Amintindu-ne de Ghetsimani* Imprimare
Religie
Scris de Smaranda Comănescu   
Joi, 13 Aprilie 2023 14:17

smarandaThe kiss of the sun for pardon,

The song of the birds for mirth,
One is nearer God's Heart in a garden
Than anywhere else on earth. 

For He broke it for us in a garden
Under the olive-trees
Where the angel of strength was the warden
And the soul of the world found ease.

(Dorothy Frances Gurney ‘God's Garden’)

                                                                           

O grădină – ce loc încântător, plin de farmec, pace şi bucurie. Parcă şi numai gândul la o grădină ne înviorează şi ne linişteşte. Chiar şi amintirea unei grădini ne bucură – soarele jucând printre frunzele unui măr încărcat de fructe, trandafirii aplecându-şi capetele maiestoase in bătaia vîntului parfumat, bătrâna fântână cu apă rece, ciripitul păsărilor si zumzetul albinelor – acest loc ferit de griji, drag şi veşnic luminos, parcă ne-ar aduce aminte de vremuri mai bune, de copilarie, poate de rai.

Nu e greu să ne dăm seama că grădinile, chiar şi cele mai simple, în care sunt cultivaţi cartofi, ardei şi leuştean, iar fasolea se caţără pe araci, au ceva ce ne îndeamnă la contemplaţie, ceva ce prin însuşi pământescul lor ne trimite cu gândul la nepământesc. Grădinarul destoinic, ce şi-a îngrădit o bucată de pământ bun, a gustat apa, a cântărit lumina, a măsurat cu grijă grosimea humei şi a încercat cu nările direcţia vânturilor (spre a îl parafraza pe Blaga) ştie că în ciuda tuturor eforturilor lui, de nu dă Domnul ploaie la momentul potrivit, de nu îl izbăveşte de revărsarea apelor, de grindină şi îngheţ, de dăunătoare, de vântul vijelios si de soarele arzător, munca sa e în zadar. Omul înţelept poate învăţa multe de la o mică grădină.

El îşi va aminti de rai, dar şi de cădere. El ştie că aici este locul în care din sudoarea frunţii îşi va câştiga pâinea. Vigen Guroian spune că „mântuirea noastră include pământul şi toate creaturile, de care suntem susţinuţi şi prin care Dumnezeu continuă să acţioneze spre mântuirea noastră.” (Grădina ca parabolă teologică) Lucrând ogorul inimii sale, spre a câştiga Pâinea Cerească, omul îndeplineşte menirea de mijlocitor între cer şi pământ. „Dumnezeu a dat oamenilor răspunderea sfântă de a mijloci harul lui Dumnezeu şi, aducând binecuvântări, să ridice vechiul blestem al lui Adam şi să izgonească demonii din orice făptură vie, din pământ, din apele lui şi din aerul său.” (ibid.)

Omul înţelept, ce ştie a citi cartea naturii, şi ştie a desluşi minunile în micile evenimente care se întâmplă într-o gradină, învaţă despre moarte, dar şi despre Înviere. Sf. Ignatie Briancianinov scrie despre livada însingurată în care se afla chilia sa. La vreme de iarnă, în zilele mai frumoase, el ieşea din chilie şi contempla livada, care dormea într-o linişte măreaţă, ca de moarte, sub zapada albă: „privirile îngândurate mi se îndreptau fără să vreau spre livadă, se aţinteau spre ea, ca şi cum ar fi urmat să desluşeasca o taină. Astfel stăteam într-o zi şi priveam cu luare-aminte livada. Când, deodată, a căzut vălul de pe ochii sufletului meu: înaintea lor s-a deschis cartea naturii. Scrierea aceasta, dată spre citire celui dintâi zidit Adam, este acea carte ce cuprinde în sine cuvântul Duhului şi e asemenea Dumnezeieştii Scripturi. Oare ce înţelepciune mi s-a arătat în acea livadă? O pildă a învierii morţilor – învăţătură puternică, care prin însăşi înfăţişarea lucrărilor sale e aidoma Învierii. Dacă nu am fi fost obişnuiţi să vedem învierea naturii în vremea primăverii, aceasta ni s-ar părea de-a dreptul minunată şi cu totul de necrezut. Noi nu ne mai minunăm de ea din pricina obişnuinţei; deşi privim minunea. Deja este ca şi cum nici nu am mai vedea-o!”(Sf. Ignatie Briancianinov, „Livada la vreme de iarnă”)

Dar să ne ridicăm privirile spre Grădina Ghetsimani, unde Mântuitorul şi-a început în sudoarea sângerie a frunţii mântuitoarea lucrare a Patimilor. Cu adevărat, cutremurătoare privelişte, spre care abia dacă îndrăznim a ne îndrepta ochii. Mântuitorul se retrage cu ucenicii aici, luându-i deoparte pe Petru şi cei doi fii ai lui Zevedei, îndemnându-i să se roage şi să privegheze împreună cu El. Este o chemare la comuniune. Dar ei adorm.

Mântuitorul se roagă, puţin mai departe. Într-o frumoasă prediciă, Sfântul Ioan Maximovici vorbeşte despre această rugăciune fierbinte a Domnului din grădina Ghetsimani: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci ptrecum Tu.” (Mat. 26:39) Domnul ştie ce urmează: trădarea, Patimile, Crucea. Iar firea lui umană se tulbură în faţa acestei privelişti. Dar, aşa cum explică Sfântul Ioan, zbuciumul sufletesc al Domnului nu se datorează numai perspectivei suferinţei trupeşti. „Lucrarea ce îi stă înainte spre a o înfăptui este mai mare decât oricare alta. [...] înaintea privirii Dumnezeului-Om tot ce avea să fie înfăptuit este descoperit. El se jertfeşte de bunăvoie pentru mântuirea omului.” (Sf. Ioan Maximovici, „Pentru Ce s-a rugat Domnul Hristos in Gradina Ghetsimani?”) Domnul ia asupra sa păcatele întregii omeniri, de la păcatul lui Adam, la ultimul păcat săvârşit inainte de a răsuna ultima goarnă, spre a le pironi pe Cruce. (Sf. Mitr. Filaret de New York, „De Sfânta şi Marea Vineri”) „Dar jertfa nu va fi mântuitoare dacă va simţi doar suferinţa sa, personală. El trebuia să fie chinuit de rănile păcatului de care omenirea suferea. Inima Dumnezeului-Om era cuprinsă de o tristeţe de nespus. Toate păcatele oamneilor, mari şi mici s-au înfăţişat înaintea privirii sale. [Ca Dumnezeu, totdeauna îi sunt cunoscute], dar acum întreaga lor greutate şi fărădelege este simţită şi de natura Lui umană. Sufletul său sfânt şi nepătat se umple de groază. Suferă aşa cum păcătoşii înşişi, ale căror inimi împietrite nu simt cum păcatul întinează şi cum îi separă de Creator, nu suferă.” (Sf Ioan Maximovici, loc cit.)

Domnul ia asupra Sa păcatul lumii, împreună cu consecinţele acestuia. „Dar pentru a simţi întreaga greutate a consecinţelor păcatului, Fiul lui Dumnezeu lasă firea Sa umană să simtă chiar şi grozăvia despărţirii de Dumnezeu. Acest moment va fi de nesuportat pentru fiinţa Sa sfântă şi fără de păcat. Un strigăt puternic îi va scăpa de pe buze: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” Şi ştiind această oră de pe acum, sfântul Său suflet se umple de groază şi tristeţe.”(ibid.) Astfel, din marea Sa dragoste, Domnul primeşte în sufletul Său întreaga omenire, întinată şi suferindă, o primeşte suferind mai mult decât pote ea suferi, spre a o mântui.

Multe se pot spune despre cele petrecute în Grădina Ghetsimani, dar nu este locul aici. Totuşi, putem reflecta, ştiind că nimic nu se petrece la întâmplare, de ce a ales Mântuitorul acest loc, o simplă grădină, o livadă de măslini. Poate este echivalentul citadin al pustiei. Reprezintă poate începutul nevoinţei, al lucrării dragostei jertfelnice ce trebuie dusă la până sfârşit pe Golgota. Dar este şi simbolul Învierii. În orice caz, privind spre Ghetsimani, cu inima înfrântă şi smerită, suntem îndemnaţi la comuniune, la rugăciune şi naştere din nou întru Hristos, prin dragoste împreună pătimitoare.

 



* Articol publicat iniţial în revista Şcoala Noastră a Liceului Teoretic „Sfinții Trei Ierarhi”, Nr. 10 (2023)

Share/Save/Bookmark