Curs de Supraviețuire Ortodoxă

curs

Blogroll

Bicentenar Dostoievski: Disoluția elitelor PDF Imprimare Email
Polemici
Scris de STV   
Joi, 11 Noiembrie 2021 14:57

perovÎn preajma bicentenarului nașterii lui Dostoievski (30 octombrie s.v.) propunem cititorilor noștri câteva texte comemorative. Pentru autorul nostru, disoluţia vizibilă a Sfintei Rusii începe cu disoluţia morală a elitelor occidentalizante. Ea smintește pe ‘cei mici’ și stinge adesea scânteia amintirii de Dumnezeu din sufletele celor umiliţi și obidiţi. Ivan Karamazov îl corupe pe Smerdeakov și este la un pas de a-i corupe și pe copiii aruncaţi de “soartă” între el și Aleoșa, probabil pentru că el însuși s-a format în sfera Marelui Inchizitor, mai degrabă decât în a stareţului Zosima. În alt context și în altă cheie, disoluţia elitelor este urmărită până dincolo de mormânt. Avem în vedere mica fantezie satirică nu fără accente macabre “Bobok”, a cărei lectură o propunem astăzi. Pentru unii comentatori de calibru, poate mai aplecaţi spre “social”, Bobok este pilula cea mai amară din întregul corpus dostoievskian. Pentru alţii, poate mai captivaţi la efectele holografice, este o minilume de umbre ale multor tipuri de personaje și teme specifice autorului. În orice caz, este o probă de virtuozitate polemică devenită de neocolit. Numeroase aluzii, mai ales din preambul și încheiere (a căror sesizare intuitivă este în general la îndemâna cititorului neasistat), arată că este vorba de o replică dată în viul duelului, celor exasperaţi de scrieri ca Demonii și Jurnalul de scriitor până la a-și găsi satisfacţia doar în “psihanalizarea” avant la lettre nu numai a autorului, ci și a celebrului său portret, tocmai finalizat și expus de pictorul V.G. Perov. În cele din urmă, credem că Bobok este o piesă de rezistenţă din canonul dostoievskian al firii căzute și pentru că tema disoluţiei elitelor nu poate fi decât mereu actuală, în lumea valorilor invertite numită Modernitate. Fără a sugera că Dostoievski ar fi mers numaidecât atât de departe și, mai ales, fără a uita că, pe frontul mai introspectiv din ansamblul scrierilor sale, îndărătul fiecărui zâmbet al autorului (fie și de polemist redutabil, uneori aparent nemilos) se ascunde undeva, cândva, o lacrimă interioară. (S.T.V.)

 

***

 

 

F.M. Dostoievski

 

din Jurnalul unui scriitor (1873)

 

BOBOK

De astă dată public Însemnările unei persoane. Nu sunt eu aceea, e cu totul altcineva. Cred că de o altă introducere nu mai e nevoie.

Însemnările unei persoane.

Acum vreo trei zile, Semion Ardalionovici mi-o trânteşte:

— Ascultă, Ivan Ivanâci, ai de gând să fii vreodată lucid? Ciudată pretenţie. Eu nu mă supăr, sunt un om timid, dar uite că m-au făcut şi nebun. Aşa, din întâmplare, mi-a făcut un pictor portretul: „oricum, zice, eşti şi tu scriitor”…Eu m-am lăsat şi el i-a dat drumul. Citesc: „Duceţi-vă să vedeţi pe individul ăsta bolnăvicios, aflat la un pas de nebunie”.

Să zicem, dar chiar aşa, o şi dai la tipar? În presă trebuie să fie ceva înălţător, e nevoie de idealuri şi când colo… Zi-le cel puţin, mai pe ocolite, că de aia, ai stil. Dar nu, pe ocolite nu mai vrea. In ziua de azi se duce şi umorul şi stilul subţire şi cum înjură unul cum se zice că-i spiritual. Nu mă supăr, nu sunt cine ştie ce scriitor ca să mă apuce nebunia. Am scris o nuvelă – n-au publicat-o. Am scris un foileton – l-au respins. Am dus o mulţime de foiletoane din astea prin fel de fel de redacţii, nu le-au primit nicăieri: sare, zic, n-ai sare.

— Şi ce fel de sare ai vrea, îl întreb eu ironic, atică? Nici nu pricepe. Mai mult, de asta mă ocup să le traduc librarilor din franţuzeşte. Şi scriu şi reclame pentru negustori: „O raritate! Ceai roşu, de pe plantaţiile proprii!” cică… Pentru panegiricul excelenţei-saile răposatul Piotr Matveici am înhăţat un ciubuc gras. „Cucoanelor le place arta”, asta am făcut-o la comanda unui librar. Ei, cărţi din astea am scos vreo şase bucăţi în viaţa, mea. Vreau să adun bons-mots-urie lui Voltaire, dar mi-e teamă că ai noştri o să spună că-s cam fade. Ce Voltaire, azi e cu bâta, nu e cu Voltaire! Şi-au sfărâmat unul altuia ultimii dinţi din gură. Ei, asta e toată activitatea mea literară. Doar că mai trimit pe gratis scrisori prin redacţii, cu semnătura mea întreagă. Îi îndrum, le dau şi sfaturi, îi critic şi le arăt cum şi pe unde să meargă. La o redacţie am trimis săptămâna trecută a patruzecea scrisoare din ultimii doi ani. Numai pe timbre am cheltuit patru ruble. Am un caracter parşiv, asta e.

Cred că pictorul nu mi-a făcut portretul de dragul literaturii, ci că am doi negi simetrici pe frunte: e un fenomen. Idei n-au, aşa că au început să călărească fenomene. Şi ce bine i-au ieşit negii, ca vii! Asta numesc ei realism.

Şi dacă e s-o dăm pe nebunie, anul trecut la noi au fost o mulţime făcuţi nebuni. Şi cu ce stil: „Au un asemenea, cică, talent original… Şi uite ce-a ieşit pân-la urmă… de altfel, de altfel, se cam prevedea de mai multă vreme…” asta e încă făcută cu viclenie, aşa că dacă e s-o iei ca artă pură, poţi să şi lauzi. Da şi deodată se întorc ăia şi mai deştepţi. Asta e, că de înnebunit te înnebunesc la noi, dar mai deştept încă n-au făcut pe nimeni.

Cel mai deştept, zic eu, e ăla care cel puţin o dată pe lună zice despre el că e prost – e o atitudine de care n-a mai auzit nimeni astăzi! Înainte, cel puţin, un prost ştia măcar o dată pe an că e prost; ei da, dar acum nimic. Şi aşa au încurcat lucrurile că nu mai ştii care e prost care e deştept. Au făcut-o special.

Mi-amintesc o glumă spaniolă, când au făcut fraţujii, acum două secole jumate, prima casă de nebuni: „Şi-au băgat toţi proştii într-o casă specială ca „să se convingă că ei sunt oameni deştepţi”…Aşa e: îl bagi pe altul într-o casă de nebuni, asta nu înseamnă că eşti deştept. „K. a înnebunit, înseamnă că acum noi suntem deştepţi.” Nu, încă nu înseamnă.

De altfel, dracu să… Ce tot mă sucesc cu mintea asta, tot bombănesc şi bombănesc. Că s-a săturat şi servitoarea de mine.

A dat aseară un prieten pe la mine: „ţi s-a schimbat stilul, zice. C. Cam tăiat, aşa. Tot tai, tai şi iese o propoziţie incidentala, pe urmă de incidenţa asta mai lipeşti o incidenţă, pe urmă bagi ceva în paranteze, pe urmă iar tai şi tai…

Prietenul are dreptate. Se întâmplă ceva cu mine. Mi se schimbă şi caracterul, mă doare şi capul. Încep să văd şi sa aud nişte chestii ciudate. Parcă n-ar fi chiar voci, ceva aşa: „bobok, bobok, bobok.”

Ce bobok? Trebuie să mă şi distrez.

M-am dus să mă distrez şi am nimerit la o înmormântare. O rudă îndepărtată. Oricum, un consilier de colegiu. Văduva, cinci fiice, toate nemăritate. Dacă e să socoteşti numai ghetele şi cât te costă! Răposatul mai ciugulea, dar acum pensioara şi gata. O să-şi mai vâre coada-ntre picioare. Pe mine întotdeauna m-au primit prost. Nu m-aş fi dus nici acum, dacă nu era un caz mai special. Până la cimitir m-am dus în rând cu alţii, mă evită şi-şi dau aere. Uniforma mea e întradevăr destul de prăpădită. Cred că n-am mai fost la cimitir de vreo douăşcinci de ani; ce locşor!

În primul rând e odoarea. S-au dus vreo cincişpe răposaţi. Linţolii de fel de fel de calităţi, erau şi două catafalcuri – la un general şi la nu ştiu ce cucoană. Multe feţe triste şi multa tristeţe ipocrită, dar şi multă bucurie sinceră. Duhovnicii n-au de ce să se plângă – sunt venituri bune. Dar ce miros e… N-aş vrea să fiu faţă bisericească pe-aici.

M-am uitat cu prudenţă la faţa răposaţilor, nu prea mă bizui pe sensibilitatea mea. Sunt unele expresii blânde, sunt şi unele neplăcute. În general, zâmbetele nu prea sunt bune, iar la unii chiar de loc. Nu-mi plac, îi visez noaptea.

În timpul liturghiei am ieşit din biserică. La aer: era o zi cam cenuşie, dar uscată. Şi mai era şi frig, oricum e octombrie. M-am plimbat printre morminte. Sunt de diverse ranguri. Rangul trei costă treizeci de ruble: e şi onorabil şi nu e nici prea scump. Primele două ranguri sunt în biserică şi sub pridvor, ei, da, dar astea te frig. În ziua aceea s-au făcut şase înmormântări de rangul trei, printre care şi a generalului şi a cucoanei.

M-am uitat în morminte – e groaznic: o apă şi ce apă! E cu totul verde şi… Ei, da ce să mai vorbim! Groparul tot timpul o scotea cu un ispol. Cât a mai ţinut slujba am ieşit să mă plimb pe afară. Cum ieşi e imediat un azil şi puţin mai încolo e şi un local. Cârciumioara nu e prea rea, merge – poţi să iei şi o gustare şi altceva. Erau o groază din cei veniţi da înmormântare. Am observat multă veselie şi însufleţire sinceră. Am luat o gustare şi un aperitiv.

Pe urmă am luat parte personal la ducerea coşciugului din biserică la mormânt. De ce-or fi răposaţii aşa de grei în coşciug? Se spune că e din cauza nu ştiu cărei inerţii, că trupul nu mai e dirijat de… Sau o altă prostie de asta, e în contradicţie cu mecanica şi cu bunul simţ. Nu-mi place când oamenii care n-au decât o cultură generală se bagă să rezolve tot felul de treburi de specialitate şi la noi asta se întâmplă în tot locul. Civilii vor să discute despre treburi militare şi chiar feldmareşale, iar oamenii cu o pregătire inginerească discută cu precădere despre filosofie şi economie politică.

La masă nu m-am dus. Sunt un om mândru şi dacă ăştia mă primesc numai în cazuri extraordinare, ce să mai mă fâţâi pe la mese, fie ele şi de înmormântare? Nu pricep însă de ce am mai rămas la cimitir; m-am aşezat pe monument şi am căzut corespunzător pe gânduri.

Am început cu expoziţia din Moscova şi am terminat-o cu uimirea, luată în general, ca o temă. Uite la ce concluzie am ajuns cu „uimirea”: „E, desigur, o prostie, să te miri de orice, e mult mai elegant să nu te miri de nimic, pentru că asta e socotit de bon-ton. Dar nu cred că e chiar aşa. Cred că a nu te mira de nimic e o prostie şi mai mare decât a te mira de orice. Şi mai e ceva: dacă nu te miri de nimic e aproape acelaşi lucru ca şi cum n-ai respecta nimic. Un prost nici nu poate să respecte.”

— Da, înainte de toate vreau să respect. Râvnesc să respect, mi-a spus acum câteva zile un cunoscut.

Râvneşte el să respecte! Doamne Dumnezeule, m-am gândit eu, ce s-ar alege de tine, dacă ai îndrăzni să publici asta.

Şi-atunci am aţipit. Nu-mi place să citesc inscripţiile de pe morminte, sunt şi ele veşnice. Pe o lespede de lângă mine era un sandviş din care s-a mâncat o bucată – e şi idiot şi mai e şi nelalocul său. L-am aruncat pe pământ, că nu e pâine. Nu e decât un sandviş. De altfel, mi se pare că nu e păcat să arunci pâinea pe pământ, e păcat s-o arunci pe duşumea. Trebuie să mă uit în almanahul lui Suvorin.

Cred că am stat mult, chiar prea mult, adică m-am întins pe o piatră lungă în chip de coşciug de marmură. Şi cum s-o fi făcut că ajm început să aud fel de fel de lucruri? Mai întâi le-am tratat cu indiferenţă şi dispreţ. Discuţia însă a continuat. Aud că sunt nişte sunete surde, de parcă le sunt gurile acoperite cu nişte perne. Mă trezesc, mă aşez şi încep să ascult cu atenţie

— Aşa nu se poate, excelenţă. V-aţi anunţat cupele, eu o iau de bună şi deodată se dovedeşte că aveţi un şapte de carou. Trebuia să ne fi înţeles înainte în privinţa carourilor.

— Adică să jucăm pe dinafară, nu? Ce plăcere e asta!

— Nu se poate, excelenţă, nu se poate aşa, fără nici un fel de garanţii. Trebuie neapărat să fie o mână moartă.

— De unde mână moartă aici?

Ce aroganţă! E şi ciudat şi neaşteptat. O voce era aşa, gravă şi solidă, ailaltă parcă puţin îndulcită, n-aş fi crezut, dacă n-aş fi auzit cu urechile mele. La masa de după înmormântare parcă n-am fost. Atunci cine joacă preferanţă aici şi cine e generalul? Că se auzea din morminte, în asta nu era nici o îndoială. M-am aplecat şi am citit următoarea inscripţie pe mormânt: „Aici odihneşte trupul general-maioruilui Pervoedov. Cavaler al ordinelor. Şi al ordinelor. Hm. A decedat în luna august anul curent. În vârstă de cincizeci şi şapte. Odihniţi-vă, oseminte dragi, până la dimineaţa cea fericită!”

Hm, drace, chiar e un general! Pe un alt mormânt, de unde venea vocea aia linguşitoare, nu se pusese încă monumentul, nu era decât o lespede, probabil că era vreunul nou. După voce trebuia să fie vreun consilier.

— Oh-ho-ho-ho! Se auzi o voce cu totul nouă de data asta, la vreo cinci stânjeni de general şi dintr-un mormânt proaspăt de tot – o voce bărbătească şi cam din popor, dar dreasă într-o manieră evlavioasă şi smerită.

— Oh-ho-ho-ho!

— Ah, ăsta iar sughiţe! S-a auzit deodată o voce nemulţumită şi arogantă, parcă a unei doamne din lumea mare. Ce pedeapsă pentru mine să stau lângă negustorul ăsta!

— Nici măcar n-am sughiţat, că nici de mâncat n-am mâncat nimic aici; aşa mi-e felul. Şi dumneata, cucoană, tot nu poţi să te laşi de mofturile dumitale!

— La ce te-ai mai aşezat aici?

— M-au pus, m-a pus soţia şi copiii mei ăi mititei, că nu m-am aşezat singur aici. E marea taină a morţii! Şi nu m-aş fi aşezat lângă dumneata să mă-mbraci în aur, sunt aici că am plătit cu capitalul meu, dacă e s-o iei după preţ, că la noi atât lucru se poate ca să plătim un mormânt de rangul trei.

— Ai făcut bani, i-ai înşelat pe oameni?

— Te-nşală omul pe dumneata, că dacă din ianuarie nu mi-ai plătit nici un fel de sumă! E trecută acolo în prăvălie toată datoria dumitale.

— Ei, asta e o prostie, să cauţi să-ţi strângi datoriile aici, chiar că e prostie! Du-te sus. Vorbeşte cu nepoată-mea: ea e moştenitoarea.

— Unde să mai vorbeşti acu şi unde să te mai duci? Am păşit amândoi pragul şi în faţa judecăţii Domnului suntem egali cu păcatele noastre.

— Păcatele noastre! Îl îngână cu dispreţ răposata. Şi să nu mai îndrăzneşti să discuţi cu mine!

— Oh-ho-ho-ho!

— Dar negustorul ăsta ascultă de cucoană, excelenţă.

— Şi de ce să n-asculte?

— Nu se ştie de ce, excelenţă? Ce, nu e altă ordine aici?

— Care altă ordine?

— Păi, ca să zic aşa, suntem morţi, excelenţă.

— Ah, da! Totuşi ordinea e…

Ei, da, ce să zic, m-au liniştit cu asta! Dacă ăştia de aici au ajuns aşa, ce să mai vorbim de cei de deasupra? Ce chestie, domnule! Am continuat totuşi să ascult, dar cu o mare indignare.

— Ei, da eu aş mai trăi! Ei, da… Ştiţi… Eu aş mai trăi! S-a auzit deodată o voce nouă, de undeva dintre general şi cucoana aceea nervoasă.

— Auziţi, excelenţă, ăsta al nostru iar a dat-o pe-a lui. Tace câte trei zile-n şir şi deodată-i dă drumul: „Eu aş mai trăi, ei da, eu aş mai trăi!” Şi o spune, ştiţi, cu o poftă, hi-hi!

— Şi cu neseriozitate.

— Îl dă gata, excelenţă şi ştiţi începe să adoarmă, începe să adoarmă de tot, e aici din aprilie şi deodată iar o dă pe a lui „Aş mai trăi!”

— E mare plictiseală, totuşi, remarcă excelenţa-sa.

— Este, excelenţă, poate să ne luăm iar de Avdotia Ignatievna, hi-hi?

— Ei, nu, te rog. Nu pot s-o sufăr; pe scandalagioaica asta îngâmfată.

— Iar eu, dimpotrivă, nu pot să sufăr pe niciunul din voi, le răspunse cu dispreţ scandalagioaica. Sunteţi amândoi nemaipomenit de plictisitori şi nu ştiţi să povestiţi nimic sublim. Cunosc eu, excelenţă şi te rog să nu mai faci pe grozavul, o istorioară despre dumneata, cum te-a măturat într-o dimineaţă un lacheu cu o perie de sub un pat de oameni căsătoriţi.

— Ce femeie ticăloasă! Mormăie generalul printre dinţi.

— Scumpă Avdotia Ignatievna, începu deodată să se vaite din nou negustorul, cuconiţa mea dragă, spune-mi te rog şi mă iartă: pentru păcatele mele ispăşesc eu ceva eu aici sau e alt-ceva care se petrece…?

— Iar o dă pe-a lui, am presimţit eu asta, că-i simt mirosul, că miroase şi se mai şi suceşte.

— Nu mă sucesc eu, coniţă scumpă şi nu e nici un fel de miros special de la mine, că m-am păstrat întreg cu tot trupul meu, dumneata, însă, coniţă, ai şi început să fii atinsă şi de asta e şi mirosul ăsta de nu se mai poate, chiar şi pentru locurile astea. Din politeţe numai nu zic nimic.

— Ah.

— Calomniator ticălos! El miroase de te trăsneşte şi mai zice de mine.

— Oh-ho-ho-ho! Ah, de s-ar face odată patruzeci de zile: Voci înlăcrimate aud de deasupra mea, vaietul soţiei şi plânsul încet al copiilor…

— N-au de ce să plângă: o să-şi umple burţile cu colivă şi-o să plece. Ah, măcar de s-ar trezi cineva!

— Avdotia Ignatievna, începu funcţionarul linguşitor. Mai staţi puţin c-o să-nceapă ăştia noi.

— Sunt şi tineri printre ei?

— Sunt şi tineri, Avdotia Ignatievna. Chiar şi tineri de tot.

— Ah, ce bine ar fi!

— Dar ce, n-au început încă? Se interesă excelenţa-sa.

— Păi nici ăi de acum două zile nu s-au trezit încă, excelenţă, ştiţi dumneavoastră cum e, uneori tac câte o săptămână întreagă. Că altfel pe vreo zece stânjeni de lângă noi nu-s decât tot de ăştia de anul trecut.

— Da, e interesant.

— Uitaţi-vă, excelenţă, astăzi l-au îngropat pe consilierul intim titular Tarasevici. Mi-am dat seama după voce. Ii cunosc nepotul, el i-a coborât coşciugul.

— Hm şi unde e?

— La vreo cinci paşi de dumneavoastră, excelenţă, mai la stânga, să faceţi cunoştinţă.

— Hm, nu prea, n-o să-ncep eu primul.

— Lăsaţi că-ncepe el, excelenţă. O să fie chiar flatat, însărcinaţi-mă pe mine, excelenţă şi eu…

— Vai, vai… Vai, ce-am păţit. Începe deodată să geamă o voce nouă şi speriată.

— E unul nou, excelenţă, unul nou, slavă Domnului şi ce repede! Uneori tac şi câte o săptămână.

— Ah, mi se pare că e un bărbat tânăr! Chiţcăi Avdotia Ignatievna.

— Eu… Eu… Eu am avut o complicaţie şi deodată aşa de brusc! A început să gângurească din nou tânărul. Chiar în ajun mi-a spus Schultz: ai, zice, o complicaţie şi deodată spre dimineaţă am şi murit. Vai! Vai!

— Ei, nu-i nimic de făcut, tinere, spuse binevoitor generalul, bucurându-se probabil de un om nou, trebuie să te împaci cu asta. Fii binevenit în, ca să zic aşa, valea noastră a lui Iosafat. Suntem oameni buni, o să ne cunoşti şi-o să ne preţuieşti. General-maior Vasili Vasilici Pervoedov la dispoziţia dumitale.

— Vai, nu! Nu, nu, nu vreau. Am fost la Schultz, ştiţi, am avut o complicaţie, mai întâi m-a apucat pieptul şi am început să tuşesc, pe urmă, am răcit: şi pieptul şi gripa şi deodată, cu totul şi cu totul neaşteptat… Mai ales asta e, că a fost cu totul şi cu totul neaşteptat.

— Zici că mai întâi te-a luat cu pieptul, se amestecă în discuţie cu blândeţe funcţionarul, dorind parcă să-l încurajeze pe cel nou.

— Da, pieptul şi flegma şi pe urmă deodată n-a mai fost flegmă şi pieptul… Şi nu pot să respir… Şi ştiţi…

— Ştiu, ştiu. Dacă a fost pieptul, mai bine te-ai fi dus la Ek, nu la Schultz.

— Eu ştiţi m-am tot gândit să mă duc la Botkin… Şi deodată…

— Ei, nu, Botkin te arde! Remarcă generalul.

— Vai, nu, nu, te arde de loc, am auzit că e aşa de atent. Şi-ţi prezice tot ce o să fie.

— Excelenţa-sa se referă la preţ, remarcă funcţionarul.

— Vai, nu-i aşa, nu-ţi ia decât trei ruble şi te examinează. Şi-ţi dă reţetă… Şi am vrut neapărat, pentru că mi s-a spus… Ce să fac, domnilor, să mă duc la Ek sau la Botkin?

— Ce? Unde? Începu să se agite generalul, râzând cu plăcere. Funcţionarul îl acompania în falset.

— Băiatul meu drag, băiat scump şi drag, vai cât te iubesc! Chitea entuziasmată Avdotia Ignatievna. Să-l fi pus pe unul ca el lângă mine.

Ei, nu, asta nu mai pot să permit! Şi mortul ăsta de acum! Dar trebuie să mai aştept şi să nu mă grăbesc cu concluziile. Mucosul ăsta nou – îl ţin minte de azi din coşciug, avea o figură de pui de găină speriat, cea mai scârboasă cu putinţă! Dar, să vedem mai departe.

Mai departe însă a început o aiureală că nici n-am mai reţinut totul, că s-au trezit mai mulţi deodată, s-a trezit un funcţionar, fusese consilier de stat şi a început imediat să discute cu generalul despre proiectul noii subcomisii din ministerul de… Şi despre posibila transferare a unor persoane de răspundere în urma subcomisiei şi asta l-a distrat mult pe general. Recunosc că am aflat şi eu o mulţime de lucruri noi, de m-am şi mirat pe ce căi poţi să afli noutăţi administrative în capitala noastră. Pe urmă s-a trezit pe jumătate un inginer, care, însă, multă vreme a mormăit tot felul de prostii, aşa că ai noştri nici nu s-au mai legat de el şi l-au lăsat să mai stea. In fine, a manifestat simptome ale însufleţirii de mormânt doamna aceea din lumea bună, care a fost ţinută de dimineaţă pe catafalc. Lebeziatnikov (pentru că ăsta e numele consilierului linguşitor şi nevăzut de mine care a fost plasat lângă generalul Pervoedov) s-a agitat mult şi s-a tot mirat ce repede se trezeşte toată lumea de data asta. Recunosc că m-am mirat şi eu. De altfel, unii din cei treziţi au fost îngropaţi încă de alaltăieri, cum a fost cazul cu o fetişcană tânără de tot, cam de vreo şaişpe ani, care tot chicotea… Chicotea abject şi senzual.

— Excelenţă, se trezeşte domnia-sa consilierul intim Tarasevici! Anunţă deodată Lebeziatnikov cu o grabă extremă.

— Cum? Ce? A molfăit dispreţuitor cu o voce sâsâită consilierul intim brusc trezit. În sunetul vocii sale era ceva capricios şi poruncitor. Am început să ascult cu multă curiozitate, pentru că în ultimile zile am auzit câte ceva despre acest Tarasevici, ceva cu totul ispititor şi alarmant.

— Eu mi-s, excelenţă, deocamdată nu-s decât eu.

— Care e obiectul cererii şi ce doriţi?

— Nu doresc decât să aflu cum e sănătatea excelenţei-voastre. La început, din neobişnuinţă, fiecare se simte aici ceva mai la strâmtoare… Generalul Pervoedov ar fi vrut să aibă onoarea să facă cunoştinţă cu excelenţavoastră şi speră ca.-

— Nu cunosc.

— Vai de mine, excelenţă, generalul Pervoedov, Vasili Vasilievici.

— Dumneata eşti generalul Pervoedov?

— Nu, excelenţă, eu nu sunt decât consilierul Lebeziatnikov şi sunt la dispoziţia dumneavoastră, iar generalul Pervoedov…

— Prostii! Şi te rog să mă laşi în pace.

— Lasă, întrerupse, în fine, cu demnitate, generalul Pervoedov graba scârboasă a vecinului său de mormânt.

— Domnia-sa nu s-a trezit încă, excelenţă, trebuie să avem asta în vedere; din neobişnuinţă, înţelegeţi; domnia-sa o să se trezească şi atunci o să primească altfel…

— Lasă, i-a răspuns generalul.

— Vasili Vasilievici! Hei, excelenţă! A început deodată să ţipe tare şi pătimaş, chiar de lângă Avdotia Ignatievna, o voce cu totul nouă – o voce boierească şi impertinentă, cu o pronunţie la modă, puţin obosită şi scandată obraznic; de două ore mă tot uit la voi toţi, sunt de trei zile aici, mă ţii minte Vasili Vasilievici? Sunt Klinevici, ne-am întâlnit la Volkonski, unde, nu ştiu de ce, erai primit şi dumneata.

— Cum, contele Piotr Petrovici… Şi dumneata… Atât de tânăr… Ce rău îmi pare.

— Şi mie-mi pare rău, numai că mie mi-e egal şi vreau să scot de aici tot ce se poate. Şi nu sunt conte, sunt baron, numai baron. Suntem nişte baroni râioşi, din lachei, habar n-am de ce, mă doare-n cot… Eu nu sunt decât un ticălos din societatea pseudo-înaltă şi toată lumea mă considera un „dulce polisson”…Taică-meu e un generălaş pe undeva, iar maică-mea a fost cândva primită en haut lieu. Împreună cu jidovul Siefel am dat drumul anul trecut la hârţoage false de cinci zeci de mii şi pe urmă tot eu l-am denunţat, iar Iulka Charpentier de Lusignan a plecat cu toţi banii la Bordeaux. Şi închipuiţi-vă, am fost aproape logodit, cu Şcevalevskaia, mai avea trei luni şi împlinea şaişpe ani, încă pe când era la institut i se dădea o zestre de nouăzeci de mii. Avdotia Ignatievna, mai ţii minte cum m-ai stricat acum vreo cinşpe ani, când eram un paj de paişpe ani?

Ah, tu eşti, nemernicule, e bine că te-a adus Dumnezeu măcar pe tine, că altfel aici e…

-Degeaba l-ai bănuit pe vecinul dumitale, comerciantul.

De miros urât… Tăceam şi râdeam. E de la mine, că m-au îngropat într-un coşciug închis, cum m-au ţinut.

Ah, ce mizerabil! Dar tot îmi pare bine, n-o să mă crezi, Klinevici, n-o să mă crezi de loc ce lipsă de viaţă şi de spirit…

Bine, bine, am de gând să aranjez ceva original. Excelenţă, nu dumneata Pervoedov, cealaltă excelenţă, domnul Tarasevici, consilierul intim! Răspunde! Sunt Klinevici, ăla care te ducea în timpul postului la m-lle Furie, m-auzi?

— Te aud, Klinevici, şi-mi pare foarte bine şi te rog să mă crezi…

— Nu te cred nici de doi bani şi mă doare-n cot. Eu, scumpe patriarh, te-aş strânge-n braţe, dar, slavă Domnului, nu se poate.

— Ştiţi, domnilor, ce-a trântit acest grand-pere? A murit acu două sau trei zile şi, imaginaţi-vă, a lăsat o lipsă de patru sute de mii. Bani pentru văduve şi orfani şi nu ştiu de ce era el singurul stăpân, aşa că vreo opt ani nu i s-a făcut nici o revizie. Îmi închipui ce mutră fac ăia şi cum îl pomenesc. Aşa-i că e un gând voluptos? Mă miram eu tot anul din urmă, de unde are atâta putere desfrânată boşorogul ăsta de şapteş- de ani, podagros şi găunos – şi uite, s-a dezlegat misterul! Văduvele şi orfanii ăştia, păi numai ideea asta şi tot trebuia să-l aprindă!… Eu am aflat mai demult toată tărăşenia, eram singurul care ştiam, mi-a spus Charpentier şi cum am aflat, de săptămâna sfântă, am şi năvălit prieteneşte peste el: „Să te faci cu douăşcinci de mii, că altfel îţi pică mâine o revizie pe cap” şi închipuiţi-vă că n-a avut decât treişpe mii, aşa că se pare că a murit la timp. Grand-pere, grand-pere, m-auzi?

— Cher Klinevici, sunt absolut de acord cu dumneata şi degeaba te-ai… Băgat în amănunte de astea. În viaţă e atâta suferinţă, durere şi e atât de puţină răsplată… Am dorit să mă odihnesc, în fine şi după câte-mi dau seama, sper să scot şi de aici tot ce…

— Pun pariu că a şi mirosit-o pe Catiche Berestova!

— Care… Care Catiche, tremură libidinos vocea bătrânului.

— A-a, care Catiche? Uite-o aici, în stânga, la cinci paşi de mine şi la zece de dumneata. De patru zile e aici şi dacă ai ştii, grand-pere ce ticăloasă mică e… de casă bună, educată, da-i un monstru, un monstru că nu se mai poate! Acolo n-am arătat-o la nimeni, numai eu ştiam de ea. Catiche, nu răspunzi?

— Hi-hi-hi! Răspunse cu sunet spart un glăscior de fată, iar s-a auzit în el ceva ca o înţepătură de ac. Hi-hi-hi!

— Şi-i blon-du-ţă? Gânguri abrupt în trei silabe grand-pere.

— Hi-hi-hi!

— Mie… Mie mai demult, gânduri, înnecându-se bătrânul, îmi plăcea gândul unei blonduţe… Aşa de vreo cincişpe am… Şi chiar într-o împrejurare ca asta…

— Ce monstru! Exclamă Avdotia Ignatievna.

— Gata! Hotărî Klinevici, văd că avem un material excelent. O să ne aranjăm aici cum nu se poate mai bine. Totul e să ne petrecem vesel restul de timp, dar ce fel de timp? Hei, dumneata, care eşti funcţionar acolo, Lebeziatnikov parcă-ţi zice!

— Lebeziatnikov, consilierul Lebeziatnikov, Semion Evseici, la dispoziţia dumneavoastră, şi-mi pare foarte-foarte-foarte bine.

— Mă doare-n cot că-ţi pare bine, dar mi se pare că le ştii toate pe aici. Spune-mi, în primul rând (de ieri mă tot mir), cum se face că vorbim? De murit – am murit şi totuşi vorbim şi parcă ne şi mişcăm şi în acelaşi timp parcă nu vorbim şi nu ne mişcăm? Ce panglicărie e asta?

— Dacă aţi dori, baroane, Platon Nikolaievici ar putea să vă explice mai bine decât mine.

— Care Platon Nikolaievici? N-o mai întinde, treci la chestiune.

— Platon Nikolaevici, filosoful nostru de ocazie, de-aici, e naturalist şi magistru. Are vreo câteva cărţi de filosofie, dar uite că are trei luni şi e gata să adoarmă de tot, aşa că n-ai nici cum să-l mai mişti. O dată pe săptămâna mormăie câteva cuvinte, dar care n-au nici o legătură.

— Treci la chestiune, treci la chestiune…!

— El explică totul foarte simplu şi anume că acolo sus, cât am mai trăit, consideram greşit că moartea de acolo e moarte. Aici trupul parcă se mai însufleţeşte o dată, rămăşiţele vieţii se concentrează, dar numai în conştiinţă. Nu ştiu cum să vă spun, viaţa continuă, parcă din inerţie. Totul e concentrat, după părerea lui, în conştiinţă şi continuă aşa două, trei luni, uneori chiar şi o jumătate de an… E, de pildă, unul aici, care s-a descompus aproape de tot, dar o dată la vreo şase săptămâni mai mormăie deodată câte un cuvânt, un cuvânt lipsit de orice sens. Nu ştiu ce bobok: „Bobok, bobok”…Înseamnă că mai pâlpâie o scânteie nevăzută de viaţă şi în el.

— Ce prostie. Şi cum se face că eu, care n-am simţul olfactiv, simt totuşi mirosul?

— Asta e… he-he… In chestia asta filosoful nostru a luat-o razna. Când a venit vorba de miros, a zis că duhoarea care se simte e o duhoare morală, he-he! Cică e o duhoare a sufletului, ca în vreo două, trei luni să mai apuci să-ţi dai seama… Şi că asta e, ca să zic aşa, ultima clemenţă… Dar mi se pare, baroane, că totul nu e decât o aiureală mistică, scuzabilă, sigur, în situaţia lui…

— Ajunge, sunt convins că şi restul e tot o prostie. Principalul e că avem două sau trei luni de viaţă şi pe urmă e bobok. Vă propun să petrecem lunile astea două cât se poate de plăcut şi de aceea să ne organizăm pe baze noi. Domnilor, propun să nu ne ruşinăm de nimic!

— Ah! Da, da, să nu ne ruşinăm de nimic! S-au auzit mai multe voci şi, ceea ce e curios, s-au auzit şi voci noi, ale celor care s-au trezit între timp, adică. Cu multă convingere şi-a dat consimţământul basul răsunător al inginerului care s-a trezit de tot. Puştoaica Catiche a chicotit vesel.

— Ah, cât doresc să nu mă ruşinez de nimic! A exclamat cu entuziasm Avdotia Ignatievna.

— Aţi auzit? Dacă nici Avdotia Ignatievna nu mai vrea să se ruşineze de nimic…!

— Nu, nu, nu, Klinevici, m-am mai ruşinat eu, totuşi acolo m-am mai ruşinat, dar e teribil cât vreau să nu mă ruşinez aici de nimic!

— Înţeleg, Klinevici, se auzi basul inginerului, dumneata propui să organizăm, ca să zic aşa, viaţa de-aici, pe baze noi şi raţionale.

— Ei, nu mai pot eu de asta! Pentru chestia asta o să-l aşteptăm pe Kudeiarov, l-au adus ieri. O să se trezească şi o să vă explice totul. Ce figură e! O figură uriaşă! Mâine, mi se pare, o să mai care aici un naturalist, probabil şi un ofiţer şi dacă nu mă înşel după vreo trei, patru zile şi un foiletonist, se pare cu redactorul-şef cu tot. De altfel, dracu să-i ia, dar o să ne strângem un grup aici şi totul o să se aranjeze de la sine. Până una, alta vreau ca nimeni să nu mintă. Asta e tot ce vreau, pentru că ăsta e principalul. Pe pământ nu poţi să trăieşti fără să minţi, pentru că viaţa şi minciuna sunt sinonime, ei, dar aici, n-o să minţim şi gata. Ei, drăcia dracului, trebuie să însemne și mormântul ăsta ceva! O să ne povestim cu voce tare istoriile şi n-o să ne ruşinăm de nimic. Eu am să povestesc primul. Ştiţi, eu sunt un tip senzual. Toate astea sunt legate acolo sus cu nişte sfori putrede. Jos sforile şi să trăim lunile astea două în adevărul c el mai neruşinat! Să ne dezbrăcăm, să ne dezgolim!

— Să ne dezgolim, să ne dezgolim! Au început să ţipe toate vocile!

— E îngrozitor, e îngrozitor cât vreau să mă dezgolesc, chiţcăia Avdotia Ignatievna.

— Ah… Ah… Ah, văd că o să fie vesel aici, nu mai vreau la Ek!

— Ei, nu, eu aş mai trăi, ei, nu, ştiţi, eu aş mai trăi!

— Hi-hi-hi! Chicotea Catiche.

— Principalul e că nimeni nu poate să ne interzică nimic şi, deşi văd că Pervoedov s-a supărat, dar aici n-are ce să-mi facă. Eşti de acord, grand-pere?

— Cu totul şi cu totul de acord şi chiar cu o mare plăcere, dar cu condiţia ca prima să înceapă Catiche să ne spună bi-o-grafia ei.

— Protestez! Protestez din răsputeri, zise ferm generalul Pervoedov.

— Excelenţă! Începu să gângurească şi să convingă, coborându-şi vocea, ticălosul de Lebeziatnikov, cuprins de o emoţie pripită. Excelenţă, aşa e chiar mai bine pentru noi, dacă o să fim de acord. Aici, ştiţi, e fata asta… Şi, în sfârşit, toate figurile astea…

— Să zicem că fata, dar…

— E mai bine, excelenţă, zău că e mai bine! Ei, încercaţi şi dumneavoastră aşa, măcar de exemplu…

— Nici în mormânt nu te lasă-n pace…

— În primul rând, generale, în mormânt dumneata joci preferanţă iar, în al doilea rând, ne doare pe toţi în cot de dum-nea-ta, scanda Klinevici.

— Stimate domn, te rog să păstrezi măsura.

— Cum? Nici n-ai cum să mă atingi, iar eu pot să te-ntărât ca pe căţeluşa Iujlkăi. Şi, în primul rând, domnilor, ce fel de general e el aici? Acolo a fost general, aici e vax!

— Nu sunt vax… Şi aici am rămas tot…

— Aici o să putrezeşti în coşciug şi o să rămână din dumneata şase nasturi de alamă.

Bravo, Klinevici, ha-ha-ha! Au început să urle în cor vocile.

— Eu mi-am servit împăratul… Am o spadă…

— E bună de-nţepat şoareci spada asta a dumitale şi pe urmă n-ai scos-o niciodată din teacă.

— N-are importanţă, făceam parte dintr-un întreg.

— Sunt fel de fel de părţi ale întregului.

— Bravo, Klinevici, bravo, ha-ha-ha!

— Nu înţeleg ce-i cu spada, anunţă inginerul.

— O să fugim de prusaci ca nişte şobolani, o să ne facă praf! Ţipă o voce îndepărtată şi necunoscută mie, literalmente înecată de entuziasm.

— Domnule, spada este onoarea! Ţipă generalul, dar în afară de mine nu l-a mai auzit nimeni. S-a ridicat un lung şi neobosit urlet, scandal şi vuiet şi nu se auzeau decât ţipetele nerăbdătoare până la isterie ale Avdotiei Ignatievna.

— Dar mai repede odată, mai repede! Ah, când o să-ncepem odată să nu ne mai ruşinăm de nimic!

— Oh-ho-ho! Adevăr grăit-a că e un calvar al sufletului! Se auzi vocea unui om simplu şi…

Şi aici, am strănutat. S-a-ntâmplat brusc şi neintenţionat, efectul însă a fost uluitor: s-a lăsat o tăcere mormântală şi totul a dispărut ca un vis. Era într-adevăr o linişte ca de mormânt. Nu cred că li s-a făcut ruşine de mine – s-au hotărât doar să nu le fie ruşine de nimic! Am aşteptat vreo cinci minute, dar n-a mai fost nimic, nici un cuvânt, nici un sunet. Nu se poate presupune nici să li s-ar fi făcut frică de un denunţ la poliţie, pentru că ce poate să facă poliţia în cazul acesta? Conchid fără voia mea că trebuie să fi avut ei totuşi o taină, necunoscută unui muritor şi pe care o ascund cu grijă.

„Ei, mă gândii eu, drăguţilor, o să vă mai vizitez eui” şi cu vorba asta am părăsit cimitirul.

Nu, asta nu pot să admit, nu, adevăr vă spun, nu! Bobok nu mă intimidează (vedeţi cum s-a dat de gol!)

Desfrâu într-un asemenea loc, desfrâul ultimilor speranţe, desfrâul unor cadavre vestejite şi intrate în putrefacţie şi fără măcar să cruţe ultimile clipe ale conştiinţei! Li s-au dat, li s-au păruit clipele acestea şi… Şi mai ales, mai ales într-un asemenea loc! Nu, asta nu pot să adlmit.

O să mă duc şi la alte ranguri de morminte, o să ascult peste tot. Asta e că trebuie să asculţi peste tot şi nu numai dintr-un unghi, dacă vrei să-ţi faci o idee. Poate c-am să dau şi de ceva mai liniştitor.

Iar la ăştia mă-ntorc eu neapărat. Au promis să-şi spună biografiile şi diverse anecdote acolo. Ptiu! Dar mă duc, mă duc neapărat, e o problemă de conştiinţă!

Să duc asta la Grajdanin, că şi acolo au publicat portretul unui redactor. Dacă mă publică…

 

(Proză scurtă apărută în revista Grajdanin [Cetăţeanul] din 1873, al cărei redactor-șef era atunci Dostoievski. Traducere de Leonida Teodorescu preluată din Opere vol. 11, ed. Univers, 1974)

Share/Save/Bookmark
 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Joomla 1.5 templates free, site hosting business.

Recomandam

Banner

Caută

Recomandam

Banner

Recomandam

Banner