In Assisi, pe terasa unei cafenele din piata centrala, un calugar franciscan rotofei savureaza linistit un pahar mare de bere. La celelalte mese sunt tineri veseli si galagiosi, ca in orice orasel italian; monahul nu pare deranjat nici de companie, nici de privirile curioase ale unor turisti. Sta calm, are o detasare asiatica, cu toate ca paharul din fata lui e destul de concret.

La cateva sute de metri, inspre catedrala Sf. Francisc, un alt calugar, la fel de implinit si sigur pe sine, isi face selfie-uri cu pelerini nonconformisti. Apoi, se sprijina metodic de un stalp, inchide ochii si se rasfata in razele soarelui. Nu-mi dau seama ce vrea sa faca mai exact dar, dupa ce il urmaresc putin, realizez ca se bronzeaza. Lumea se holbeaza la el in trecere, dar monahul suspenda pentru moment sedintele foto improvizate. Cand intru in biserica, ma ameteste dute-vino-ul oamenilor, astfel incat aproape uit sa remarc slujba.

Afara e cald si turismul religios da semne de epuizare. O romanca, vanzatoare la un magazin de suveniruri, plin de kitsch-uri, ca toate magazinele de suveniruri, se plange de scaderea afacerilor, fata de anii trecuti. “Oricum, e mai bine ca in Romania”, spune ea si nu incerc sa o contrazic.

La un restaurant cochet, dar cu o mancare proasta, un chelner, tigan originar din Bucuresti, imi tine ad-hoc, fara multe introduceri sau invitatii, o lectie de filozofie politica si culturala, incheiata astfel: “200 de ani si tot nu ne ajunge astia din urma!”. Ii uraste la fel de energic si pe italieni si pe romanii (aflati acum la putere) si e greu sa-ti dai seama cum i-ar placea sa traiasca.

Din Bologna, “invatata”, “grasa” si “rosie”, nu cred ca a mai ramas decat ultimul atribut si asta in special din cauza comunistilor care au dominat orasul dupa razboi. Cladirile, decrepite azi, au pierdut mult din rosul care le facea odata faimoase. Vopseaua si tencuiala, cate mai sunt, au cunoscut in mod clar vremuri mai bune; zidurile miros a urina si mucegai, iar peste tot starea caselor iti da impresia unui oras aflat aproape de putrefactie. Dar locuitorii nu par in niciun fel deranjati si isi continua nestingheriti “la dolce vita”. Alearga de colo colo pe biciclete, gesticuleaza din greu si se bucura de orasul lor insalubru.

In Piata Verdi, punctul traditional de intalnire al studentilor si zurbagiilor comunisti, decadenta locului imi lasa senzatii mixte: stupoare si mila. In miezul zilei, pe jos e voma cat cuprinde, iar gasti de fete si baieti alcolizati bine urla diverse lozinci. Am noroc ca nu prind nicio manifestatie sau revolutie, dar, oricum, zona e mult prea anarhica asa ca o parasesc pentru perimetre mai burgheze.

Fug de necuratu’ si dau de ta-su! In Piata Maggiore ma izbesc de o intrunire a Greenpeace, dar numarul participantilor nu depaseste cateva zeci. Un organizator vorbeste la un megafon, insa nici talentul, nici subiectul, presupun, nu il avantajeaza, iar lumea se indeparteaza rapid.

La mica distanta, tot in piata, un ansamblu muzical repeta cateva partituri contemporane, care-mi urla-n cap. Ma asez cuminte pe un scaun si incerc sa-i dau o sansa, dar combinatia de caldura, praf si sunete cacofonice se dovedeste prea puternica. Ii las in plata Domnului si caut sa gasesc o trattorie cu mancare decenta.

In taxi obtin o recomandare din partea soferului care imi spune ca la Bologna se mananca peste tot bine si e greu sa dai gres, mai ales daca ceri tortellini. Mie imi plac raviolli, dar taximetristul ma pune la punct rapid zicandu-mi ca aceia sunt specifici pentru Rimini: “Niciodata nu au ce sa caute la Bologna”. Imi place si ma distreaza patriotismul pastelor, mai ales in epoca fast-foodului si a globalismului multicultural, dar restaurantul pe care l-am ales nu ma face, din pacate, sa visez. O veche carciuma de familie, frecventata de localnici, fara meniu turistic si cu o atmosfera cam salcie. Punctul de atractie il constituie un televizor mare la care se difuzeaza un show american cretin. Chelnerul isi face treaba bine, atunci cand nu se hlizeste la poantele emisiunii, dar, la final, mancarea nu depaseste decenta. Pastele umplute, facute manual, sunt cam groase, lasagna e prea uleioasa, iar desertul un pic uscat. Paradoxal, legumele prajite rapid, servite ca un aperitiv din partea casei, se dovedesc a fi cele mai bune.

La Bologna iti poti da imediat seama de ce hipsterismul e mort. Cand vezi batranei dichisiti, cu maiouri largi, raybani la ochi si conversi in picioare, pedaland triumfatori, ti-e clar ca hipsterismul a devenit mainstream. Nu incerc sa-mi dau seama ce e in capul lor, dar unul din avantajele vacantei e ca refuzi sa iei lucrurile foarte in serios. Asa ca prefer sa raman cu amintirea mult mai familiara si mult mai placuta a doi pensionari imbracati cu gust, care isi vorbesc pe indelete intr-o piata dintr-un oras vechi (Spoleto, sa zicem), in timp ce sorb cu atentie un digestiv si mananca o inghetata. Sau cu aceea a unei doamne trecuta bine de prima tinerete, eleganta si bine-dispusa, care in fata unui hotel din Urbino, mi s-a adresat candid, fara alta introducere, “Che bella giornata!”, in timp ce eu ii admiram naturaletea si ii invidiam cheful de viata tipic meridional, avand ca decor peisajul dealurilor din Marche.