Nici nu m-aş putea lipsi de bătaie... E mai bine. Să mă bata, să-şi aline durerea... e mai bine aşa... Iată casa. Casa lui Kosel, un lacătuş, un neamţ bogat... Du-mă acolo! Pătrunseră în curte şi urcară la catul al treilea. Era aproape unsprezece seara şi cu toate că, în acel anotimp, la Petersburg nopţile sunt albe, cu cât urcau, cu atât scara era mai întunecoasă, iar sus de tot domnea bezna. Uşa mică şi afumată din capătul scării eră deschisă. Un muc de lumânare lumina o cămăruţă sărăcăcioasă, lungă de zece păşi; o vedeai toată de pe palier. Înăuntru era dezordine; zdrenţe de ale copiilor trântite peste tot, un cearceaf rupt atârnat în ungherul din fund, unde, pesemne, se afla patul. În odaie erau doua scaune şi un divan jerpelit, îmbrăcat în muşama, iar în faţa divanului o masă veche de bucătărie, din lemn de brad, nevopsită şi neacoperită. Pe marginea mesei —un sfeşnic de metal cu un muc de lumânare de seu, gata să se stingă. Aşadar, familia Marmeladov nu avea un ungher, ci o odaie, însă această odaie eră de trecere. Uşa spre celelalte încăperi, sau cuşti, în care era împărţit apartamentul Amaliei Lipevehsel era întredeschisă. De acolo se auzeau gălagie şi strigăte. Cineva râdea în hohote. Se vede că jucau cărţi şi beau ceai. Uneori răzbăteau expresii tari. Raskolnikov o recunoscu numaidecât pe Katerina Ivanovna. Era o femeie firavă, destul de înaltă şi mlădioasă, dar grozav de slăbită; avea părul blond-închis, încă foarte frumos, şi obrajii învăpăiaţi de două pete roşii. Umbla de colo până colo prin odaia aceea strâmtă, cu mâinile strânse la piept, cu buzele arse şi răsuflarea scurtă şi grea. Ochii îi străluceau ca de friguri, dar privirea era aspră şi fixă: la lumina ultimelor pâlpâiri ale mucului de luminare, chipul acesta ftizie şi frământat făcea o impresie dureroasă. Raskolnikov socoti că ea nu are mai mult de treizeci de ani şi că nu se potriveşte deloc cu Marmeladov... Femeia nu auzi, nu băgă de seamă sosirea lor: părea că umbla în neştire, fără să vada şi fără să auda. Aerul din odaie era înăbuşitor, dar ea nu deschidea fereastra; de pe scara venea un miros nesuferit, dar uşa dinspre scară rămânea deschisă: din încăperile din fund, prin uşa crăpată, pătrundeau valuri de fum: femeia tuşea, dar nu închidea uşa. Cea mai mică dintre fetiţe, de vreo şaşe ani, adormise chircită pe jos, cu capul înfundat în divan.</p>
<p>Un băieţel, cu un an măi mare, tremura şi plângea într-un colţ; pesemne abia fusese bătut. O fetiţă mai mărişoară, de vreo nouă ani, înăltuţă şi subţire ca un chibrit, într-o cămăşuţă zdrenţăroasă, iar pe umerii goi cu o pelerinuţă de postav, cusută cu vreo doi ani în urmă, probabil, căci nu-i mai acoperea genunchii, se afla în acelaşi colţ, lângă frăţiorul ei, şi-l ţinea de după gât cu braţu-i lung, uscat că un băţ. Se vede ca încerca sa-l potolească, îi şoptea ceva, îl alinta să nu măi plângă şi, în acelaşi timp, cu ochii ei mari şi negri, care păreau enormi pe obrăjorul slab şi speriat, o urmărea cu teamă pe maică-sa. Fără să intre, Marmeladov îngenunche în prag şi-l împinse înainte pe Raskolnikov. Femeia, văzând un om necunoscut, se opri o clipa distrata în faţa lui, trezindu-se parcă şi cereînd să înţeleagă: ce căută el acolo? Apoi îşi închipui, pesemne, că se ducea la locatarii din fund, odaia lor fiind una de trecere, şi, fără să-i măi pese de prezenţă lui, se îndreptă spre uşă de la scară ca s-o închida şi, deodată, zărindu-l în prag pe bărbatul ei îngenuncheat, scoase un ţipat.</p>
<p> </p>
<p>—A! striga ea ca scoasa din minţi. Te-ai întors! Ocnaşule! Călaule!... Unde sunt banii? Arată, ce ăi în buzunare?! Şi hainele sunt schimbate! Unde-ţi sunt hainele? Unde sunt banii? Vorbeşte!...Se repezi să-l caute prin buzunare. Marmeladov, supus şi ascultător, îşi desfăcu braţele ca să uşureze percheziţia. Nu mai avea nici o leţcaie.—Unde sunt banii? răcni femeia. O, Doamne, i-ai băut pe toţi! Mai erau douăsprezece ruble în sipet!...Şi, deodată, cuprinsa de furie, îl apucă de păr şi-l trase în odaie. Ca să-i cruţe efortul, Marmeladov se târa, smerit, în genunchi după ea.</p>
<p> </p>
<p>—Asta îmi face placere! Nu mă doare, mă bu-cu-ră, sti-ma-te domn! striga el, în timp ce ea îl trăgea de păr, scuturându-l, ba îl şi izbi cu capul de podea.Copilul care dormea pe jos se trezi şi începu să plângă. Băieţelul nu se măi putu stăpâni în colţul lui, tresări, ţipă şi se repezi, îngrozit, la soră-sa, aproape zvârcolindu-se de spaimă. Fetiţa mai mare tremura ca varga.</p>
<p> </p>
<p>—A băut! A băut tot, tot! ţipa femeia, deznădajduită. Şi hainele-s schimbate. Sunt flamânzi, lihniţi! (Şi frângându-şi mâinile, arătă spre copii). O, viaţă blestemată! Şi dumitale, nu ţi-e ruşine obrazului, se năpusti ea deodată asupra lui Raskolnikov. Vii de la cârciumă! Ai băut cu el, nu-i aşa? Ai băut cu el! Afară! Tânărul se grăbi să plece, fără să scoată o vorbă. De altfel, uşa din fund se dadu la perete şi în prag se iviră câteva mutre curioase, batjocoritoare şi rânjite, cu ţigări şi lulele în gură, şi tichii în cap. Unii erau în halate descheiate, alţii atât de sumar îmbrăcaţi, că aproape sfidau buna-cuviinţă, câţiva ţineau în mână cărţile de joc. Ce-i distra şi-i făcea să râda pe toţi era că Marmeladov, în timp ce-l trăgea nevastă-să de păr, zbiera că asta îi face placere. Câţiva intrară chiar în odaie; în sfârşit, răsună o voce ascuţită şi ameninţătoare: însăşi Amalia Lipevehsel încerca să răzbească prin mulţime, ca să restabilească ordinea, aşa cum ştia dânsa! Adică pentru a suta oară s-o sperie pe biata femeie, poruncindu-i, printre înjurături, să părăsească chiar a două zi casa. Înainte de a pleca, Raskolnikov vârî mână în buzunar, scoase câteva monede de aramă, care-i rămăseseră din rubla schimbată la cârciuma, şi le puse, fără să fie văzut, pe prichiciul ferestrei. Ceva mai târziu, pe scară, îi păru rău şi voi să se întoarcă. „Ce prostie, gândi el, ei o au pe Sonia, iar de bani am şi eu nevoie."</p>
<p> </p>
<p>Dar după o clipă de gândire înţelese că nu era cu putinţă să ia bănii înapoi şi ca în nici un caz n-ar face-o; dadu din mână a lehamite şi porni spre casă. „Sonia are nevoie de dresuri, se gândea el mergând pe strada şi zâmbind cu venin, curăţenia asta costă bani... Hm! Şi când te gândeşti că Sonecika s-ar putea să fi rămas şi ea cu mâna goala azi, fiindcă e vorba de noroc, ca la vânătoare... ca la minele de aur... şi atunci, fără banii mei, ar bate cu toţii din buze mâine... Bravo, Sonia! Ce izvor nesecat au descoperit totuşi. Şi se folosesc de el! Se folosesc! S-au obişnuit. Au plâns la început, şi apoi s-au obişnuit! Ticălosul de om se obişnuieşte cu toate!" Căzu pe gânduri. „Dar dacă greşesc?! exclamă el deodată, fără să vrea. Dacă, în realitate, omul nu este ticălos —omul în genere, seminţia umană – atunci toate celelalte nu sunt decât prejudecăţi, temeri scornite de mintea noastră, şi atunci nu mai este nici o stavilă, toate sunt aşa cum trebuie să fie!"...</p>The Ways of the Mother of God: A Paschal Story with an Epilogue* 2023-04-20T19:02:39Z2023-04-20T19:02:39Zhttp://www.karamazov.ro/index.php/ce-citim/741-the-ways-of-the-mother-of-god-a-paschal-story-with-an-epilogue-or-before-a-after-the-grand-inquisitor-.htmlDostoievski et al.ninel.ganea@gmail.com<p><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/izv_istambul_2.jpg" width="250" height="376" alt="izv_istambul_2" style="float: right;" /><em>- or, Before & After the Grand Inquisitor:</em></p>
<p><br /><em>The Wanderings of Our Lady through Hell</em></p>
<p> </p>
<p>In France, clerks, as well as the monks in the monasteries, used to give regular performances in which the Madonna, the saints, the angels, Christ, and God himself were brought on the stage. In those days it was done in all simplicity. In Victor Hugo’s Notre Dame de Paris an edifying and gratuitous spectacle was provided for the people in the Hôtel de Ville of Paris in the reign of Louis XI. in honor of the birth of the dauphin. It was called Le bon jugement de la très sainte et gracieuse Vierge Marie, and she appears herself on the stage and pronounces her bon jugement. Similar plays, chiefly from the Old Testament, were occasionally performed in Moscow too, up to the times of Peter the Great. But besides plays there were all sorts of legends and ballads scattered about the world, in which the saints and angels and all the powers of Heaven took part when required. In our monasteries the monks busied themselves in translating, copying, and even composing such poems—and even under the Tatars. There is, for instance, one such poem (of course, from the Greek), The Wanderings of Our Lady through Hell, with descriptions as bold as Dante’s. Our Lady visits hell, and the Archangel Michael leads her through the torments. She sees the sinners and their punishment. There she sees among others one noteworthy set of sinners in a burning lake; some of them sink to the bottom of the lake so that they can’t swim out, and ‘these God forgets’—an expression of extraordinary depth and force. And so Our Lady, shocked and weeping, falls before the throne of God and begs for mercy for all in hell—for all she has seen there, indiscriminately. Her conversation with God is immensely interesting. She beseeches Him, she will not desist, and when God points to the hands and feet of her Son, nailed to the Cross, and asks, ‘How can I forgive His tormentors?’ she bids all the saints, all the martyrs, all the angels and archangels to fall down with her and pray for mercy on all without distinction. It ends by her winning from God a respite of suffering every year from Good Friday till Trinity Day, and the sinners at once raise a cry of thankfulness from hell, chanting, ‘Thou art just, O Lord, in this judgment.’ Well, my poem would have been of that kind if it had appeared at that time... (Constance Garnett, tr.) </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p align="center">*****</p>
<p align="center" style="text-align: center;"> </p>
<p align="center" style="text-align: center;"><a href="http://www.holy-transfiguration.org/poetry/poetry_moth.html" target="_blank">The Secret Ladder</a> (<a href="https://archive.ph/YUTts#selection-643.0-642.3" target="_blank">A legend</a>)</p>
<p align="center" style="text-align: center;"> </p>
<p align="center" style="text-align: center;">The Lord called Peter the apostle to a reckoning<br /> And said: “How negligent you have become!<br /> No longer do you execute your sacred duty,<br /> No longer do you follow My command.<br /> <br /> The keys to paradise I’ve given to you, Peter,<br /> For you to meet the souls of all who die,<br /> To judge their earthly lives with strict impartiality<br /> And only let the righteous come inside.<br /> <br /> What do I see now, Peter? Millions of sinners<br /> Sing praises, glorifying God in Eden!<br /> Do you sleep sweetly at the pearly gates of heaven?<br /> What can you say to Me in your defense?”<br /> <br /> Apostle Peter stood there helplessly, declaring:<br /> “I know not how they could have come inside!<br /> The gates of heaven I have rigorously guarded<br /> And stood here day and night, and held the keys.”<br /> <br /> Then, looking at the sinners’ faces with alarm:<br /> “I did not see these faces at the gates!<br /> They have arrived here by some other way perhaps;<br /> I did not let them through the pearly gates!<br /> <br /> Allow me to inspect all Eden’s hidden corners<br /> And find the secret path to paradise.”<br /> “So be it as you wish!” – the Lord said then, arising:<br /> “I, too, would like to know this matter’s truth.<br /> <br /> Give me the keys and I shall walk with you together,<br /> And carefully inspect all heaven’s corners.<br /> But if I find you have been lax in duty, Peter,<br /> Then I will have to tax you most severely!”….<br /> <br /> The Lord then walked through Eden with Apostle Peter,<br /> Already they have passed through all its lanes,<br /> Already they have reached the other, furthest end,<br /> But nowhere was a loophole to be found.<br /> <br /> The Lord regarded Peter with reproachful eyes,<br /> Not knowing how to solve this strangest puzzle.<br /> His head bowed down, Apostle Peter stood and trembled,<br /> And dared not raise his eyes for fear and sorrow….</p>
<p align="center" style="text-align: center;"> </p>
<p align="center" style="text-align: center;">***</p>
<p align="center" style="text-align: center;"> </p>
<p align="center" style="text-align: center;">Then very suddenly…. A tiny rustling noise<br /> Was heard among the shadows in the bushes….<br /> They stopped to listen…. And with firm and quiet steps<br /> Approached…. And glanced behind the quivering bushes.<br /> <br /> There stood the Holy Virgin, bent over an opening,<br /> Her kindly eyes were firmly fixed upon it….<br /> A silken rope snaked thinly in Her tender hands,<br /> Descending straight into the pit of Hades.<br /> <br /> And out of Hades many sinners climbed this rope,<br /> And quietly came into heaven’s haven.<br /> Their tired eyes were filled with boundless hope and joy,<br /> And glistened with the tears of their repentance.<br /> <br /> Their Intercessor they approached with sacred hope,<br /> And overwhelmed with penitence and tears,<br /> They fell down on their knees with purifying prayer<br /> And bitter crying over all their sins.<br /> <br /> She covered all the sinners with Her Holy Veil,<br /> And blessed their penitence and bitter tears,<br /> And sinful souls shone forth as gold, anewly gleaming,<br /> All pure and cleansed by Her divinest tears.<br /> <br /> The Holy Virgin prayed for all repentant sinners,<br /> And lifting quietly Her precious Veil,<br /> With an embrace She blessed them, made the Cross’ sign,<br /> And gently let them into paradise….<br /> <br /> ***<br /> <br /> “Let us go now!” – the Lord said, covering His eyes,<br /> “We must not know of what is going on!<br /> What She achieves here with Her divine tears of grace,<br /> We have no right or power to impede!<br /> <br /> Pick up your keys and forthwith show no mercy, Peter!<br /> And only let the righteous come inside!<br /> But by this quiet path of genuine contrition,<br /> Let all repentants enter paradise!”</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p>(*) The first story is Ivan's introduction to his "Legend of the Grand Inquisitor", from Dostoevsky's The Brothers Karamazov, Constance Garnett, tr. It is, among other things, a dostoevskian Paschal story, and a possible key, or framework, for the whole novel, if not for the author's complete works. The second reads almost like its continuation in verse. Could it be Ivan's dream, or vision, from a sequel to the Brothers Karamazov, where <a href="http://www.karamazov.ro/index.php/ce-citim/730-dostoevsky-for-parents-and-children-xia-alyosha-karamazov.html" target="_blank">he becomes a hermit</a>, a kind of Arsenius the Great, or Isaac the Syrian, capable of raising the likes of Smerdyakov from spiritual death? A small poem, somehow written and shared by Dostoevsky from beyond the grave? Or just something eligible by Anna Dostoevskaya as the definitive preface to the heavenly edition of Dostoevsky for Children (cf. <a href="https://www.google.com/search?q=Raffaella+Vassena+%D0%94%D0%BE%D1%81%D1%82%D0%BE%D0%B5%D0%B2%D1%81%D0%BA%D0%B8%D0%B9+%D0%94%D0%BB%D1%8F+%D0%94%D0%B5%D1%82%D0%B5%D0%B9&client=firefox-b-d&ei=F_I7ZPutCpq6sAe45IGYBA&ved=0ahUKEwi7lYiWu67-AhUaHewKHThyAEMQ4dUDCA4&uact=5&oq=Raffaella+Vassena+%D0%94%D0%BE%D1%81%D1%82%D0%BE%D0%B5%D0%B2%D1%81%D0%BA%D0%B8%D0%B9+%D0%94%D0%BB%D1%8F+%D0%94%D0%B5%D1%82%D0%B5%D0%B9" target="_blank">Dr. Raffaella Vassena</a> on the historical editions; and our online sampling of stories, plus a few more, <a href="http://www.karamazov.ro/index.php/ce-citim/734-the-protection-of-the-mother-of-god-recollections-and-exhortations-of-elder-zossima-part-ii.html" target="_blank">here</a>)? Also see <a href="http://www.karamazov.ro/index.php/ce-citim/731-thoughts-on-dostoevsky-filial-piety-and-the-motherly-touch-of-spiritual-eldership.html" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=http://www.karamazov.ro/index.php/ce-citim/731-thoughts-on-dostoevsky-filial-piety-and-the-motherly-touch-of-spiritual-eldership.html&source=gmail&ust=1697354100118000&usg=AOvVaw1WWG55ho15LFMPtBbjmzcd">here</a>.</p>
<p> </p><p><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/izv_istambul_2.jpg" width="250" height="376" alt="izv_istambul_2" style="float: right;" /><em>- or, Before & After the Grand Inquisitor:</em></p>
<p><br /><em>The Wanderings of Our Lady through Hell</em></p>
<p> </p>
<p>In France, clerks, as well as the monks in the monasteries, used to give regular performances in which the Madonna, the saints, the angels, Christ, and God himself were brought on the stage. In those days it was done in all simplicity. In Victor Hugo’s Notre Dame de Paris an edifying and gratuitous spectacle was provided for the people in the Hôtel de Ville of Paris in the reign of Louis XI. in honor of the birth of the dauphin. It was called Le bon jugement de la très sainte et gracieuse Vierge Marie, and she appears herself on the stage and pronounces her bon jugement. Similar plays, chiefly from the Old Testament, were occasionally performed in Moscow too, up to the times of Peter the Great. But besides plays there were all sorts of legends and ballads scattered about the world, in which the saints and angels and all the powers of Heaven took part when required. In our monasteries the monks busied themselves in translating, copying, and even composing such poems—and even under the Tatars. There is, for instance, one such poem (of course, from the Greek), The Wanderings of Our Lady through Hell, with descriptions as bold as Dante’s. Our Lady visits hell, and the Archangel Michael leads her through the torments. She sees the sinners and their punishment. There she sees among others one noteworthy set of sinners in a burning lake; some of them sink to the bottom of the lake so that they can’t swim out, and ‘these God forgets’—an expression of extraordinary depth and force. And so Our Lady, shocked and weeping, falls before the throne of God and begs for mercy for all in hell—for all she has seen there, indiscriminately. Her conversation with God is immensely interesting. She beseeches Him, she will not desist, and when God points to the hands and feet of her Son, nailed to the Cross, and asks, ‘How can I forgive His tormentors?’ she bids all the saints, all the martyrs, all the angels and archangels to fall down with her and pray for mercy on all without distinction. It ends by her winning from God a respite of suffering every year from Good Friday till Trinity Day, and the sinners at once raise a cry of thankfulness from hell, chanting, ‘Thou art just, O Lord, in this judgment.’ Well, my poem would have been of that kind if it had appeared at that time... (Constance Garnett, tr.) </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p> </p>
<p align="center">*****</p>
<p align="center" style="text-align: center;"> </p>
<p align="center" style="text-align: center;"><a href="http://www.holy-transfiguration.org/poetry/poetry_moth.html" target="_blank">The Secret Ladder</a> (<a href="https://archive.ph/YUTts#selection-643.0-642.3" target="_blank">A legend</a>)</p>
<p align="center" style="text-align: center;"> </p>
<p align="center" style="text-align: center;">The Lord called Peter the apostle to a reckoning<br /> And said: “How negligent you have become!<br /> No longer do you execute your sacred duty,<br /> No longer do you follow My command.<br /> <br /> The keys to paradise I’ve given to you, Peter,<br /> For you to meet the souls of all who die,<br /> To judge their earthly lives with strict impartiality<br /> And only let the righteous come inside.<br /> <br /> What do I see now, Peter? Millions of sinners<br /> Sing praises, glorifying God in Eden!<br /> Do you sleep sweetly at the pearly gates of heaven?<br /> What can you say to Me in your defense?”<br /> <br /> Apostle Peter stood there helplessly, declaring:<br /> “I know not how they could have come inside!<br /> The gates of heaven I have rigorously guarded<br /> And stood here day and night, and held the keys.”<br /> <br /> Then, looking at the sinners’ faces with alarm:<br /> “I did not see these faces at the gates!<br /> They have arrived here by some other way perhaps;<br /> I did not let them through the pearly gates!<br /> <br /> Allow me to inspect all Eden’s hidden corners<br /> And find the secret path to paradise.”<br /> “So be it as you wish!” – the Lord said then, arising:<br /> “I, too, would like to know this matter’s truth.<br /> <br /> Give me the keys and I shall walk with you together,<br /> And carefully inspect all heaven’s corners.<br /> But if I find you have been lax in duty, Peter,<br /> Then I will have to tax you most severely!”….<br /> <br /> The Lord then walked through Eden with Apostle Peter,<br /> Already they have passed through all its lanes,<br /> Already they have reached the other, furthest end,<br /> But nowhere was a loophole to be found.<br /> <br /> The Lord regarded Peter with reproachful eyes,<br /> Not knowing how to solve this strangest puzzle.<br /> His head bowed down, Apostle Peter stood and trembled,<br /> And dared not raise his eyes for fear and sorrow….</p>
<p align="center" style="text-align: center;"> </p>
<p align="center" style="text-align: center;">***</p>
<p align="center" style="text-align: center;"> </p>
<p align="center" style="text-align: center;">Then very suddenly…. A tiny rustling noise<br /> Was heard among the shadows in the bushes….<br /> They stopped to listen…. And with firm and quiet steps<br /> Approached…. And glanced behind the quivering bushes.<br /> <br /> There stood the Holy Virgin, bent over an opening,<br /> Her kindly eyes were firmly fixed upon it….<br /> A silken rope snaked thinly in Her tender hands,<br /> Descending straight into the pit of Hades.<br /> <br /> And out of Hades many sinners climbed this rope,<br /> And quietly came into heaven’s haven.<br /> Their tired eyes were filled with boundless hope and joy,<br /> And glistened with the tears of their repentance.<br /> <br /> Their Intercessor they approached with sacred hope,<br /> And overwhelmed with penitence and tears,<br /> They fell down on their knees with purifying prayer<br /> And bitter crying over all their sins.<br /> <br /> She covered all the sinners with Her Holy Veil,<br /> And blessed their penitence and bitter tears,<br /> And sinful souls shone forth as gold, anewly gleaming,<br /> All pure and cleansed by Her divinest tears.<br /> <br /> The Holy Virgin prayed for all repentant sinners,<br /> And lifting quietly Her precious Veil,<br /> With an embrace She blessed them, made the Cross’ sign,<br /> And gently let them into paradise….<br /> <br /> ***<br /> <br /> “Let us go now!” – the Lord said, covering His eyes,<br /> “We must not know of what is going on!<br /> What She achieves here with Her divine tears of grace,<br /> We have no right or power to impede!<br /> <br /> Pick up your keys and forthwith show no mercy, Peter!<br /> And only let the righteous come inside!<br /> But by this quiet path of genuine contrition,<br /> Let all repentants enter paradise!”</p>
<p> </p>
<p> </p>
<p>(*) The first story is Ivan's introduction to his "Legend of the Grand Inquisitor", from Dostoevsky's The Brothers Karamazov, Constance Garnett, tr. It is, among other things, a dostoevskian Paschal story, and a possible key, or framework, for the whole novel, if not for the author's complete works. The second reads almost like its continuation in verse. Could it be Ivan's dream, or vision, from a sequel to the Brothers Karamazov, where <a href="http://www.karamazov.ro/index.php/ce-citim/730-dostoevsky-for-parents-and-children-xia-alyosha-karamazov.html" target="_blank">he becomes a hermit</a>, a kind of Arsenius the Great, or Isaac the Syrian, capable of raising the likes of Smerdyakov from spiritual death? A small poem, somehow written and shared by Dostoevsky from beyond the grave? Or just something eligible by Anna Dostoevskaya as the definitive preface to the heavenly edition of Dostoevsky for Children (cf. <a href="https://www.google.com/search?q=Raffaella+Vassena+%D0%94%D0%BE%D1%81%D1%82%D0%BE%D0%B5%D0%B2%D1%81%D0%BA%D0%B8%D0%B9+%D0%94%D0%BB%D1%8F+%D0%94%D0%B5%D1%82%D0%B5%D0%B9&client=firefox-b-d&ei=F_I7ZPutCpq6sAe45IGYBA&ved=0ahUKEwi7lYiWu67-AhUaHewKHThyAEMQ4dUDCA4&uact=5&oq=Raffaella+Vassena+%D0%94%D0%BE%D1%81%D1%82%D0%BE%D0%B5%D0%B2%D1%81%D0%BA%D0%B8%D0%B9+%D0%94%D0%BB%D1%8F+%D0%94%D0%B5%D1%82%D0%B5%D0%B9" target="_blank">Dr. Raffaella Vassena</a> on the historical editions; and our online sampling of stories, plus a few more, <a href="http://www.karamazov.ro/index.php/ce-citim/734-the-protection-of-the-mother-of-god-recollections-and-exhortations-of-elder-zossima-part-ii.html" target="_blank">here</a>)? Also see <a href="http://www.karamazov.ro/index.php/ce-citim/731-thoughts-on-dostoevsky-filial-piety-and-the-motherly-touch-of-spiritual-eldership.html" target="_blank" data-saferedirecturl="https://www.google.com/url?q=http://www.karamazov.ro/index.php/ce-citim/731-thoughts-on-dostoevsky-filial-piety-and-the-motherly-touch-of-spiritual-eldership.html&source=gmail&ust=1697354100118000&usg=AOvVaw1WWG55ho15LFMPtBbjmzcd">here</a>.</p>
<p> </p>Markel - o poveste pascală*2023-04-17T19:49:40Z2023-04-17T19:49:40Zhttp://www.karamazov.ro/index.php/component/content/article/740-markel-o-poveste-pascal.htmlF. M. Dostoievskininel.ganea@gmail.com<p><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/dionisos.jpg" width="250" height="351" alt="dionisos" style="float: right;" />Taică-meu era boier de viţă nobilă, dar fără a fi totuşi om cu vază şi fără a avea cin mare. La drept vorbind, nu-mi amintesc deloc de dânsul, fiindcă s-a stins din viaţă când eu eram un copil de numai doi anişori. După moartea lui, mama a rămas cu o căsuţă de bârne şi ceva cheag, nu cine ştie ce, doar atâta cât să poată vieţui cu copii fără să ştie cei sărăcia. Eram doi copii: eu, Zinovie şi fratele meu, Markel, mai mare decât mine cu vreo opt arii. Markel era iute din fire, din te miri ce îi sărea ţandăra, altminteri, bun la suflet, niciodată nu l-am auzit să-și bată joc de cineva. Acasă, cu mine, cu măicuţa noastră, cu slugile, era atât de tăcut, că te prindea mirarea. Silitor la învăţătură, nu-i plăcea să lege prieteşug cu ceilalţi şcolari, dar nici să se ia la harţă cu ei, cel puţin aşa avea să-mi povestească mai târziu mama. Cu vreo şase luni înainte de a muri – avea pe atunci şaptesprezece ani împliniţi – începuse să-și facă mereu drum pe la un suflet stingher de la noi din târg, pare-mi-se un deportat politic, trimis din Moscova în surghiun pentru că era liber cugetător. Mare cărturar altminteri, înţelept între înţelepţii Universităţii din Moscova. Omul acesta îl îndrăgise pe Markel și-l primea cu inima deschisă. Seară de seară aproape, fratele meu se ducea la dânsul şi aşa a petrecut toată iarna, până când l-au chemat înapoi din surghiun, ca să ia în primire o slujbă de stat la Petersburg, ca urmare a cererii lui, fiindcă avea sprijinul unor obraze de soi. Intrasem în postul cel mare, dar Markel nu voia defel să postească, se certa cu toată lumea din casă şi ne lua pe toţi în răspăr: „Ce parascovenii mai sunt şi astea? Zicea el. Nu există Dumnezeu”. Mi-aduc aminte că vorbele lui ne băgau pe toţi în răcori şi pe mama şi pe slugi, ba chiar şi mie – deşi eram încă un copil, abia împlinisem nouă ani – îmi stătea inima în piept de spaimă când auzeam. Aveam patru slugi la noi în casă, câteşipatru iobagi cumpăraţi pe numele unui moşier, o cunoştinţă de-a noastră. Ţin minte că din aceşti patru oameni mama a vândut-o cu şaizeci de ruble pe bucătăreasa Afimia, care era bătrână şi şchioapă, tocmind în locul ei o slujnică cu simbrie. În cea de-a şasea săptămână din post, fratele meu s-a simţit rău de tot; de felul lui totdeauna fusese plăpând şi lingav şi de mult îl păştea o boală de piept. Era un băiat năltuţ, dar firav şi avea un chip pe care ţi-era drag să-l priveşti. Nu ştiu ce s-o fi întâmplat, se vede că răcise, dar doctorul, pe care mama îl chemase degrabă, i-a spus în taină că are ftizie galopantă şi că atâta i-a fost sorocul, până în primăvară. Mama a început, biata, să plângă şi să se roage de el, luându-l cu binişorul (ca să nu-l sperie), să meargă la biserică, să postească şi să se împărtăşească primind sfintele taine. La vremea aceea încă mai umbla pe picioare. Fratele meu s-a mâniat însă şi a prins a huli locaşul Domnului, dar după aceea a căzut pe gânduri: şi-a dat seama pesemne că boala lui e rea şi necruţătoare şi că din pricină asta mama se ţinea de el să ia calea bisericii (atâta timp cât mai putea umbla), să postească şi să se împărtăşească. Ştia de mult, de altminteri, că-l roade un morb ascuns; cu un an înainte, ne spusese odată la masă, liniştit de parcă n-ar fi fost nimic: „Cine ştie cât o să mai trăiesc, poate că nu apuc nici anul”. Parcă şi-a prorocit singur sfârşitul. Au mai trecut trei zile şi am intrat în Săptămâna patimilor. De marţi dimineaţa, fratele meu a început să postească, s-a dus chiar şi la biserică. „O fac numai de hatârul dumitale, mamă, că să te luminezi şi să fii cu inima împăcată”, a zis el. Pe mama a podidit-o plânsul, plângea săraca şi de bucurie, dar şi de mare foc: „Se vede că i-or fi zilele numărate, prea s-a schimbat aşa deodată”, se gândea ea. Markel însă n-a apucat să bată prea mult pragul bisericii, a căzut îndată la pat, aşa încât s-a spovedit şi a primit împărtăşania acasă. Erau nişte zile senine, însorite şi înmiresmate, de primăvară: în anul acela Paştele cădea târziu. Toată noaptea fratele meu tuşea să-şi spargă pieptul şi dormea ca vai de el, dar dimineaţă numai ce-l vedeai că se îmbrăcă şi se aşeza în jilţ. Aşa îl am şi acum în faţa ochilor: liniştit şi blând, cu zâmbetul pe buze, mistuit de boală, dar vesel şi fericit. Părea alt om, atât de neaşteptată era schimbarea ce se petrecuse în sufletul lui. Bunăoară, dădaca noastră luase obiceiul că intra câteodată la el în cameră: „Hai, puişorule, îl îmbia bătrânica, să aprind şi aici la tine o candelă la icoană!” Altădată n-ar fi îngăduit cu nici un preţ să ardă candela în odaie la el şi nu s-ar fi sfiit chiar s-o stingă; acum însă o poftea el singur: „Aprinde-o, bunicuţo, aprinde-o. Înainte nu vă lăsam s-o aprindeţi, ca un nemernic ce am fost. Când aprinzi candela, îi ridici slavă lui Dumnezeu şi cum stau aşa şi mă uit la dumneata, sufletul mi se bucură şi mă închin şi eu. Înseamnă că amândoi ne rugăm aceluiași Dumnezeu!” Vorbele lui ne păreau ciudate; mama se ascundea în iatac şi plângea, dar când intra la el, îşi zvântă lacrimile şi căuta să i se arate cu o faţă senină. „Nu plânge, măicuţă dragă, o îmbuna el, scris e să mai petrec încă mult printre voi şi să ne veselim împreună, prea e frumoasă viaţa şi plină de bucurie!” „Vai, dragul mamei, unde-i bucuria, când toată noaptea arzi ca pară focului şi tusea îţi seacă pieptul!” „Măicuţă, zicea el, nu plânge, viaţa e un rai în care toţi ne desfătăm, numai că noi nu vrem să ne dăm seama de asta, căci dacă am vrea, chiar mâine tot pământul ar fi un rai.” Vorbele lui sunau atât de ciudat şi cu atâta hotărâre, încât toată lumea se minuna şi lăcrima înduioşată. Adeseori veneau prietenii să ne vadă. „Dragii mei, îi întâmpina el, zău, nu ştiu prin ce m-am făcut vrednic de dragostea voastră… Cum am putut să n-o văd până acum şi să n-o preţuiesc cum se cuvine?” De câte ori slugile intrau la el în cameră, nu înceta să le spună: „Dragii mei, de ce mă slujiţi? Sunt eu oare vrednic să mă slujiţi? Dacă s-o milostivi Dumnezeu şi mi-o îngădui să mai trăiesc, am să vă slujesc şi eu pe voi, fiindcă toţi trebuie să ne slujim unii pe alţii”. Mama îl asculta şi dădea din cap: „Băiatul mamei, nu tu, ci suferinţă ta vorbeşte prin tine”. „Măicuţă dragă, lumina vieţii mele, o dezmierda el, aşa e dat pe lume, se vede, să fie stăpâni şi slugi, dar eu, uite, aş vrea să fiu sluga slugilor mele şi să le slujesc, aşa cum mă slujesc ele pe mine. Trebuie să ştii, măicuţă, că fiecare dintre noi e vinovat de toate şi faţă de toţi, iar eu mai mult decât oricine!” Mama zâmbea printre lacrimi: „Cum poţi tu să fii vinovat faţă de toţi şi încă mai mult ca oricine? Sunt doar atâţia tâlhari şi ucigaşi pe faţa pământului; tu însă ce păcate ai săvârşit să te împovărezi mai mult decât toţi?” Măicuţă dragă, sângele tău sunt, zicea el (rostea uneori nişte cuvinte atât de duioase, că te şi mirai ascultându-l) şi carne din carnea ta, lumina vieţii mele, să ştii că într-adevăr e aşa cum îţi spun: fiecare dintre noi este vinovat pentru toţi şi pentru toate, faţă de toţi şi faţă de toate. Nu ştiu cum să-ţi lămuresc mai bine lucrul acesta, dar simt că aşa este şi asta mă doare. Cum putem să trăim oare şi să ne înveninăm singuri fără să vedem nimic, nimic?” în fiecare dimineaţă se trezea tot mai duios şi mai fericit, fremătând de iubire. Când intra doctorul – venea acum să-l vadă un medic bătrân, un neamţ, Eisenschmidt – îl întreba în glumă: „Ce zici, doctore, mai trăiesc o zi, două?” „Nu o zi, două, ci luni şi ani de zile o să mai trăieşti!” îi răspundea bătrânul. „Luni şi ani de zile! Se minuna el. La ce bun să mai numărăm zilele, când e de ajuns una singură pentru ca omul să cunoască pe deplin fericirea! Dragii mei, de ce să ne învrăjbim, de ce să ne îngâmfăm şi de ce să purtăm necaz unul altuia, haidem mai bine în grădină, să ne plimbăm şi să ne zbenguim, să ne iubim între noi şi să ne lăudăm, să ne îmbrăţişăm şi să binecuvântăm bunătăţile vieţii!” „Fiul dumitale nu mai are mult de trăit, i-a mărturisit doctorul mamei mele, care ieşise cu el în cerdac să-l petreacă. Boala i-a rătăcit minţile.” Ferestrele odăii luidădeau în grădină; aveam o grădiniţă umbrită de copaci bătrâni, ramurile înmuguriseră şi păsărelele călătoare se întorseseră pe la cuiburi şi-i ciripeau la geam, desfătându-l cu cântecul lor. Fratele meu se uita la ele cu drag, fericit că veniseră înapoi şi le cerea iertare: „Păsărelele Domnului, fericite păsărele, iertaţi-mă, căci şi faţă de voi am greşit!” Nimeni nu pricepea ce vrea să spună, în timp ce el plângea de bucurie: „Câtă slăvită frumuseţe a răspândit Dumnezeu în jurul nostru: păsărele, copaci, păşuni, semnul cerului, numai eu am trăit în ticăloşie, numai eu am pângărit totul şi n-am ştiut să văd frumuseţea şi slava!” „Prea multe păcate iei asupra ta”, lăcrima biata mamă. „Măicuţă dragă, lumina vieţii mele, nu plâng de obidă, ci de bucurie; vreau să mă simt vinovat în faţa tuturor, fiindcă nu sunt destoinic să-i iubesc mai mult şi nici nu ştiu să-ţi lămuresc ce simt. Dacă am greşit cumva faţă de ei, au să mă ierte şi atunci va fi raiul pentru mine. Oare nu sunt cu adevărat în rai acum?” Câte şi mai câte nu ne-a mai spus el atunci, că nici nu-mi amintesc. Într-o zi am intrat fără veste la dânsul în odaie, când era singur. Se însera, cerul era senin şi soarele, în asfinţit, poleia încăperea, prefirându-şi razele pieziş. M-a chemat lângă el, şi, când m-am apropiat, m-a cuprins de umeri şi m-a privit în ochi drăgăstos şi înduioşat; nu mi-a spus nimic, s-a uitat doar aşa, la mine, o clipă. „Du-te, mi-a zis apoi, du-te de te joacă, trăieşte în locul meu!” Am zbughit-o afară şi mi-am văzut de joacă. Mereu însă de atunci mi-am adus aminte cum m-a legat cu limbă de moarte să trăiesc viaţa pe care n-a apucat s-o trăiască. Atâtea lucruri frumoase şi minunate ne-a tot spus, lucruri pentru care noi, din păcate, n-am avut înţelegerea potrivită. La două săptămâni după Paşti, fratele meu a murit; şi a murit cu mintea întreagă şi limpede. De vorbit, nu mai putea să vorbească, dar a rămas aşa cum îl ştiam până în ultima clipă; se uita vesel la noi, îi râdeau ochii, ne căuta cu privirile prin casă, ne zâmbea, ne făcea semn să venim lângă el. În târg trecerea lui dintru cele pământeşti a făcut multă vâlvă. Fireşte că toate astea pe mine m-au zguduit, dar nu peste măsură, deşi la înmormântare am plâns amarnic. Nu eram decât un copilandru, încă destul de crud şi totuşi, simţământul pe care l-am încercat atunci a lăsat o urmă neştearsă în inima mea. Cândva trebuia să se trezească şi să pună din nou stăpânire asupra mea. Aşa cum s-a şi întâmplat.</p>
<p> </p>
<p>(*) Din Fraţii Karamazov, în românește de Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă. Despre “urmele” pe care le poate încă lăsa un asemenea fragment de literatură de secol XIX, a se vedea de exemplu <a href="http://www.karamazov.ro/index.php/dostoievski/705-bicentenar-dostoievski-o-introducere-de-prof-im-andreev-i-printele-serafim-rose.html">aici</a>, sinteza realizată de Părintele Serafim Rose a unui articol închinat memoriei lui Dostoievski de Prof. I.M. Andreev - un fel de testament duhovnicesc al ambilor purtători ai miresmei Ortodoxiei şi, totodată, poate, miezul ultimei lor capodopere, Sfinții catacombelor Rusiei.</p>
<p> </p><p><img src="http://www.karamazov.ro/images/stories/dionisos.jpg" width="250" height="351" alt="dionisos" style="float: right;" />Taică-meu era boier de viţă nobilă, dar fără a fi totuşi om cu vază şi fără a avea cin mare. La drept vorbind, nu-mi amintesc deloc de dânsul, fiindcă s-a stins din viaţă când eu eram un copil de numai doi anişori. După moartea lui, mama a rămas cu o căsuţă de bârne şi ceva cheag, nu cine ştie ce, doar atâta cât să poată vieţui cu copii fără să ştie cei sărăcia. Eram doi copii: eu, Zinovie şi fratele meu, Markel, mai mare decât mine cu vreo opt arii. Markel era iute din fire, din te miri ce îi sărea ţandăra, altminteri, bun la suflet, niciodată nu l-am auzit să-și bată joc de cineva. Acasă, cu mine, cu măicuţa noastră, cu slugile, era atât de tăcut, că te prindea mirarea. Silitor la învăţătură, nu-i plăcea să lege prieteşug cu ceilalţi şcolari, dar nici să se ia la harţă cu ei, cel puţin aşa avea să-mi povestească mai târziu mama. Cu vreo şase luni înainte de a muri – avea pe atunci şaptesprezece ani împliniţi – începuse să-și facă mereu drum pe la un suflet stingher de la noi din târg, pare-mi-se un deportat politic, trimis din Moscova în surghiun pentru că era liber cugetător. Mare cărturar altminteri, înţelept între înţelepţii Universităţii din Moscova. Omul acesta îl îndrăgise pe Markel și-l primea cu inima deschisă. Seară de seară aproape, fratele meu se ducea la dânsul şi aşa a petrecut toată iarna, până când l-au chemat înapoi din surghiun, ca să ia în primire o slujbă de stat la Petersburg, ca urmare a cererii lui, fiindcă avea sprijinul unor obraze de soi. Intrasem în postul cel mare, dar Markel nu voia defel să postească, se certa cu toată lumea din casă şi ne lua pe toţi în răspăr: „Ce parascovenii mai sunt şi astea? Zicea el. Nu există Dumnezeu”. Mi-aduc aminte că vorbele lui ne băgau pe toţi în răcori şi pe mama şi pe slugi, ba chiar şi mie – deşi eram încă un copil, abia împlinisem nouă ani – îmi stătea inima în piept de spaimă când auzeam. Aveam patru slugi la noi în casă, câteşipatru iobagi cumpăraţi pe numele unui moşier, o cunoştinţă de-a noastră. Ţin minte că din aceşti patru oameni mama a vândut-o cu şaizeci de ruble pe bucătăreasa Afimia, care era bătrână şi şchioapă, tocmind în locul ei o slujnică cu simbrie. În cea de-a şasea săptămână din post, fratele meu s-a simţit rău de tot; de felul lui totdeauna fusese plăpând şi lingav şi de mult îl păştea o boală de piept. Era un băiat năltuţ, dar firav şi avea un chip pe care ţi-era drag să-l priveşti. Nu ştiu ce s-o fi întâmplat, se vede că răcise, dar doctorul, pe care mama îl chemase degrabă, i-a spus în taină că are ftizie galopantă şi că atâta i-a fost sorocul, până în primăvară. Mama a început, biata, să plângă şi să se roage de el, luându-l cu binişorul (ca să nu-l sperie), să meargă la biserică, să postească şi să se împărtăşească primind sfintele taine. La vremea aceea încă mai umbla pe picioare. Fratele meu s-a mâniat însă şi a prins a huli locaşul Domnului, dar după aceea a căzut pe gânduri: şi-a dat seama pesemne că boala lui e rea şi necruţătoare şi că din pricină asta mama se ţinea de el să ia calea bisericii (atâta timp cât mai putea umbla), să postească şi să se împărtăşească. Ştia de mult, de altminteri, că-l roade un morb ascuns; cu un an înainte, ne spusese odată la masă, liniştit de parcă n-ar fi fost nimic: „Cine ştie cât o să mai trăiesc, poate că nu apuc nici anul”. Parcă şi-a prorocit singur sfârşitul. Au mai trecut trei zile şi am intrat în Săptămâna patimilor. De marţi dimineaţa, fratele meu a început să postească, s-a dus chiar şi la biserică. „O fac numai de hatârul dumitale, mamă, că să te luminezi şi să fii cu inima împăcată”, a zis el. Pe mama a podidit-o plânsul, plângea săraca şi de bucurie, dar şi de mare foc: „Se vede că i-or fi zilele numărate, prea s-a schimbat aşa deodată”, se gândea ea. Markel însă n-a apucat să bată prea mult pragul bisericii, a căzut îndată la pat, aşa încât s-a spovedit şi a primit împărtăşania acasă. Erau nişte zile senine, însorite şi înmiresmate, de primăvară: în anul acela Paştele cădea târziu. Toată noaptea fratele meu tuşea să-şi spargă pieptul şi dormea ca vai de el, dar dimineaţă numai ce-l vedeai că se îmbrăcă şi se aşeza în jilţ. Aşa îl am şi acum în faţa ochilor: liniştit şi blând, cu zâmbetul pe buze, mistuit de boală, dar vesel şi fericit. Părea alt om, atât de neaşteptată era schimbarea ce se petrecuse în sufletul lui. Bunăoară, dădaca noastră luase obiceiul că intra câteodată la el în cameră: „Hai, puişorule, îl îmbia bătrânica, să aprind şi aici la tine o candelă la icoană!” Altădată n-ar fi îngăduit cu nici un preţ să ardă candela în odaie la el şi nu s-ar fi sfiit chiar s-o stingă; acum însă o poftea el singur: „Aprinde-o, bunicuţo, aprinde-o. Înainte nu vă lăsam s-o aprindeţi, ca un nemernic ce am fost. Când aprinzi candela, îi ridici slavă lui Dumnezeu şi cum stau aşa şi mă uit la dumneata, sufletul mi se bucură şi mă închin şi eu. Înseamnă că amândoi ne rugăm aceluiași Dumnezeu!” Vorbele lui ne păreau ciudate; mama se ascundea în iatac şi plângea, dar când intra la el, îşi zvântă lacrimile şi căuta să i se arate cu o faţă senină. „Nu plânge, măicuţă dragă, o îmbuna el, scris e să mai petrec încă mult printre voi şi să ne veselim împreună, prea e frumoasă viaţa şi plină de bucurie!” „Vai, dragul mamei, unde-i bucuria, când toată noaptea arzi ca pară focului şi tusea îţi seacă pieptul!” „Măicuţă, zicea el, nu plânge, viaţa e un rai în care toţi ne desfătăm, numai că noi nu vrem să ne dăm seama de asta, căci dacă am vrea, chiar mâine tot pământul ar fi un rai.” Vorbele lui sunau atât de ciudat şi cu atâta hotărâre, încât toată lumea se minuna şi lăcrima înduioşată. Adeseori veneau prietenii să ne vadă. „Dragii mei, îi întâmpina el, zău, nu ştiu prin ce m-am făcut vrednic de dragostea voastră… Cum am putut să n-o văd până acum şi să n-o preţuiesc cum se cuvine?” De câte ori slugile intrau la el în cameră, nu înceta să le spună: „Dragii mei, de ce mă slujiţi? Sunt eu oare vrednic să mă slujiţi? Dacă s-o milostivi Dumnezeu şi mi-o îngădui să mai trăiesc, am să vă slujesc şi eu pe voi, fiindcă toţi trebuie să ne slujim unii pe alţii”. Mama îl asculta şi dădea din cap: „Băiatul mamei, nu tu, ci suferinţă ta vorbeşte prin tine”. „Măicuţă dragă, lumina vieţii mele, o dezmierda el, aşa e dat pe lume, se vede, să fie stăpâni şi slugi, dar eu, uite, aş vrea să fiu sluga slugilor mele şi să le slujesc, aşa cum mă slujesc ele pe mine. Trebuie să ştii, măicuţă, că fiecare dintre noi e vinovat de toate şi faţă de toţi, iar eu mai mult decât oricine!” Mama zâmbea printre lacrimi: „Cum poţi tu să fii vinovat faţă de toţi şi încă mai mult ca oricine? Sunt doar atâţia tâlhari şi ucigaşi pe faţa pământului; tu însă ce păcate ai săvârşit să te împovărezi mai mult decât toţi?” Măicuţă dragă, sângele tău sunt, zicea el (rostea uneori nişte cuvinte atât de duioase, că te şi mirai ascultându-l) şi carne din carnea ta, lumina vieţii mele, să ştii că într-adevăr e aşa cum îţi spun: fiecare dintre noi este vinovat pentru toţi şi pentru toate, faţă de toţi şi faţă de toate. Nu ştiu cum să-ţi lămuresc mai bine lucrul acesta, dar simt că aşa este şi asta mă doare. Cum putem să trăim oare şi să ne înveninăm singuri fără să vedem nimic, nimic?” în fiecare dimineaţă se trezea tot mai duios şi mai fericit, fremătând de iubire. Când intra doctorul – venea acum să-l vadă un medic bătrân, un neamţ, Eisenschmidt – îl întreba în glumă: „Ce zici, doctore, mai trăiesc o zi, două?” „Nu o zi, două, ci luni şi ani de zile o să mai trăieşti!” îi răspundea bătrânul. „Luni şi ani de zile! Se minuna el. La ce bun să mai numărăm zilele, când e de ajuns una singură pentru ca omul să cunoască pe deplin fericirea! Dragii mei, de ce să ne învrăjbim, de ce să ne îngâmfăm şi de ce să purtăm necaz unul altuia, haidem mai bine în grădină, să ne plimbăm şi să ne zbenguim, să ne iubim între noi şi să ne lăudăm, să ne îmbrăţişăm şi să binecuvântăm bunătăţile vieţii!” „Fiul dumitale nu mai are mult de trăit, i-a mărturisit doctorul mamei mele, care ieşise cu el în cerdac să-l petreacă. Boala i-a rătăcit minţile.” Ferestrele odăii luidădeau în grădină; aveam o grădiniţă umbrită de copaci bătrâni, ramurile înmuguriseră şi păsărelele călătoare se întorseseră pe la cuiburi şi-i ciripeau la geam, desfătându-l cu cântecul lor. Fratele meu se uita la ele cu drag, fericit că veniseră înapoi şi le cerea iertare: „Păsărelele Domnului, fericite păsărele, iertaţi-mă, căci şi faţă de voi am greşit!” Nimeni nu pricepea ce vrea să spună, în timp ce el plângea de bucurie: „Câtă slăvită frumuseţe a răspândit Dumnezeu în jurul nostru: păsărele, copaci, păşuni, semnul cerului, numai eu am trăit în ticăloşie, numai eu am pângărit totul şi n-am ştiut să văd frumuseţea şi slava!” „Prea multe păcate iei asupra ta”, lăcrima biata mamă. „Măicuţă dragă, lumina vieţii mele, nu plâng de obidă, ci de bucurie; vreau să mă simt vinovat în faţa tuturor, fiindcă nu sunt destoinic să-i iubesc mai mult şi nici nu ştiu să-ţi lămuresc ce simt. Dacă am greşit cumva faţă de ei, au să mă ierte şi atunci va fi raiul pentru mine. Oare nu sunt cu adevărat în rai acum?” Câte şi mai câte nu ne-a mai spus el atunci, că nici nu-mi amintesc. Într-o zi am intrat fără veste la dânsul în odaie, când era singur. Se însera, cerul era senin şi soarele, în asfinţit, poleia încăperea, prefirându-şi razele pieziş. M-a chemat lângă el, şi, când m-am apropiat, m-a cuprins de umeri şi m-a privit în ochi drăgăstos şi înduioşat; nu mi-a spus nimic, s-a uitat doar aşa, la mine, o clipă. „Du-te, mi-a zis apoi, du-te de te joacă, trăieşte în locul meu!” Am zbughit-o afară şi mi-am văzut de joacă. Mereu însă de atunci mi-am adus aminte cum m-a legat cu limbă de moarte să trăiesc viaţa pe care n-a apucat s-o trăiască. Atâtea lucruri frumoase şi minunate ne-a tot spus, lucruri pentru care noi, din păcate, n-am avut înţelegerea potrivită. La două săptămâni după Paşti, fratele meu a murit; şi a murit cu mintea întreagă şi limpede. De vorbit, nu mai putea să vorbească, dar a rămas aşa cum îl ştiam până în ultima clipă; se uita vesel la noi, îi râdeau ochii, ne căuta cu privirile prin casă, ne zâmbea, ne făcea semn să venim lângă el. În târg trecerea lui dintru cele pământeşti a făcut multă vâlvă. Fireşte că toate astea pe mine m-au zguduit, dar nu peste măsură, deşi la înmormântare am plâns amarnic. Nu eram decât un copilandru, încă destul de crud şi totuşi, simţământul pe care l-am încercat atunci a lăsat o urmă neştearsă în inima mea. Cândva trebuia să se trezească şi să pună din nou stăpânire asupra mea. Aşa cum s-a şi întâmplat.</p>
<p> </p>
<p>(*) Din Fraţii Karamazov, în românește de Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă. Despre “urmele” pe care le poate încă lăsa un asemenea fragment de literatură de secol XIX, a se vedea de exemplu <a href="http://www.karamazov.ro/index.php/dostoievski/705-bicentenar-dostoievski-o-introducere-de-prof-im-andreev-i-printele-serafim-rose.html">aici</a>, sinteza realizată de Părintele Serafim Rose a unui articol închinat memoriei lui Dostoievski de Prof. I.M. Andreev - un fel de testament duhovnicesc al ambilor purtători ai miresmei Ortodoxiei şi, totodată, poate, miezul ultimei lor capodopere, Sfinții catacombelor Rusiei.</p>
<p> </p>