Curs de Supraviețuire Ortodoxă

curs

Blogroll

Dostoievski: Sfioasa (partea a III-a) PDF Imprimare Email
Ce citim
Scris de F.M. Dostoievski   
Sâmbătă, 20 Noiembrie 2021 20:22

meek(Primele două părţi le puteţi citi aici și aici)

 

Din Jurnalul unui scriitor (noiembrie, 1876)

 

Traducere de Leonida Teodorescu (*)

 

 

SFIOASA (Povestire fantastică)

 

CAPITOLUL AL DOILEA.

 

I Vis de mândrie.

 

Lukeria m-a anunţat chiar acum că n-o să mai stea la mine şi că o să se mute imediat după ce o îngroapă pe cucoană. M-am rugat în genunchi timp de cinci minute şi am vrut să mă rog timp de o oră, dar tot mă gândesc şi mă gândesc şi-mi vin tot gânduri bolnăvicioase şi capul mi-e bolnav, atunci ce să te mai rogi, nu faci decât să păcătuieşti. E ciudat şi faptul că nu vreau să dorm: când ai o durere mare, o durere prea mare, după primele răbufniri puternice întotdeauna vrei să dormi. Se spune că cei care sunt condamnaţi la moarte dorm extrem de adânc în ultima lor noapte. Aşa şi trebuie să fie, asta vine de la natură, pentru că altfel n-ai avea putere să suporţi… M-am întins pe divan, dar n-am adormit.

 

Timp de şase săptămâni cât a fost bolnavă am îngrijit-o zi şi noapte, eu, Lukeria şi o infirmieră cu şcoală de la spital, pe care am angajat-o. Nu mă uitam la bani şi chiar voiam să cheltuiesc bani pe ea. L-am chemat pe doctorul Schroeder şi-i plăteam zece ruble pentru o vizită. Când şi-a recăpătat cunoştinţa, am început să mă arăt mai rar. De altfel, ce să mai vorbesc. Când s-a vindecat, s-a aşezat liniştită şi tăcută în camera mea, la o masă pe care am cumpărat-o atunci tot pentru ea. Da, asta e adevărat, tăceam amândoi, adică am început să vorbim mai târziu, dar despre nişte lucruri obişnuite. Eu, evident, nu mă avântam special prea mult, dar am observat foarte bine că şi ea era parcă bucuroasă să nu spună un culvânt în plus. Mi s-a părut cu totul firesc din partea ei: „Prea e zguduită şi prea e învinsă, mă gândeam eu, sigur era nevoie de timp ca să uite şi să se obişnuiască”…Şi aşa stăteam în tăcere, dar în fiecare clipă mă pregăteam în sinea mea pentru viitor. Mă gândeam că şi ea face la fel şi mă pasiona teribil să ghicesc: la ce anume se gândeşte ea acum?

 

Vă mai spun ceva: o, nimeni, nu știe cât am suferit, suspinând la căpătâiul ei cât a fost bolnavă. Dar suspinam în sinea mea şi-mi opream suspinele în piept chiar şi faţă de Lukeria. Nu-mi puteam imagina, nu puteam nici măcar să presupun că ea va muri fără să afle totul. Când a scăpat de pericol şi a început să se facă mai bine, ţin minte m-am liniştit repede şi m-am liniştit de tot. Mai mult, am hotărât să amîn viitorul nostru pentru un timp cât se poate mai îndepărtat şi să las deocamdată lucrurile aşa cum sunt. Da, s-a întâmplat cu mine atunci ceva straniu şi neobişnuit: am triumfat şi chiar şi numai conştiinţa triumfului m-a mulţumit. Şi aşa a trecut iarna. O, am fost aşa de mulţumit în iarna aceea, cum n-am fost niciodată.

 

Vedeţi, în viaţa mea a existat o împrejurare îngrozitoare, care până atunci, adică chiar până la catastrofa cu nevastă-mea, mă apăsa clipă de clipă şi anume – pierderea reputaţiei şi plecarea din armată. În două cuvinte, s-a făcut cu mine o nedreptate tiranică. E drept, tovarăşii mei nu mă iubeau din cauza caracterului meu dificil şi poate ridicol, deşi se întâmplă adesea să-i amuze pe prietenii tăi tocmai ceea ce este sublim pentru tine, ceea ce e profund, al tău şi stimat de tine. O, n-am fost iubit niciodată nici măcar în şcoală. N-am fost iubit niciodată şi nicăieri. Nici Lukeria nu poate să mă iubească. Întâmplarea din armată a fost şi o consecinţă a lipsei de dragoste pentru mine, dar a avut şi tun caracter accidental. O spun de aia, că nu e nimic mai jignitor şi mai scârbos decât să pieri dintr-o întâmiplare, care putea să fie şi care putea să nu fie, din cauza unui concurs nefericit de împrejurări, care puteau să te ocolească precum un nor. Pentru o fiinţă sensibilă e ceva umilitor. E vorba de următoarea întâmplare: Odată, la teatru, într-o pauză, m-am dus la bufet. Husarul A-v, intrând şi el acolo, a început să vorbească tare, faţă de toţi ofiţerii şi spectatorii care erau acolo, cu doi husari de-ai lui, că pe culoar, Bezumţev, un căpitan din regimentul nostru, a trântit un scandal şi „se pare că e beat”…Discuţia nu s-a legat şi apoi a fost vorba de o greşeală, întrucât căpitanul Bezumţev n-a fost beat şi scandalul, de fapt, n-a fost scandal. Husarii au început să vorbească despre altceva şi cu asta s-a şi terminat, a doua zi, însă, istoria a ajuns în regimentul nostru şi au şi început să spună că la bufet eram numai eu din regimentul nostru şi că atunci când husarul A-v s-a referit cu impertinenţă la căpitanul Bezumţev, nu m-am apropiat de A-v şi nu l-am oprit. De unde până unde? Dacă el avea un dinte împotriva lui Bezumţev, era treaba lor personală şi ce rost avea să mă amestec? Ofiţerii, însă, au început să spună că n-a fost o chestiune personală, că afecta şi regimentul şi întrucât acolo eram singurul ofiţer din regiment, am demonstrat prin asta că în regimentul nostru pot fi şi ofiţeri nu din cale-afară de scrupuloşi în materie de onoare şi a lor şi a regimentului. Nu puteau fi de acord cu o asemenea insinuare. Mi s-a făcut cunoscut că mai pot îndrepta lucrurile, dacă, fie şi acum, fie şi cu întârziere, am să vreau să am o explicaţie formală cu A-v. N-am vrut-o şi, deoarece eram enervat, am refuzat cu aroganţă şi imediat mi-am înaintat demisia; asta e toată povestea mea. Am ieşit mândru, dar cu moralul distrus. S-a întâmplat tocmai atunci ca bărbatul surorii mele din Moscova să facă praf toată mica noastră avere, inclusiv partea mea, o părticică infimă şi am rămas pe stradă, fără nici un ban. Aş fi putut să-mi iau un serviciu, dar nu mi l-am luat: după o uniformă strălucitoare nu puteam să mă duc undeva la calea ferată. Şi aşa – dacă e ruşine să fi? Ruşine, dacă e dezonoare, să fie dezonoare, dacă e decădere să fie decădere şi cu; cât e mai rău cu atât e mai bine, iată ce mi-am ales. Sunt aici trei ani de amintiri sumbre şi chiar casa lui Veazemski. Acum un an şi jumătate a murit La Moscova o bătrână bogată, naşa mea, şi, neaşteptat, mi-a lăsat şi mie, printre alţii, prin testament trei mii. M-am gândit şi mi-am hotărât pe loc destinul. M-am hotărât la casa de credit, fără să-mi cer iertare de la oameni: o să am bani, pe urmă un colţişor al meu şi o viaţă nouă departe de amintiri, ăsta mi-era planul. Şi totuşi, trecutul sumbru şi reputaţia mea pătată o dată pentru totdeauna mă chinuiau zi de zi, clipă de clipă. Dar atunci m-am însurat. Întâmplător sau nu, nu ştiu. Dar, aducând-o pe ea în casa mea, mă gândeam că-mi aduc un prieten şi aveam mare nevoie de un prieten. Dar am văzut clar că prietenul trebuie să fie pregătit, format şi chiar învins. Şi puteam eu să-i explic ceva acestei fiinţe de şaisprezece ani şi cu idei preconcepute? Cum aş fi putut, de pildă, fără ajutorul întâmplător al îngrozitoarei catastrofe cu pistolul s-o conving că nu sunt laş şi că în regiment am fost acuzat pe nedrept de laşitate? Dar catastrofa a venit la timp. Rezistând în faţa pistolului, mi-am răzbunat trecutul meu sumbru. Şi deşi nimeni n-a aflat asta, a aflat, însă, ea şi asta era totul pentru mine, pentru că ea era totul pentru mine, întreaga mea speranţă pentru viitorul viselor mele! Era singurul om pe care-l pregăteam pentru mine şi n-aveam nevoie de altul şi uite că ea a aflat totul, a aflat cel puţin că s-a piripit să se alăture duşmanilor mei. Ideea aceasta mă încânta. În ochii ei nu mai puteam să fiu un ticălos, cel mult un om ciudat, dar şi gândul acesta nu-mi displăcea acum: ciudăţenia nu e un viciu, dimpotrivă, uneori atrage sufletul feminin. Într-un cuvânt, am împins mai încolo cu bună ştiinţă deznodământul celor întâmplate, cât aveam îmi era prea destup pentru liniştea mea şi-mi oferea destule imagini şi material pentru visele mele. Asta e nenorocirea, că sunt visător: pentru mine era destul material, iar în ceea ce o priveşte pe ea mă gândeam că o să mai aştepte.

 

Aşa trecu toată iarna, într-o aşteptare nelămurită. Îmi plăcea să mă uit neobservat la ea, când şedea la măsuţa ei. Lucra câte ceva, se ocupa de rufărie, iar serile uneori citea cărţile pe care le lua din dulapul meu. Şi alegerea cărţilor din dulap trebuia să aduică mărturie în folosul meu. Nu ieşea aproape nicăieri, înainte de a se însera, după dejun, o scoteam în fiecare zi la plimbare, să mai facem puţină mişcare, dar nu în tăcerea aia absolută ca înainte. Eu, mă forţam să las impresia că nu tăceam şi că discutam în bună înţelegere, dar, cum am mai spus-o, o făceam amândoi în aşa fel, încât să nu mergem prea departe. Eu o făceam special, iar pentru ea, mă gândeam eu, era necesar să „aibă timp”…E desigur ciudat că nu mi-a trecut nici măcar o dată prin cap, până aproape de sfârşitul iernii, că mie îmi place să mă uit pe ascuns la ea, dar că n-am surprins nici o privire a ei asupra mea! Mă gândeam că e sfioasă. Şi chiar arăta atât de timid de sfioasă, atât de neputincioasă după boală. Da, e mai bine să aştepţi şi – şi veni-vă într-o bună zi singură la tine.”

 

Ideea asta mă încânta teribil. O să mai adaug ceva, uneori mă aţâţam parcă special până simţeam întradevăr, cu sufletul şi cu mintea, un fel de ciudă împotriva ei. Şi aşa a ţinut un timp. Ura mea, însă, n-a putut niciodată să prindă şi să se cristalizeze în sufletul meu. Până şi eu priveam, toate astea ca pe un joc. Dar şi atunci, deşi am desfăcut căsătoria, cumpărând patul şi paravanul, n-am putut să văd în ea o criminală. Şi nu pentru că aş fi judecat uşuratec crima ei, ci pentru că aveam de ce s-o iert de tot, chiar din prima zi, chiar înainte de a fi cumpărat patul. Într-un cuvânt era o ciudăţenie din partea mea, pentru că în privinţa moralităţii sunt un om sever. Dimpotrivă, în ochii mei era atât de învinsă, atât de umilită, atât de strivită, încât uneori aveam pentru ea un chinuitor sentiment de milă, deşi cu toate astea îmi plăcea foarte mult atunci ideea umilinţei ei. Îmi plăcea ideea acestei inegalităţi între noi doi… Mi s-a întâmplat în iarna aceea să fac special câteva fapte bune. Am iertat două datorii şi i-am dat bani unei femei sărmane fără nici un fel de gaj. Soţiei mu i-am spus nimic despre asta şi nici n-am căutat s-o afle, dar femeia a venit singură să-mi mulţumească şi încă aproape în genunchi. Şi aşa s-a aflat, mi s-a părut că despre femeia asta a aflat într-adevăr cu plăcere.

Dar se apropia primăvara, eram la mijlocul lui aprilie, s-a scos al doilea rând de rame şi soarele începu să lumineze cu mănunchiuri de raze strălucitoare camerele noastre tăcute. Un văl, însă, atârna în faţa mea şi-mi orbea mintea. Un văl fatal şi îngrozitor! Nu ştiu cum s-a întâmplat că mi s-a luat vălul de pe ochi şi că am început deodată să văd totul şi să înţeleg. A fost o întâmplare, a venit ziua aceea însemnată, sau raza soarelui a aprins în mintea mea anchilozată gândul şi dezlegarea? Nu, aici n-a fost vorba nici de gând, nici de dezlegare, s-a trezit deodată în mine o mică strună pe care am crezut-o amorţită de tot. A început să vibreze şi să-mi lumineze tot sufletul meu anchilozat şi mândria mea diavolească. Şi s-a întâmplat asta brusc şi neaşteptat. S-a întâmplat spre seară, cam pe la cinci după masă…

 

 

II Vălul a căzut deodată.

 

Două vorbe înainte de asta. Chiar cu o lună în urmă, am observat la ea o îngândurare ciudată, nu chiar tăcere, dar îngândurare. Şi asta am remarcat-o brusc. În momentul acela ea şedea şi lucra. Aplecându-şi capul asupra lucrului, nu mă văzuse că o privesc. Şi în clipa aceea m-a uluit deodată faptul că s-a făcut atât de subţirică, de slăbuţă, că are o faţă palidă, că buzele i s-au albit, toate astea la un loc, ca şi îngândurarea ei excesivă m-au frapat brusc. Auzisem şi înainte, în toiul nopţii o tuse uşoară şi uscată. M-am sculat imediat şi m-am dus la Schroeder să-l invit la mine, fără să-i spun ei nimic.

 

Schroeder a venit a doua zi. Ea s-a mirat mult şi s-a uitat când la Schroeder, când la mine.

 

— Dar sunt sănătoasă, spuse ea cu un zâmbet ironic şi nedefinit.

 

Schroeder n-a consultat-o prea mult (medicii ăştia au uneori o neglijenţă dispreţuitoare) şi mi-a spus doar, în camera cealaltă, că asta i-a rămas după boală şi că primăvara n-ar fi rău să plecăm undeva la mare sau, dacă nu se poate, să ne mutăm pur şi simplu într-o vilă, în afara oraşului. Într-un cuvânt n-a spus nimic, în afara faptului că e o slăbiciune sau aşa ceva. Când Schroeder a ieşit, ea mi-a spus deodată din nou, privindu-mă îngrozitor de serios:

 

— Sunt cu totul, dar cu totul sănătoasă.

 

Dar, spunând asta, a roşit deodată, probabil de ruşine. Probabil, n-a fost ruşine. O, acum înţeleg: i-a fost ruşine că mai sunt încă soţul ei, că mă îngrijesc de ea ca un soţ adevărat. Atunci însă n-am înţeles şi am trecut roşeaţa în contul sfioșeniei. (Vălul!).

 

Şi iată, la o lună după asta, pe la cinci după-amiază, în aprilie, într-o zi însorită şi strălucitoare, şedeam la casă şi-mi făceam socotelile. Deodată aud cum ea, în camera noastră, la măsuţa ei, luorând ceva, a început încet, încet… Să cânte. Asta mi-a produs o impresie zgduitoare şi nici până acum n-am reuşit s-o înţeleg. Până atunci n-am auzit-o niciodată cântând, poate: doar în primele zile când am adus-o acasă şi când puteam încă să ne jucăm trăgând la ţintă cu pistolul. Pe atunci vocea ei fusese destul de puternică, răsunătoare, deşi nu prea sigură, dar teribil de plăcută şi sănătoasă. Acum insă cântecul era aşa. Firav, o, neapărat ceva melancolic (era nu ştiu ce romanţă), dar parcă era ceva în vocea ei, ceva spart, ceva frânt, de parcă vocea ei nu putea s-o scoată la capăt, de parcă şi cântecul era bolnav. Cânta în surdină şi, deodată, după ce s-a înălţat, vocea ei s-a întrerupt, un glăscior atât de mititel şi care s-a întrerupt atât de trist; pe urmă a tuşit şi a început încet-încet, abia-abia să cânte ceva…

Lumea o să râdă de emoţia mea, dar nimeni n-o să înţeleagă niciodată de ce am fost emoţionat! Nu, încă nu mi-a fost milă de ea, a fost cu totul altceva. Cel puţin la început, în primele momente, a fost o nedumerire bruscă şi o teribilă uimire, înspăimântătoare şi ciudată, ceva aproape răzbunător: „cântă şi încă şi faţă de mine! O fi uitat oare de mine?”

 

Zguduit tot, rămăsesem pe loc, pe urmă m-am sculat, brusc, mi-am luat pălăria şi am ieşit parcă fără să-mi dau seama de nimic. În orice caz nu ştiu de ce şi încotro. Lukeria îmi dădu paltonul.

 

— Cântă? I-am spus fără să vreau Lukeriei. Ea n-a priceput nimic şi mă privea, cantinuând să nu priceapă, de altfel, eram întradevăr de neînţeles.

— Cântă pentru prima dată?

— Nu, când nu eşti dumneata acasă, se întâmplă să cânte. Ţin minte totul. Am coborât scara, am ieşit în stradă şi m-am dus unde am văzut cu, ochii. Am ajuns până la colţ şi am început să privesc undeva. Lumea tăcea, mă împingea, dar nu simţeam nimic. A, m chemat un birjar şi am vrut să-l tocmesc până la podul Poliţeiski, nici eu nu știam de ce. Pe urmă însă l-am lăsat brusc şi i-am dat douăzeci de copeici:

— Asta pentru că te-am deranjat, i-am spus eu, cu un râs dement, dar în inima mea s-a pornit un fel de încîntare.

 

M-am întors acasă, grăbind pasul. Nota aceea spartă, mititică, întreruptă a răsunat din nou în sufletul meu. Mi se tăiase răsuflarea. Îmi cădea, vălul de pe ochi. Dacă a început să cânte faţă de mine, înseamnă că a uitat de mine, iată ce era clar şi înspăimântător. Inima mea o simţea. Dar încîntarea strălucea, în sufletul meu şi înfrângea spaima.

 

O, ironie a sorţii. Altceva nici nu putea să fie în sufletul meu tot timpul iernii, în afara acestei încîntări, dar eu, eu unde am fost toată iarna? Am fost eu cu sufletul meu? Am urcat scara în goană mare şi nu ştiu dacă am intrat timid sau nu. Ţin minte că duşumeaua parcă se legăna sub mine parcă pluteam pe râu. Am intrat în cameră, ea stătea la locul ei obişnuit şi cosea, cu capul plecat, dar nu mai cânta. M-a privit fugitiv, fără mirare şi nici n-a fost o privire, a fost mai curând un gest: obişnuit şi indiferent, când intră cineva în cameră.

Mă apropiai direct şi mă aşezai pe un scaun chiar lângă ea. Ca un nebun. Mă privi repede, speriată parcă: am Iuat-o de mână şi nu mai ştiu ce i-am spus, adică am vrut să-i spun, pentru că nici nu mai puteam să vorbesc. Vocea mi se frângea şi nu mai puteam s-o stăpânesc. Şi nici nu ştiam ce să-i spun, mă sufocam şi atâta tot.

 

— Să stăm de vorbă… Ştii… Spune ceva! Am bâiguit eu prosteşte – o, mai îmi ardea de deşteptăciune? Ea tresări din nou şi, privindu-mi faţa, se dădu înapoi, cuprinsă de teamă: deodată, însă, o mirare severă apăru în ochii ei. Da, era mirare şi era severă. Se uita la mine cu nişte ochi mari. Această severitate, această mirare severă m-au înmuiat deodată: „Va să zică mai vrei şi dragoste? Dragoste? Se întreba parcă în mirarea asta, deşi ea nu spunea nici un cuvânt. Dar am citit totul, totul. Totul din muie s-a cutremurat şi m-am prăbuşit la picioarele ei. Ea a sărit repede în picioare, dar eu, cu putere, am apucat-o de amândouă mâinile.

 

Şi-mi înţelegeam perfect disperarea, o, mi-o înţelegeam perfect! Dar vă rog să mă credeţi că în inima mea încîntarea clocotea atât de năvalnic, încât credeam că am să mor. Îi sărutam picioarele, cuprins de extaz şi de fericire. Da, de fericire, o fericire nemăsurată şi nesfârşită şi asta cu toată înţelegerea disperării mele fără de ieşire. Plângeam, spuneam ceva, dar nu puteam să vorbesc. Teama şi mirarea s-au schimbat la ea în îngrijorare, într-o întrebare deznădăjduită şi a început să mă privească ciudat, sălbatic chiar, a vrut să priceapă mai repede ceva şi a zâmbit. I-a fost teribil de ruşine că-i sărut picioarele; şi le retrăgea, dar eu sărutam imediat locul de pe duşumea unde fusese piciorul ei. Ea a văzut asta şi a început deodată să râdă de ruşine (ştiţi cuim e, când râde cineva de ruşine). A început isteria, vedeam asta – mâinile au început să-i tremure, nu mă gândeam la asta şi tot îi mormăiam c-o iubesc, că n-am să mă scol în picioare, „dă-mi să-ţi sărut rochia… Să mă rog toată viaţa la tine…” Nu ştiu, nu mai ţin minte… Şi deodată a izbucnit în plâns şi a început să tremure; a început o îngrozitoare criză de isterie. Am speriat-o.

 

Am dus-o în pat. Când i-a trecut criza, s-a ridicat în capul oaselor, mi-a apucat mâinile şi, cu o figură teribil de amărâtă, m-a rugat să mă liniştesc: „Ajunge, nu te mai chinui, linişteşte-te!” începu să plângă din nou. Toată seara nu m-am depărtat de ea. Tot îi spuneam că am s-o duc la Boulogne să facă baie în mare acum, imediat, peste două săptămâni, că are un glăscior atât de frânt, că am auzit-o astăzi, că am să închid casa, că am s-o vând lui Dobronravov şi că vom începe o viaţă nouă, dar mai ales o să mergem ila Boulogne, la Boulogne! Ea asculta şi tot îi mai era frică. Tot mai mult şi mai mult. Dar pentru mine nu asta conta, ci faptul că voiam tot mai mult să zac din nou la picioarele ei şi să le sărut din nou, să sărut pătmântul pe care au stat picioarele ei şi să mă rog la ea şi „nu cer nimic mai mult de la tine”, îi repetam eu într-una, „şi nu trebuie să-mi răspunzi nimic, nu mă luia în seamă de loc, numai să-mi dai voie să mă uit la tine de departe, transformă-mă într-un obiect al tău, într-un căţeluş…” Ea plângea.

 

— Şi eu am crezut că dumneata o să mă laşi aşa, i-a scăpat ei fără voie, atât de fără voie, că poate nici n-a observat că a spus-o şi totuşi.

— O, ăsta a fost cuvântul ei cel mai important, cel imai tragic şi cel mai de înţeles pentru mine din seara aceea şi mi s-a înfipt ca un cuţit în inimă!

 

Cuvântul. Acesta mi-a explicat totul, dar. Cât mai era lângă mine, în faţa mea, speram din tot sufletul şi eram teribil de fericit. O, am obosit-o îngrozitor în seara aceea şi înţelegeam asta, dar mă gândeam într-una că am să schimb totul imediat. În sfârşit, spre noapte, şi-a pierdut cu totul puterea, am convins-o să adoarmă şi a adormit imediat şi adine. M-am aşteptat să delireze şi a delirat, dar a fost un delir dintre cele mai uşoare. Noaptea mă sculam aproape în fiecare clipă şi veneam uşor, în papuci, să mă uit la ea. Îmi frângeam mâinile, privind făptura ei bolnavă, culcată pe pătuţul acesta, sărac, pe patul de fier pe care i l-am cumpărat atunci cu trei ruble. Mă aşezam în genunchi, dar nu îndrăzneam să-i sărut picioarele cât era adormită (fără permisiunea ei!). Începeam să mă rog Domnului, dar săream din nou în picioare… Lukeria mă urmărea, tot ieşea din bucătărie. M-am dus la ea şi i-am spus să se culce şi că de mâine o să fie „cu totul altfel”.

 

Şi credeam orbeşte în asta, ca un nebun, credeam teribil. O, m-a copleşit încântarea, încântarea! Abia aşteptam ziua de mâine. Şi mai ales nu credeam în nici o nenorocire, în ciuda simptomelor. Raţiunea încă nu mi-a revenit toată, în ciuda vălului care a căzut şi nu mi-a revenit încă multă, multă vreme…

 

— O, până azi, chiar până-n ziua de azi! Şi cum putea să-mi revină: ea mai era atunci în viaţă, era în faţa mea şi eram şi eu în faţa ei! „Mâine se va trezi şi eu am să-i spun totul şi ea o să vadă totul.” Aşa mă gândeam, simplu şi clar, de unde şi încântarea! Şi mai ales era călătoria aceea la Boulogne. Nu ştiu de ce mă gândeam că Boulogne e totul, că la Boulogne e ceva decisiv. „La Boulogne, la Boulogne!”…Aşteptam dimineaţa ca un nebun.

 

(va urma)

 

 

(*) traducere de Leonida Teodorescu apărută sub titlul “Smerita” în Opere vol. 11, ed. Univers, 1974. Având în vedere conţinutul am preferat totuși pentru titlu varianta adoptată de Adriana Nicoară, Marina Vraciu, Leonte Ivanov și Emil Iordache, în versiunea integrală a Jurnalului apărută la ed. Polirom ([1998] 2006), operând în text cele căteva modificări necesare pentru concordanţă.

 

Share/Save/Bookmark
 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Joomla 1.5 templates free, site hosting business.

Recomandam

Banner

Caută

Recomandam

Banner

Recomandam

Banner