Cartea lui Iov ca o povestire pascală Imprimare
Ce citim
Scris de F.M. Dostoievski   
Sâmbătă, 15 Aprilie 2023 17:29
Job1

Din timpul cât am huzurit acasă nu mi-au rămas decât amintiri frumoase, căci nimic nu-i mai de preţ pe lume pentru om decât amintirea copilăriei petrecute în căminul părintesc, dacă dragostea şi buna înţelegere sălăşluiesc cât de cât în casă. Cât de păcătoasă ar fi o familie, aducerile aminte pe care ţi le lasă petrecerea în sânul ei au încă duioşia lor, dacă sufletul tău este destoinic să se înduioşeze. In rândul amintirilor păstrate din casa părintească se află şi Sfânta Scriptură, către care am simţit multă curiozitate încă de când eram un prichindel. Aveam pe atunci o carte – istoria sfântă – împodobită cu poze de toată frumuseţea, căreia îi spunea: O sută patru cucernice povestiri din „Vechiul” şi „Noul Testament”. Pe ea am deprins să citesc. Şi am ținut-o cu grijă până în ziua de azi, uite-o colo, pe policioară, ca pe un scump giuvaier. Nici nu împlinisem opt ani însă, când am simţit pentru întâiaşi dată că se aprinde ca o lumină în sufletul meu; pe vremea aceea nu apucasem încă să învăţ buchile, într-o zi, ducându-se să asculte liturghia, mama a mers numai cu mine la biserică (fratele meu nu ştiu pe unde era). Asta se întâmpla într-o luni, în Săptămâna patimilor. Era o zi însorită şi parcă văd şi acum ca aievea cum se ridica egal din cădelniţă fumul de tămâie, urcând spre bolta înaltă, în timp ce de acolo, de sus, printr-o ferestruică îngustă, se revărsau peste capetele noastre razele luminii cereşti în care fumul îmbălsămat părea să se mistuie. Priveam pătruns de tot ce vedeam şi pentru întâia oară în viaţă am înţeles şi am primit în adâncul inimii cuvântul lui Dumnezeu. Un tinerel a ieşit mai apoi în mijlocul bisericii cu o carte în braţe, o carte atât de mare, încât mi s-a părut că abia putea s-o ducă; ţâncul a asezat-o pe analoghion, a deschis-o şi a început să citească. Atunci am desluşit pentru întâia oară tâlcul scripturilor slomnite în locaşul Domnului. „Era în ţinutul Uz un om drept şi cucernic şi omul acesta avea atâtea şi atâtea cămile, atâtea şi atâtea oi şi măgari şi copiii lui cei odrăslise se desfătau, iar el îi iubea ca pe ochii din cap şi mult se ruga pentru ei Celui de Sus, gândind că poate vor fi greşit cumva desfătându-se. Şi iată că satana a venit dimpreună cu îngerii lui Dumnezeu şi, înfăţişându-se stăpânului ceresc, i-a spus că a cutreierat lumea în lung şi-n lat, umblând pe pământ şi pe sub pământ. «Văzutu-l-ai pe robul meu Iov?» l-a întrebat Domnul. Şi lăudatu-s-a în faţa lui cu robul său cel plin de har Iov. Iară diavolul a zâmbit la cuvintele sale, grăind: «Lasă-l pe mâna mea şi vedea-vei atunci că robul tău va cârti împotriva ta şi glăsuind te va blestema în gura mare». Şi Dumnezeu l-a lăsat pe robul său drept şi iubit pe mâna satanei şi diavolul dosăditu-l-a, lovind în copiii şi vitele lui şi i-a spulberat toată avuţia, ca şi când trăsnetul din ceruri s-ar fi abătut mistuind-o. Iar Iov, rupând veşmintele de pe el, s-a aruncat cu faţa la pământ şi a dat glas: «Gol am ieşit din pântecele mumei şi gol mă voi întoarce în ţărână. Domnul a dat, Domnul a luat – fie numele Domnului binecuvântat!» „Sfinţiile voastre, iertaţi-mi, rogu-vă, lacrimile, dar toată pruncia mi se înfiripă acum ca aievea în faţa ochilor şi parcă din nou în pieptu-mi freamătă suflarea copilului de opt anişori şi inima mi-e pătrunsă de acelaşi fior, de aceeaşi uimire şi bucurie ca şi atunci. În ziua aceea toate erau făcute să mă uluiască: şi cămilele şi satana, care se încumeta a grăi către Dumnezeu şi Dumnezeu, care se îndurase a da pieirii pe robul său şi robul însuşi, care strigase: „Lăudat fie numele Tău, cu toate că mă pedepseşti!” şi tot aşa m-a mişcat zvonirea domoală şi dulce de cântec ce împânzea biserica: „împlinească-se ruga mea!” şi fumul de tămâie pe care-l cădelniţa preotul şi rugăciunea murmurată în genunchi. Şi până în ziua de azi, ori de câte ori mi-a fost dat să citesc această istorisire din Sfânta Scriptură, mi-au curs lacrimile. Nu mai departe decât ieri, bunăoară. Câtă măreţie şi ce nepătrunse taine pentru mintea noastră! Am aflat mai târziu în gura celor care iau în deşert numele lui Dumnezeu şi-şi bat joc de credinţă cuvinte pline de trufie: „Cum de s-a înduplecat Dumnezeu, zic ei, să lase pe cel mai iubit dintre aleşii lui în ghearele diavolului, cum de a încuviinţat necuratului să-i prăpădească vlăstarele şi să-l năpăstuiască, lovindu-l cu o boală atât de ticăloasă, încât îşi curăţa cu un ciob rănile de puroi? Şi pentru ce? Ca să se poată mai apoi lăuda faţă de satană: «Vezi dară cât se învredniceşte a răbda pentru mine alesul meu!» „Măreţia şi taina sălăşluiesc tocmai în faptul că aici adevărul pieritor al lumii acesteia şi adevărul cel veşnic stau faţă în faţă. Şi adevărul veşnic se dovedeşte a fi mai presus decât adevărul lumii acesteia. Ca-n vremea de început a facerii, când Dumnezeu îşi încheia truda fieştecărei zile zicând: „Făcut-am şi ce am făcut e bine”, ziditorul s-a uitat la Iov şi s-a lăudat cu zidirea sa. Iar Iov, aducându-i slavă, nu l-a slujit numai pe dânsul, ci scris a fost a sluji în veci de veci fieştecăreia dintre zidirile sale, din seminţie în seminţie, căci pentru ăsta a fost plămădit. Doamne, ce izvod şi ce învăţătură! Ce minunat izvod e Sfânta Scriptură, ce har şi ce putere fostau dăruite o dată cu ea omului! Parcă lumea întreagă şi omul şi firea lui cea lăuntrică sunt săpate în piatră, totul e arătat, totul capătă un nume şi asta pentru vecie! Câte taine dezghiocate şi mărturisite: Dumnezeu îl ridică din nou pe Iov din mişelie şi-i dă înapoi bogăţia părăduită; anii trec şi Iov e binecuvântat cu alte vlăstare, pe care aşijderea le iubeşte… Doamne! Cum poate el oare să-i mai iubească pe nou-născuți, când ceilalţi copii nu mai sunt, când ceilalţi i-au fost luaţi? Oare când îşi aduce aminte de ei mai poate el să fie fericit cu aceştia din urmă, aşa cum era odinioară între ai săi, să fie cu adevărat fericit, oricât de dragi i-ar fi cei odrăsliţi acum? Da, poate, fireşte că poate; e însăşi marea taină a vieţii ce preschimbă cu timpul durerea de demult în blândă şi înduioşată bucurie; în locul clocotitoarei tinereţi se aşterne bătrâneţea, cu blajina ei seninătate; nu e zi de la Dumnezeu în care să nu binecuvântez răsăritul soarelui, slăvindu-l ca şi altădată în sufletul meu, dar şi mai drag îmi este asfinţitul, ce-şi prefiră pieziş razele-i lungi de lumină, amintirile duioase şi învăluitoare, chipurile scumpe ce înfloresc lunga şi blagoslovita cale a vieţii mele. Şi peste tot pogoară adevărul divin, ce mângâie, împacă şi apleacă inima spre iertare!

 

 

(*) Rânduri  în mare parte autobiografice, incluse de autor - el însuși suferind şi, sugerează unii biografi, presimțindu-și, poate, apropiata adormire -  în "Amintirile Starețului Zosima", din Fraţii Karamazov. In românește de Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă)

 


Share/Save/Bookmark