Curs de Supraviețuire Ortodoxă

curs

Blogroll

Patru probleme cu lupta anti-coruptie PDF Imprimare Email
Polemici
Scris de Ninel Ganea   
Duminică, 22 Iunie 2014 20:57

lesDesi printre experti si specialisti locali este prezentata a fi etalonul politic suprem, tema luptei impotriva coruptiei ascunde mai multe presupozitii moderne, atragatoare, dar eronate, si ignora deliberat probleme specifice. Insa, cum pe fundamente indoielnice nu se poate construi nimic consistent, inevitabil apar surpari, fisuri si uneori chiar prabusiri lamentabile. In continuare am identificat patru asumptii care arunca toata chestiunea, asa cum apare ea astazi, la periferia oricarei discutii serioase.

1.Iluzie institutionala. Cei mai inteligenti dintre justitiarii “statului de drept”, ai “luptei impotriva coruptiei”, alaturi de fanaticii discursului legalist, se bazeaza pe presupozitia iluminista a unui design-institutional cvasi perfect. Ideea generala, asa cum apare la Kant, de pilda, este ca putem crea, doar pe baza de reguli si fara sa avem nevoie de moralitatea traditionala, niste institutii atat de eficiente incat sa fie constrangatoare pentru fiecare individ. “Omul va fi fortat sa fie un cetatean bun chiar daca nu este o persoana morala”, spune explicit filozoful german. Pentru Kant si pentru orice ideolog modern singura variabila de care are nevoie este ca oamenii sa fie inteligenti, ceea ce inseamna ca ei sa isi urmareasca, in cea mai buna traditie intelectuala iluminista, propriul interes. In sensul acesta, ambitia explicita a lui Kant este de a proiecta un stat atat de bine conceput incat regulile sa fie respectate inclusiv de diavoli. “Problema organizarii statului, oricat de grea ar parea, poate fi rezolvata chiar si pentru o specie de diavoli, cu singura conditie ca ei sa fie intelegenti”. In contextul care ne preocupa pe noi, se recomanda expertiza “stiintifica”, bazata pe studii de caz si rapoarte extinse, si politici publice de manual pentru a alcatui un design institutional european, prin care sa obtinem epurarea definitiva a coruptiei din spatiul romanesc. De ce ar respecta, in cele din urma, indivizii niste reguli abstracte, impersonale si reci, detasati de orice context cultural sau moral, nu ni se spune, dar esecurile institutionale fac destul de transparente problemele modelului teoretic.

2.Virtuti detasabile. Modelul iluminist in specificul sau anti-coruptie, de pilda, presupune ca din tabla virtutilor nu este nevoie decat de respectarea regulilor, desi asta nici macar nu e o virute, pentru a face lucrurile sa mearga. Construiesti niste institutii suficient de riguros, le inzestrezi cu niste specialisti de la care nu pretinzi absolut niciun fel de moralitate, alta decat respectarea regulilor si a misiunii institutiei, iar apoi astepti linistit sa culegi rezultatele. Iluzia aceasta moderna poate fi intalnita intr-o versiune cinematografica in diversele filme hollywoodiene, unde personajul betiv, afemeiat, necumpatat salveaza ziua si omenirea prin eforturi singulare (de curaj, de cele mai multe ori). In context local, nu este nevoie de mari eforturi imaginative pentru a sesiza eroi cu multiple tare, inzestrati de catre admiratori sinceri cu mantia puritatii, de la care se asteapta salvarea nationala (de corupti). In alte cazuri, tot de pe la noi, poti gasi in mod explicit teoreticieni ai relativismului moral, care se plaseaza in fruntea cruciadei anticoruptie.

Explicatia acestei anomalii mi-a fost furnizata, ca de obicei, de prietenul meu C.: “la scara sociala exista un pachet indivizibil al virtutilor (mai bine sau mai aproximativ precizat, de la o traditie a virtutilor la alta, dar relativ usor sesizabil in linii mari, chiar si de nepracticantii inteligenti), astfel incat cine nu le urmareste 'la pachet' nu urmareste de fapt nici una si ideea ca ar exista o virtute 'separabila' (presupunand de dragul discutiei ca ideea ar fi in principiu suficient de conturata si operationalizabila in afara unei traditii adecvate) este pure sci-fi anthropology...”

3.Hipertrofia statului. Intr-o tara cu o exuberanta legislativa iesita din comun, cu fiscalitate sufocanta si reglementari luxuriante, ideea respectarii legii la litera, in special pentru antreprenori, reprezinta o provocare existentiala. In consecinta, apare firesc coruptia. Mai mult, cand statul devine principalul jucator in economie, prin investitiile publice sau prin puterea excesiva a diverselor agentii de control, “coruptia” sau, in cel mai bun caz, eluderea normelor devine practic singura formula de supravietuire economica. Ramane in picioare doar cine se aliniaza la intelepciunea practica si la metodele consacrate de-a lungul timpului, iar cei bine antrenati in acest sport avanseaza. Ceilalti pot incerca sa fie eroi, dar cei mai multi dintre ei descopera mai repede sau mai tarziu avantajele cooperarii intr-un sistem defect. Acum, este limpede ca arhanghelii luptei anticoruptie nu au in vedere in mod necesar fenomenul micro, ci marea coruptie. Insa nici din acest punct de vedere lucrurile nu stau cu nimic mai bine, deoarece naivitatrea antropologica, deja atinsa la punctul precedent, persista. E pur si simplu iluzoriu a te gandi ca poti aloca putere discretionara in diverse institutii si in oamenii care le conduc, de la care nu pretinzi altfel pic de moralitate, fara sa apara invariabil problemele legale adiacente.

Pentru iluministii liberali, daca tot am luat ca referinta paradigma asta, ideea atribuirii unor puteri excesive statului era o sperietoare teribila. In discursurile neaose “de dreapta”, aceasta contributie s-a pierdut complet si s-a optat pentru directia opusa, in care se investeste multa putere discretionara (ascultari, interceptari, controale, etc) pentru realizarea dezideratelor anticoruptie. Consecinta deloc intamplatoare o reprezinta coruptia avansata si razboiul tuturor impotriva tuturor. Pentru cei care se plang de exceptionalismul local, exista resurse ample privind implicarea liderilor occidentali, frecventabili, civilizati in scheme de coruptie pe langa care cele romanesti par frivole.

4.Legea de fier a oligarhiei. Una dintre putinele legi din stiintele sociale, trecuta cu vederea, de obicei, si care, luata in serios, arunca dubii relevante asupra intregului proces democractic, dar nu numai. Daca partidele ii aduc in frunte pe cei mai rai, atunci este improbabil ca politicienii de frunte sa aiba vreun interes, fara sa luam in calcul posibilitatea reala, in contextul institutional si cultural dat, de a opri coruptia. “Politicienii, rareori sau daca vreodata ajung pe merit in functii publice, cel putin in statele democratice. Uneori acest lucru se intampla, dar numai printr-un miracol. In mod normal, sunt alesi pentru cu totul alte motive, principalul fiind puterea lor de a impresiona si a-i incanta pe cei defavorizati intelectual”, scria perceptiv H.L. Mencken, care nu anticipase inca fascinatia pe care cei rai o pot exercita chiar asupra “elitelor” intelectuale si nu doar asupra celor mai putin inzestrati. Mai mult, legea de fier a oligarhiei functioneaza nu doar pentru partide, ci se aplica in egala masura pentru orice organizatie supradimensionata, fie ea publica sau privata.

Dezbaterea locala este poluata insa de partizanat, dar ar fi neobisnuit sa fie altfel cata vreme statul ramane principalul agent economic, iar butoiul cu privilegii (functii, subventii, sponsorizari, numiri) se imparte in functie de pozitionarea politica.

Share/Save/Bookmark
 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Joomla 1.5 templates free, site hosting business.

Caută

Recomandam

Banner

Recomandam

Banner

Recomandam

Banner

Recomandam

Banner