„Nu-ti face griji pentru colorati. Ii flatez pentru ca am nevoie de ei. Democratie pe buzele mele, aristocratie aici”, ii declara, aratand spre inima, Simon „El Libertador” Bolivar prietenului sau, Franciso Iturbe, care se arata nelinistit de anumite puseuri democratice ale revolutionarului. Intr-o singura fraza, de o sinceritate terifianta, Bolivar a reusit sa condenseze modernismul politic. Vechiul regim, demantelat de elite autoproclamate, cu lozinci goale pe post de ciocan. Trebuie doar sa inlocuim „colorati” cu „proletari”, „minoritati”, „luptatori ai libertatii” si alte categorii utile pentru a ajunge rapid in prezent si a intelege modelul de functionare al schimbarilor politice.

Nascut intr-o familie de creoli, proprietari de sclavi din Caracas, cu sange de indian si negru, „eliberatorul” si-a facut ucenicia intelectuala la scoala iluminismului francez. Cu un stagiu obligatoriu prin societati oculte si indopat cu lecturi din Rousseau, Helvetius, Holbach, destinul de revolutionar ii era asigurat. Daca mai punem in aceasta mixtura, specifica epocii, si o doza consistenta de bonapartism, gasim toate premisele unei tragedii moderne. Istoria priviliegiaza invingatorii, iar naratiunea convulsiilor de secol XIX nu face exceptie. Bolivar intruchipeaza prototipul eroului idealist, intr-o lupta disproportionata cu un imperiu tiranic si decrepit. De partea sa spune ca are poporul, in timp ce adversarii nu sunt decat reziduurile istoriei. In fata asteapta viitorul, in spate iadul. Alegerile se impun de la sine, iar daca ele nu merg asa cum ar trebui, atunci omul providential al istoriei, revolutionarul de profesie, intervine. „Daca natura ni se opune, vom lupta impotriva ei si o vom forta sa ni se supuna”, declara ritos „El Libertador”.

Insa nimic din toata aceasta mitologie perpetuata din secolul XIX si pana astazi nu rezista la o evaluare cat de cat critica. Asa-numitele revolutii liberale sau nationale, cu toata cohorta lor de supereori, poeti, compozitori si artisti faliti, nu contin absolut nimic sanatos in ele si doar o propaganda vicioasa a facut ca, in locul unei evaluari oneste, sa avem de facto o religie a romantismului politic. Astfel, poporul a fost aproape in toate cazurile impotriva revolutionarilor; cand nu a avut in cap ideea de a deveni dictatori peste noapte, avangarda miscarilor a intretinut un colectivism transant (potrivit catehismului „carbonarilor”, proprietatea privata reprezenta „un scandal impotriva drepturilor rasei umane”); liberalismul, ca intotdeauna, a servit un scop util in tehnicile de propaganda, nimeni nu si-ar fi dorit sa fie etichetat drept opresor al libertatii, dar atat; revolutiile nu au dus in niciun caz la o imbunatatire economica, ba chiar dimpotriva, si nicaieri acest lucru nu a fost mai clar decat in America de Sud.

Pentru acelasi Bolivar, „spaniolul vomitat pe coasta Columbiei a transformat cea mai frumoasa regiune a lumii intr-un vast si odios imperiu de cruzime si jaf”. Asta desi regiunea inregistra deja vreo trei secole de pace si prosperitate, cu care nu avea sa se mai intalneasca vreodata. Dar datele fruste nu intra decat rareori in atentia revolutionarului. Obiectivele lui sunt asteptari religioase, traduse intr-un dialect modern, atunci cand nu sunt doar pretextele unei aventuri personale nascute din capriciu. Ca urmare, purificarea etnica, sociala sau religioasa, pentru pregatirea mileniului, face parte obligatorie din biblia revolutionarului. In Proclamatia din Iunie 1813, „El Libertador” impartea radical apele: „Spanioli si canarieni, puteti fi siguri de moarte chiar daca sunteti neutri, asta daca nu ajutati efectiv cauza libertatii americane! Americani, fiti siguri de viata, chiar daca sunteti vinovati”. Si moarte groaznica a urmat pentru multi nevinovati. Prizonierii erau ucisi in mod barbar, cu macete si bolovani sfaramati in cap pentru a economisi cartuse, petreceri oribile precedau executii, peste tot haos si pustiire in urma razboiului revolutionar care devasta America de Sud. „Caracas nu mai exista, dar cenusa, monumentele, pamantul pe care sta, au ramas cu stralucirea libertatii si acoperite de gloria martiriului. Acest gand compenseaza toate pierderile”, ii scria Bolivar unchiului sau, oripilat de anarhia latino.

Cum poporul nu a sprijinit independenta, ajutorul interesat a provenit ca de obicei din partea establishmentului anglo-saxon. Oficial, s-a mers pe cartea neutralitatii, dar in realitate toti cei implicati erau constienti de sprijinul oferit de Londra. Numarul mercenarilor englezi, desi nu foarte mare, era consistent, intrucat nicio batalie cu trupele loialiste nu a implicat o desfasurare de forte mai mare de 3000 de persoane. Armele au fost cumparate de un consortiu de comercianti britanici, iar banci precum Barings sau Rothschilds au refuzat orice imprumut pentru regele Spaniei, Ferdinand, in timp ce comercializau obligatiunile insurgentilor. Pe mare, navele americane si engleze s-au asigurat ca flota spaniola va fi distrusa in Pacificul de Est si, astfel, incapabila sa ofere vreun ajutor. Pe planul relatiilor publice, batalia a fost castigata prin tot felul de falsuri, care aveau drept scop sa demonizeze Spania. Strategia adoptata s-a dovedit un succes pana intr-acolo incat Keats, cu sanatatea la pamant, isi dorea sa plece la razboi in Venezuela.

Imperiul spaniol s-a destramat, dar in urma sa a ramas doar cenusa. State artificiale, retorica bombastica, sclavie economica, neocolonialism si retardare. „Trei secole de cultura, iluminism si prosperitate au disparut”, s-a lamentat Bolivar, ajuns dictator peste un continent, cu puteri mai mari decat oricare vicerege spaniol, dar dezamagit de turnura evenimentelor si receptia publica. Oamenii au dat drumul la artificii si au sarbatorit plecarea sa, iar ultimele sale cuvinte inainte de a muri au fost: „Lasati-ne sa plecam, oamenii nu ne vor aici”. „El Libertador” a disparut dar mostenirea sa e intacta pe continent.

Acelasi scenariu a fost si este repetat cu mici adaptari, in functie de context, in toata modernitatea politica. Garibaldi, Mickiewicz, Kossuth, Herzen, alaturi de Bolivar, au fost vedetele miscarii revolutionare din sec XIX, iar numele lor au devenit imortalizate in cartea nationalismului, insa singurul rol pe care l-au jucat cu succes a fost de subversiune a tronului si altarului. Unii demoni, altii doar idioti utili, toti aveau o filozofie simpla, rezumata de Garibaldi, din postura de dictator al Siciliei: „Libertatea trebuie din cand in cand impusa oamenilor pentru binele lor viitor”. Iar in rest, mult haos si anarhie.