Un jurnalist cu veleitati de iacobin si cu discernamantul unei ghilotine se entuziasmeaza in fata unor condamnari si vede intr-un stencil cu figuri indoielnice un encomion la adresa Justitiei. Asa o fi, desi as remarca in afirmatia respectiva mai degraba o sensibilitate nelalocul ei, decat o constiinta civica. Dar e limpede ca jurnalistul nostru nu e singurul care s-a bucurat cetateneste, responsabil, cum ii sta bine unui european, de succesele recente ale Justitiei. A devenit de rigoare ca orice individ, cat de cat articulat, sa sustina statul de drept si respectarea legilor. Cine ar putea fi impotriva?! E o intreaga traditie liberala in spate plus exemplul solar al Occidentului. In practica, aproape tot ce se inseamna dreapta autohtona se hraneste din acest deziderat si din revolutia permanenta impotriva coruptiei. Restul devine secundar, iar de multe ori nici nu mai prinde lista de revendicari. Senzatia pe care ti-o dau “fanaticii” Justitiei este aceea ca, odata rezolvata aceasta problema, nu mai ramane altceva de facut in tara sau ca, fara aceasta temelie primordiala, nimic nu se poate cladi. Intuitiile lor sunt intarite de mesajele neutre, bineinteles, ale observatorilor externi. Suntem urecheati doar pentru aceasta scapare si, din cand in cand, dar mai ales cand bilantul arestarilor iese pozitiv, primim laude si incurajari.

Din nefericire, verbiajul ideologic local pentru sustinerea statului de drept si a independentei justitiei nu are prea multe in comun cu liberalismul sau cu vreo ordine de drept traditionala si reprezinta doar o manipulare abila a limbajului si o pervertire completa a unei idei generoase.

Problema principala a sustinatorilor statului de drept, in versiunea romaneasca de dreapta, o constituie absolutizarea unui set de reguli, in special a cerintei ca actiunile guvernului sa se supuna legalitatii. In formularea judecatorului Cristi Danilet: “Pe de o parte, dreptul nu poate exista in afara statului, caci doar acesta din urma poate conferi anumitor norme caracterul de juridicitate si obligativitate a caror aplicare si respectare poate fi impusa prin metode coercitive. Pe de alta parte, dreptul (normele juridice) limiteaza statul, impunand un anumit tip de actiune agentilor statului. Prin urmare, statul nu poate exista in afara dreptului. Cum nimic nu exista dincolo de stat, nimeni nu e deasupra legii. Ceea ce duce la concluzia ca insusi statul trebuie sa se supuna propriilor sale reguli, el insusi autolimitandu-se. Statul de drept se caracterizeaza prin forţa dreptului şi nu prin dreptul forţei, ca in statul poliţienesc. Domnia oamenilor e inlocuită astfel cu domnia legii”. In aparenta aceasta cerinta arata bine, dar in realitate ea nu ne vorbeste nimic despre o sfera privata a individului, despre idealul limitarii statului, a productiei de legislatie. Nimic. Zero. Iar in aceasta descriere sintetica avem, practic, condensat procesul inlocuirii ordinii de drept cu pozitivismul juridic. Adica ideea potrivit careia ordinea legala se confunda, de fapt, cu statul.

“Rechtsstaat”-ul, ideea statului de drept, asa cum a aparut istoric, sustinea, in primul rand, o restrangere a puterii de legiferare, fiind “un ideal politic” (Hayek), nu o cerinta formala. Se poate imagina, de pilda, fara probleme, un stat in care guvernul sa actioneze conform legii si, cu toate acestea, sa fie o tiranie insuportabila. Coruptia termenului si a ordinii legale nu este de azi, de ieri, si nici macar specifica Romaniei. Inca pe la inceputul secolului trecut, un jurist austriac remarca ca “in baza legilor, statul modern isi permite orice, mult mai mult decat isi permitea statul politienesc. Astfel, in cursul secolului XIX, termenul Rechtsstaat a capatat un sens nou. Intelegem prin el un stat a carui intreaga activitate are loc in baza legilor si intr-o forma legala. Despre scopul statului si limitele competentei sale, termenul Rechsstaat, in acceptiunea sa curenta, nu ne mai spune nimic”.

Mai mult, statul de drept romanesc, in opinia celor mai vocali aparatori ai sai, este strans legat de invadarea extinsa a sferei private a individului de catre autoritati si de acordarea unor puteri sporite organelor de control. De pilda, un jurnalist, fost consilier al ministrului Justitiei, sustinea ca “un rol esenţial în menţinerea unor instituţii cheie şi al echilibrului democratic în anul de foc 2014 revine serviciilor de informaţii. Mereu au contat în momente cruciale, dar acum au în faţă o misiune aproape imposibilă. Statul de drept, funcţionarea justitiei pot fi salvate sau îngropate şi cu binecuvântarea lor. Una e să-ţi inchei mandatul şi să rămâi în istorie ca salvator, alta ca gropar". O fosta ministra a Justitiei, actual europarlamentar, eterna sustinatoare a statului de drept, s-a incununat pe plan continental cu o lege privind confiscarea extinsa a averilor. Un publicist a semnat o carte cu titlul sugestiv “Eu votez DNA”, iar ceea ce au in comun toate exemplele de mai sus este idolatrizarea unor forme si apartenenta simbolica la dreapta politica. Doar ca dreapta asta are in comun cu dreapta traditionala tot atat cat are si statul de drept actual cu Rechtsstaat-ul.

Pe langa elanul de Javert, lucrul cel mai ingrijorator la toti acesti iacobini respectabili il constituie absenta oricaror precautii legate de puterile supraextinse ale statului, de schimonosirea drepturilor individuale, de dinamica raului. Privindu-i, ai senzatia ca ar fi in stare sa sacrifice 100 de inocenti pentru un mare corupt, orice ar insemna sintagma asta. Nu-i tulbura nici pesimismul antropologic, pentru care ganditorii originari ai statului de drept erau preocupati de limitarea puterilor statului, si nici subtilitatile culturale. Cred ca pot construi rational o ordine legislativa si institutii atat de performante, incat sa se descotoroseasca de balastul naturii umane cazute. Pentru ei dreptul nu este descoperit, ci produs de mintea umana. Nu vorbesc despre moneda sanatoasa, de ordine spontana, de piata libera, de educatie privata, de morala. Ii intereseaza doar regulile, fara sa stie sau uitand ca “litera ucide, iar duhul da viata”.