Richard Weaver aminteste, intr-un eseu despre capcanele modernitatii, influenta avuta de televiziune si radio asupra unei comunitati din regiunea deluroasa a statului Kentucky. Chiar si dupa al II-lea razboi mondial, oamenii din zona reusisera sa isi pastreze un specific cultural spectaculos prin conservatorismul sau. Vorbirea, cantecele, religia si codurile sociale purtau o amprenta elizabetana, iar unii interpreti erau tentati sa afirme ca se puteau distinge inclusiv note chauceriene. Doua razboie de secesiune, o revolutie industriala si culturala, plus doua razboaie mondiale nu au putut distruge un mod de viata solid instalat. Insa, odata cu aparitia televiziorului si a radioului, comunitatea infloritoare de odinioara a disparut cu repeziciune.

In zilele noastre, oamenii sunt tentati sa puna necazurile nu neaparat pe seama televiziunii, in genere, ci a programelor decadente, stereotipe si vulgare. Cei mai cultivati si maturi se lamenteaza despre vremurile de odinioara, cand il puteai vedea la televizor pe Bernstein descifrand simfoniile lui Beethoven, pe Iosif Sava vorbind ore in sir despre arta, muzica sau filozofie, ori pe Kenneth Clark povestind despre grandoarea civilizatiei occidentale. “Doar daca am putea da mai multe lucruri la fel la televizor si totul ar fi ca inainte”. Nimic mai fals, spune Virgiliu Gheorghe intr-o carte excelenta, intitulata, “Efectele televiziunii asupra mintii umane”, publicata la Editura Prodromos.

Argumentele biofizicianului roman vin din zona stiintifica si sunt, cum se spune astazi, “value free”, desi autorul nu-si ascunde adeziunea la traditia ortodoxa (fara ca asta sa fie un handicap, ba dimpotriva). Pe scurt, teza sa cea mai percutanta este aceea ca nu conteaza in mod necesar ceea ce privesti la televizor, deoarece efectele (distrugatoare) se vor manifesta independent de programul urmarit. “Toate studiile constata aparitia unei anomalii neurologice in timpul privitului la televizor, si anume o inhibare a activitatii emisferei stangi a creierului, care-si reduce extrem de mult activitatea”. Legatura dintre cele doua emisfere se intrerupe partial, iar ariile cortexului prefrontal (segmentul din creier care deosebeste omul de animal) devin periclitate. Emisfera stanga este responsabila de analizarea si organizarea datelor primite, in timp ce partea dreapta a creierului “determina raspunsuri mai degraba emotionale decat rationale”. De asemenea, succesiunea tot mai rapida a imaginilor tv pune individul in incapacitatea de a mai putea analiza informatia, o situatie similara celei din hipnoza.

Cu alte cuvinte, “mintea omului in fata televizorului nu mai este un subiect deplin constient al procesului de cunoastere”. Virgiliu Gheorghe, mergand pe urmele cercetarilor efectuate de neuropsihologii Emery si Peper, avertizeaza ca privitorul devine un somnabul care a lasat jos garda constiintei si ratiunii, fiind un candidat ideal pentru manipularea cea mai ordinara.

Consecintele evidente sunt dramatice, in special pentru copiii crescuti astfel, care devin fiinte mutilate mental si sufleteste, dar nici adultii cu o experienta solida in fata micului ecran nu au cum sa evite probleme grave. Dependenta, plictiseala, pasivitatea, nervozitatea si agitatia pot fi intalnite cu usurinta la consumatorii inveterati. Mai mult, la cei mici, tandemul magic televizor-calculator inhiba puternic dezvoltarea cortexului prefrontal si stimuleaza tendintele instinctuale (agresivitate si sexualitate, cu perdilectie). Asta cand nu declanseaza crize de epilepsie in lant, asa cum s-a intamplat in Japonia in 1998, la 16 decembrie, ora 10:00, cand 700 de copii au fost transportati la spital ca urmare a unor sindromuri identice, dupa ce au vizionat "Pokemon".

In acest sens, televiziunea se adreseaza structural naturii cazute a omului, gadalind si “odihnind patimile” .

Si din acest motiv, mesajele transmise au o tendinta degenerativa tot mai accentuata. Exista o diferenta intre un film din anii ’30 si unul recent, dar ele tin mult mai putin de natura, cat de detalii, tehnici, precum si de coruperea continua a gustului public. Insa, filozofia lor ramane in esenta aceeasi: o apologie neintrerupta a placerilor materiale (in special, erotice) si o negare a oricarei dimensiuni spirituale.

“Televiziunea suspenda ratiunea ca facultate fundamentala a persoanei umane si reduce experienta la dimensiunea sa senzitiva (simtuala), senzuala chiar, conduce inevitabil, in consecintele sale ultime, la stimularea unei perceptii erotice asupra realitatii. In acest context, mesajul erotic se dovedeste perfect adaptat televiziunii, suprapunandu-se efectului principal de erotizare a perceptiei umane pe care-l produce vizionarea TV”.

Insa nu doar pornografia este incurajata prin intermediul televiziunii. Violenta si, doar in aparenta surprinzator, magia sunt celelalte nume sub care se prezinta, de fapt, “nihilismul, acest oaspete nelinistitor care a invadat casa omului.”

Virgiliu Gheorghe explica cresterea relevanta a violentei in scolile romanesti in anul scolar 2004-2005 (si ulterior) prin intervalul de 15 ani scurs de la aparitia televiziunii pe scara larga. “Atat timp e nevoie sa treaca pentru a se maturiza o generatie, in cazul nostru cea crescuta cu televizorul”. De altfel, evidentele empirice prezentate in carte pentru aceasta teza, enuntata printre altii si de cunoscutul defector KGB Yuri Bezmenov, sunt coplesitoare si merg de la exemplul Africii de Sud, cu o violenta in expansiune la aproximativ 15 ani de la introducerea televizorului, pana la studii comparative intre orase nord-americane asemenatoare din punct de vedere cultural si socio-economic, singura diferenta constand in numarul de canale receptate.

Un capitol foarte interesant il reprezinta cel dedicat magiei, autorul aratand de ce televiziunea ofera un cadru perfect pentru mesajele oculte. “Televiziunea este, practic, cel mai performant mag care a existat vreodata. Ea ofera invidivizilor puterea, chiar daca una iluzorie”. Si, de asemenea: “Televiziunea opereaza la nivelul imaginatiei si poate transmite direct in subconstientul publicului mesajul dorit, ocolind in mare masura reflexia rationala”.

In fine, este greu de facut dreptate unei carti care abunda in informatii si cercetari ample, insa cred ca marele plus al lucrarii il constituie abordarea terapeutica ortodoxa, din partea a treia, care ii permite cititorului sa depaseasca stadiul inevitabil mai sec al analizelor empirice si ii ofera o deschidere spre o antropologie realista, cum este cea crestina.