Curs de Supraviețuire Ortodoxă

curs
Cursul de Supraviețuire Ortodoxă - Evoluționismul (3) PDF Imprimare Email
Religie
Scris de Pr. Serafim Rose   
Marţi, 23 Februarie 2021 12:27

chardinÎn continuare, vom privi spre un al doilea creștin evoluționist. Vom face, însă, în treacăt, diverse comentarii pe marginea unor fragmente apărute în același ziar grecesc „Mesagerul Ortodox”. Aici scrie un preot Pr. Anthony Kosturos. Erau doi preoți, iar unul nu auzise niciodată de Filocalia, iar celălalt nu o citise vreodată, dar cu toate acestea cineva i-o recomandase ca fiind o carte bună.

Așadar, acest părinte avea o rubrică cu întrebări și a primit următoarea întrebare: „Dacă Adam și Eva au fost primii oameni, de unde și-a luat Cain soție? Biserica voastră aruncă vreo lumină asupra acestei probleme?”. Părintele Kosturos a răspuns: „Originea omului este mult prea îndepărtată istoric pentru ca cineva sau vreun grup să ște cum a început totul.” Dar la ce servește atunci Cartea Facerii? „Știința încă se uită după răspunsuri. Cuvântul Adam semnifică pământul. Cuvântul Eva semnifică viața. Din punct de vedere general, însă doar general, teologii noștri tradiționali au fost de părere că noi toți ne tragem dintr-un bărbat și dintr-o femeie... Există însă și alții care cred că umanitatea a apărut în mănunchiuri, câțiva aici, alții dincolo. Niciun teolog nu are un răspuns asupra originii și dezvoltării omului. Răsăritul umanității rămâne o taină.”

Mai încolo, într-un alt răspuns, la o întrebare similară el afirmă: „Poate că există mulți Adami și Eve care au apărut simultan în zone diferite, iar apoi s-au întâlnit. Felul în care omul a fost creat și cum a procreat inițial rămâne o taină. Să nu credeți pe cei ce vă spun altceva. Biserica noastră vă oferă posibilitatea să cugetați la subiectele menționate și să veniți dumneavoastră cu propriile speculații.”

A da un răspuns acestei probleme ridicate este foarte ușor: datorită faptului că Adam și Eva au avut mulți copii care nu sunt menționați în Cartea Facerii. Acesta este doar un rezumat al poveștii. Răspunsul a fost oferit în același ziar de un alt preot. El a fost întrebat mai departe despre o problemă suplimentară: „Cain s-a căsătorit cu propria soră. Nu este ceva împotriva canoanelor Bisericii Ortodoxe?”. Fiind însă începutul timpurilor atunci funcționa o altă lege decât cea sub care trăim noi. În acele timpuri, oamenii trăiau până la 900 de ani, iar umanitatea era foarte diferită de cea de astăzi, chiar și din punct de vedere fizic. Nu ar trebui să fie ceva surprinzător, deoarece pe atunci lumea se afla la începuturi.

 

Mai departe vom analiza câteva speculații catolice recente asupra subiectului deoarece ridică probleme pe care le-am întâlnit deja, însă este interesant de văzut ce tip de răspunsuri oferă.

Există un teolog, Karl Rahner, un iezuit, care vine cu o nouă teorie, a „poligenismului”, prin care susține că au existat mai mulți Adami și Eve. El pune două întrebări: „Cum se împacă evoluționismul cu doctrina darurilor suprafirești ale lui Adam?” El era nemuritor. Și „ne putem gândi cu seriozitate că primul om pregătit să evolueze a fost capabil de întâiul păcat?” Răspunsul său a fost următorul: „Oamenii de ştiinţă preferă să considere că hominizarea [adică facerea omului] ar fi avut loc în mai mulţi indivizi - o «populaţie» - mai curând decât într-o singură pereche.” (De fapt, unii savanţi cred acest lucru, iar alţii nu.) El spune că cei ce au săvârşit prima încălcare a poruncii au fost primul grup de oameni recognoscibili („omul originar”):„Se poate ca harul să fi fost oferit grupului originar şi, fiind respins de acel grup prin alegere liberă, dar totuşi influenţându-se reciproc, să fi fost pierdut pentru toată omenirea următoare.”

„Cum anume putea să existe la întâiul om sau grup, cum ne dezvăluie paleontologia, un grad de libertate suficient de mare spre a face cu putinţă o alegere atât de hotărâtoare precum păcatul strămoşesc? Cum putem încerca să împăcăm suprafireasca stare paradisiacă a lui «Adam» (individ sau grup) cu ceea ce ştim despre originile lumii biologice, antropologice şi culturale ?” El dă următorul răspuns:„Nu e uşor să determini cu exactitate unde şi când a devenit o făptură pământeană cu adevărat spirit, şi deci liberă... Putem liniştiţi să luăm în considerare faptul că păcatul strămoşesc a avut loc într-adevăr, dar într-un moment ce nu poate fi determinat ceva mai exact. El a fost «cândva», într-un interval de timp destul de îndelungat, în timpul căruia puteau să fi existat deja mulţi indivizi, capabili să săvârşească fapte condamnabile «simultan»..."

Cu alte cuvinte, toată povestea devine foarte vagă. Este evident că următoarea generaţie de gânditori urmează să înlăture cu totul acest limbaj cu două înţelesuri.

O carte recentă a unui alt iezuit rezumă cât se poate de bine atitudinea „creştinilor luminaţi” faţă de Adam şi Rai. Stephanus Trooster este un iezuit olandez care, în cartea sa „Evoluţia şi învăţătura despre păcatul strămoşesc”, afirmă direct: „Cei ce iau în serios doctrina ştiinţifică a evoluţiei nu mai pot accepta prezentarea tradiţională”. Deci trebuie să găsim „o interpretare relevantă pentru vremea noastră”.

 

„Adepţii doctrinei evoluţiei”, zice el, „vizualizează omenirea ca pe o realitate care, în decursul istoriei, s-a maturizat doar foarte treptat până la a atinge treapta conştientizării. Apariţiile sale cele mai timpurii trebuie gândite ca nişte forme tranziţionale ce bâjbâie, apărând în imediata apropiere a nivelurilor extrem de primitive ale existenţei umane. Astfel de forme intermediare primitive de viaţă umană trebuie să fi fost încă contopite cu starea lor animală preistorică... Dar în teoria evoluţionistă nu există loc pentru o existenţă «paradisiacă» a acestui om preistoric. Aşezarea unui om duhovnicesc extrem de înzestrat şi deosebit de privilegiat la începutul vieţii umane pe pământ pare în totală contradicţie cu gândirea ştiinţifică modernă asupra acestui subiect.”

 

Desigur, e foarte adevărat. Trooster continuă:

 

„Însă acceptarea punctului de vedere modern elimină posibilitatea explicării naşterii răului în lume pe temeiul păcatului săvârşit de primul om. La urma urmei, cum ar fi putut o fiinţă omenească atât de primitivă să fie în stare să refuze propunerea de mântuire a lui Dumnezeu; cum ar fi putut o fiinţă atât de primitivă să fie în stare de ruperea legământului cu Dumnezeu?”

 

Întrucât pentru Trooster căderea lui Adam nu este un eveniment istoric, el „explică” existenţa răului dându-i un nume nou: „fenomenul imaturităţii cosmice”. De fapt, Adam nu e un singur om, ci „fiecare om”. Iar Cartea Facerii este „o imagine idealizată [...] a unei lumi fără de păcat; autorul [Facerii] ştie destul de bine că ea nu corespunde realităţii... El n-a intenţionat niciodată cu dinadinsul să spună că starea de har originară a lui Adam şi Eva, în toată puritatea ei, ar fi fost cândva o realitate în istoria omenirii.” Bineînţeles că, dacă crezi în evoluţie, nu are sens să vorbeşti despre Rai. Nu faci decât să-ţi furi căciula încercând să combini două forme de gândire diferite.

Romano-catolicii, mai demult, îşi puneau unele probleme privitoare la a şti când anume începe omul, dacă se acceptă evoluţia. Există mai multe teorii, în funcţie de ceea ce gândim. Nu ştiu ce anume este permis acum, dar în vremurile bune nu prea aveai voie să crezi că sufletul poate evolua din materie. Trebuia să crezi că omului i s-a dat un suflet într-un moment anume, moment în care el a devenit om, şi deci nu a mai fost supus tuturor legilor evoluţiei. Evident, avem de-a face, din nou, cu o oprire într-unul din acele „epicicluri” spre a face ca teoria să corespundă cu propriile credinţe. Fie crezi în evoluţie - în care caz omul este o creatură foarte primitivă, provenită din fiare sălbatice, iar manualele despre evoluţie îţi vor spune că omul are încă fiara înlăuntrul său şi toate ilustraţiile îl arată evoluând dintr-o creatură de tip maimuţă -, fie, dimpotrivă, crezi că omul se trage dintr-o fiinţă mai măreaţă decât suntem noi acum, care a fost, de fapt, un om desăvârşit în felul său şi nesupus stricăciunii. Sfinţii Părinţi ne spun chiar că Adam nu elimina materii fecale. Urma să mănânce din Pomul Vieţii, dar nu se hrănea cum facem noi acum.

 

În Convorbirea cu Motovilov, Sfântul Serafim din Sarov are o întreagă secţiune asupra stării lui Adam: cum că el nu era supus vreunei daune sau vătămări; era neatins de stihii, nu putea fi înecat etc. Este interesant că în Evul Mediu Thomas de Aquino îşi pusese tocmai aceste întrebări, încercând să dea un răspuns: care era starea lui Adam, elimina el oare materii fecale, cum se face că nu putea fi vătămat? El dă explicaţii amănunţite. Întâi de toate, el zice că Adam elimina materii fecale, fiindcă nu putem crede că ar fi fost alcătuit dintr-un alt material decât suntem noi acum. În al doilea rând, nu a fost nicicând vătămat şi era invulnerabil la înecare nu fiindcă acestea ar fi fost cu neputinţă, ci fiindcă Dumnezeu aranjase să-i ia din cale toţi bolovanii, ca râul să nu crească prea mult etc. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a orânduit lumea aşa cum se cuvine, încât Adam umbla cu băgare de seamă şi nu i s-a întâmplat niciodată să se rănească. Dar Ortodoxia crede că firea noastră întru început era nemuritoare.

Avva Dorothei spune aceasta în chiar primul capitol al cuvintelor sale, unde ne înfăţişează chipul lui Adam, întâiul om, spre a ne da o idee despre lucrul pentru care trebuie să ne străduim şi la care să ne întoarcem. Ni s-a dat să trăim veşnic în trup, şi iată cum era el la început. Numai după ce am căzut, ne-am pierdut acea fire şi acea stare blagoslovită în care Adam îl vedea pe Dumnezeu. Ortodoxia susţine că starea nemuritoare a omului în Rai era chiar firea sa. Acum firea noastră este schimbată. Atunci eram în chip potenţial nemuritori; acum suntem preschimbaţi în fiinţe muritoare, adică muritori cu trupul.

Dimpotrivă, catolicii învaţă că starea omului în Rai a fost o stare suprafirească, că, în realitate, omul era exact aşa cum îl ştim acum – om muritor – dar Dumnezeu i-a dat un dar suplimentar, o stare specială de har. Când a căzut, nu a făcut decât să cadă din acel har suplimentar care îi fusese adăugat; prin urmare, firea sa nu a fost schimbată. Dar Ortodoxia susţine că însăşi firea noastră s-a schimbat şi a decăzut prin cădere. Hristos este noul Adam; în El suntem reaşezaţi în firea noastră dintâi.

 

Pr. G: Iar aici se află întreaga cheie a problemei.

 

Pr. S: Hristos este noul Adam, iar în El noi suntem restaurați în vechea noastră natură.

 

Unii Părinţi, precum Sfântul Simeon Noul Teolog, au pus problema: de ce, dar, nu ne-am făcut îndată nemuritori atunci când Hristos a murit şi a înviat? Sfântul Simeon spune că a fost astfel pentru ca noi să nu fim mântuiţi cu sila: avem încă de împlinit propria noastră mântuire. Iar zidirea aşteaptă ca noi să ne împlinim propria mântuire, când şi ea se va ridica la starea în care era înainte de cădere – de fapt, chiar la o stare mai înaltă.

Toate aceste lucruri sunt pline de taine; ele sunt mai presus de noi, dar totuşi ştim destule despre ele de la Sfinţii Părinţi. Sfântul Simeon are un lung paragraf despre starea omului înainte de cădere. Întreaga zidire, spune el, era nestricăcioasă, la fel ca omul, şi numai după cădere făpturile au început să moară. La venirea noii lumi, cer nou şi pământ nou (Apoc. 21, 1), atunci cei blânzi... vor moşteni pământul (Mat. 5, 5). Ce fel de pământ este acela? Este pământul pe care-l vezi chiar aici, numai că va fi ars şi refăcut, astfel încât toate făpturile să fie nestricăcioase. Iată după ce anume tânjeşte întreaga zidire, după ce suspină făpturile. Când Sfântul Pavel spunea că s-au supus deşertăciunii (Rom. 8, 20), înseamnă că au fost supuse stricăciunii prin căderea omului.

 

Dobzhansky

 

Vom analiza acum un alt creștin evoluționist înainte a de ajunge la marele profet al vremurilor noastre. Acesta este, vai, un om de știință ortodox rus. Numele său este Theodosius Dobzhansky și trăiește în Davis, California, din câte am auzit. El predă genetica și continuă să facă experimente cu muște de fructe pentru a demonstra evoluționismul. El s-a născut în anul canonizării Sf. Theodosie al Cernigovului, ca răspuns la rugăciunile părinților săi și din acest motiv a fost botezat astfel. Din nefericire a devenit un apostat. A emigrat în America în anii ‘20 și de atunci este american.

El a fost cu totul interzis în Rusia Sovietică, deşi savanţii sovietici ştiau despre el. Odată, când la o reuniune ştiinţifică din Rusia s-a prezentat din greşeală un film unde apărea şi el, toţi savanţii au aplaudat, iar filmul a fost retras. El e socotit ca inexistent, o non-persoană, fiindcă a părăsit Rusia. Dar el însuşi gândeşte ca un comunist.

Deşi a fost botezat ortodox, când i-a murit soţia a incinerat-o, a luat cenuşa şi a împrăştiat-o în munţii Sierras. Pe cât se poate vedea, el nu merge niciodată la biserică; este cu totul în afara religiei. Cu toate acestea, pentru părerile sale evoluţioniste creştine, i s-a acordat un doctorat onorific în teologie de către Seminarul Ortodox „Sfântul Vladimir" din New York, în 1972. În acelaşi timp, el s-a adresat celei de-a doua Conferinţe Teologice Internaţionale a Societăţii Teologice Ortodoxe din America, la care participau toţi „teologii” renumiţi ai feluritelor organizaţii ortodoxe. Ideile sale despre evoluţie, despre care el şi mulţi reprezentanţi oficiali ai ortodoxiei americane par a crede că reprezintă un punct de vedere „ortodox", sunt înfăţişate în două publicaţii ortodoxe, „St. Vladimir 's Theological Quarterly” şi „Concern”. Într-un articol căruia i s-a făcut multă publicitate şi care a fost rezumat fără comentarii de multe periodice ortodoxe din America, „Evoluţia: metoda specială de creaţie a lui Dumnezeu" (Concern, Primăvara, 1973), Dobzhansky acuză de „hulă” pe oricine este împotriva teoriei evoluţiei. În articol el spune:

„Selecţia naturală e un proces creativ orb... Selecţia naturală nu acţionează după un plan prestabilit.”

Dobzhansky observă extraordinara varietate a vieţii de pe pământ, numind-o „excentrică şi inutilă.” El spune: „Să fabrici o multitudine de specii ex nihilo (din nimic), iar apoi să le laşi pe cele mai multe să se stingă - ce operaţie lipsită de sens ! [...] Ce rost are să ai vreo două sau trei milioane de specii trăitoare pe pământ ?... Oare Creatorului îi ardea de glumă ? Oare Creatorul... ne joacă feste ?” „Nu”, judecă Dobzhansky:

 

„Diversitatea organică devine totuşi raţională şi de înţeles dacă Creatorul a creat lumea vie nu printr-un capriciu gratuit, ci prin evoluţie propulsată de selecţia naturală. Este greşit a socoti creaţia şi evoluţia ca alternative care se exclud reciproc.”

 

Prin aceasta vrea să spună că, de fapt, nu contează dacă este sau nu un Dumnezeu. El spune că Dumnezeu face două sau trei milioane de specii prin intermediul selecţiei naturale. Este acesta un lucru mai puţin naiv decât a spune că a creat felurile originare dintr-o dată ?

Dobzhansky e plin de obişnuitele idei ale creştinismului liberal și anume că Facerea este simbolică, că conştientizarea omului este cauza tragicei lipse de sens din lumea de astăzi şi că singura ieşire este ca omul să-şi dea seama că poate coopera cu această întreprindere a creaţiei, căci participarea la această întreprindere îl face pe omul muritor parte a proiectului veşnic al lui Dumnezeu. Şi adaugă:

„Cea mai curajoasă şi cea mai apropiată de izbândă încercare de a face acest lucru - de a coopera cu planul veşnic al lui Dumnezeu - a fost cea a lui Teilhard de Chardin.”

 

Teilhard de Chardin

 

Îl vom analiza acum pe ultimul evoluţionist, marele „proroc” evoluţionist al vremii noastre: Teilhard de Chardin. A murit în 1955, pe când avea 70 de ani, cred.

 

Student: A fost îngropat în New York State.

 

Pr. S: A fost un preot iezuit francez, „teolog” şi paleontolog, care a fost prezent la descoperirea multora dintre marii „oameni” fosili din secolul nostru. Împreună cu încă două persoane, a luat parte la „descoperirea” fraudulosului Om de Piltdown.

El a descoperit dintele care fusese vopsit. Nu se ştie dacă a fost părtaş la această faptă. Pentru fabricarea Omului de Piltdown a fost acuzat unul din ceilalţi doi oameni, iar participarea lui Teilhard de Chardin a fost muşamalizată. Dar se ştie, din cărţile anterioare, că el a fost cel care a descoperit dintele.

Teihard a fost prezent la noile descoperiri ale Omului de Java, care întâmplător, au fost încuiate toate într-un cabinet de undeva din Olanda, şi nu s-a mai dat voie să fie cercetate. A fost prezent la multe dintre descoperirile legate de Omul de Pekin, deşi nu chiar de la început. A fost, de asemenea, prezent atunci când fosilele Omului de Pekin au dispărut. Astfel că nu ne-au mai rămas nici un fel de fosile din Omul de Pekin; există doar desene şi machete. Pe deasupra, Teilhard a fost principalul responsabil de interpretarea tuturor descoperirilor. Cum el însuşi spune:

„Am avut marele noroc, neobişnuit într-o carieră ştiinţifică, de a mi se întâmpla să fiu chiar acolo când... au ieşit la lumină descoperiri cruciale în istoria oamenilor fosili!”

El alcătuieşte din toate acestea dovada evoluţiei umane. Nu vom examina această dovadă acum, ci vom spune doar că este foarte nesigură.

Un scriitor evoluţionist, F. Clark Howell (autorul cărţii „Early Man”), spunea:

„Una dintre principalele dificultăţi este aceea că fosilele umane cu adevărat semnificative sunt excepţional de rare: tot ceea ce s-a descoperit până acum se poate îndesa într-un sicriu mai mărişor. Toate celelalte trebuie atribuite altor fiinţe.”

Şi nu ştim nici măcar ce legătură au aceste fragmente unele cu altele.

Teilhard de Chardin era şi savant şi „mistic”. Surprinzător nu este atât faptul că era o combinaţie a celor două (la urma urmei, era iezuit), ci, mai curând, faptul că este destul de respectat atât de către teologi – teologi romano-catolici, dar, de fapt, şi de mulţi aşa-zişi teologi ortodocşi -, cât şi de către oamenii de ştiinţă.

Cartea sa „Fenomenul Omului” are o introducere scrisă de Julian Huxley, nepotul faimosului contemporan şi adept al lui Darwin, T.H. Huxley. Julian Huxley este un evoluţionist ateu absolut. El nu poate fi întru totul de acord cu încercarea lui Teilhard de a împăca evoluţia cu catolicismul, dar, în principiu, este de acord cu filosofia lui.

Ajungem astfel la un subiect pe care l-am discutat anterior: speranţa omului că religia se va contopi cu ştiinţa. Primii oameni de ştiinţă din Apus, în momentul naşterii ştiinţei moderne, în Renaştere, aveau cu toţii orientare mistică. Erau saturaţi de filosofia pitagoreică. Giordano Bruno (1548-1600), socotit premergătorul ştiinţei şi filosofiei moderne, a fost un mistic panteist. El credea că întreaga lume este Dumnezeu, că Dumnezeu este sufletul lumii şi că „Natura este Dumnezeu în lucruri”. Filosofia sa combina religia şi ştiinţa într-o unică viziune panteistă.

În veacul al nouăsprezecelea, prorocul socialist Saint-Simon spunea că a venit timpul când nu numai ordinea socială va fi o instituţie religioasă, ci ştiinţa şi religia vor merge împreună, iar ştiinţa nu va mai fi atee. Teilhard de Chardin era genul de gânditor pe care îl căuta el: cel care să aducă laolaltă ştiinţa şi religia. Tot în veacul al nouăsprezecelea, filosoful american Ralph Waldo Emerson vorbea cam despre acelaşi lucru. Confruntat cu o stare în care credinţa omului fusese despărţită de cunoaştere din pricina iluminării moderne, el chema la restaurarea unităţii în om, vorbind despre cum putem readuce laolaltă credinţa şi cunoaşterea. În eseul său „Despre natură” el spune:

„Pricina pentru care lumea e lipsită de unitate, zăcând sfărâmată şi în grămezi, este dezunirea omului de sine însuşi. El nu poate fi naturalist până ce nu împlineşte toate cererile spiritului. Dragostea este în aceeaşi măsură una dintre cerinţele sale, pe cât şi percepţia... Adânc pe adânc cheamă, dar în viaţa prezentă nuntirea nu se săvârşeşte. Sunt oameni nevinovaţi ce slujesc lui Dumnezeu după tradiţia părinţilor lor, dar simţământul datoriei nu s-a întins încă la toate facultăţile lor. (Adică îşi fac datoria faţă de propria religie, dar nu urmează cu conştiinciozitate ştiinţa şi filosofia.) Şi există naturalişti răbdători, dar care-şi îngheaţă subiectul sub glaciala lumină a înţelegerii. (Adică despart filosofia de religie.) (...) Dar când un gânditor credincios, hotărât să desprindă fiecare lucru de relaţiile personale şi să-l vadă în lumina gândirii, va aprinde, în acelaşi timp, ştiinţa cu focul celor mai sfinte simţăminte, atunci Dumnezeu va ieşi din nou la iveală în creaţie.”

Tot Teilhard de Chardin este „prorocul” care făgăduieşte să împlinească aceste aşteptări, care descoperă că ştiinţa şi religia sunt, încă o dată, compatibile.

În revistele „St. Vladimir's Theological Quarterly” şi „Concern”, Theodosius Dobzhansky rezumă ceea ce a încercat să facă Teilhard de Chardin în cărţile sale. Teilhard, spune el, descrie trei stadii prin care a trecut dezvoltarea evolutivă, folosind propriii termeni tehnici:

„Întâi are loc cosmogeneza, evoluţia naturii neînsufleţite; în al doilea rând, biogeneza, evoluţia biologică; şi în al treilea rând, noogeneza, dezvoltarea gândirii umane.”

Teihard vorbeşte şi despre „sfere”: „biosfera”, sfera vieţii, şi „noosfera”, sfera gândirii. El spune că întregul glob este pătruns de o reţea a gândirii pe care o numeşte „noosfera”. „Până aici", continuă Dobzhansky, „Teihard stă ferm pe o temelie de fapte demonstrabile. Spre a-şi completa teologia naturii el se avântă apoi într-o prorocie întemeiată pe credinţa sa religioasă. El vorbeşte despre «convingerea, cu totul de nedemonstrat pentru ştiinţă, că universul are o direcţie şi că ar putea - iar, dacă suntem credincioşi, că ar trebui cu adevărat - să ducă la un fel de desăvârşire ireversibilă».”

Dobzhansky citează cu deplină aprobare următoarea afirmaţie a lui Teilhard de Chardin despre ce anume este evoluţia:

„Este oare evoluţia o teorie, un sistem sau o ipoteză ? Ea este mult mai mult - este un postulat general, dinaintea căruia toate teoriile, toate ipotezele, toate sistemele trebuie să se încline de aici înainte, şi căruia trebuie să i se conformeze spre a putea fi luate în considerare şi a fi veridice. Evoluţia e o lumină care luminează toate faptele, o traiectorie pe care toate liniile de gândire trebuie s-o urmeze. Iată ce este evoluţia.” Adică, în gândirea lui Teilhard - pe care o urmează o mulţime de oameni, fie că sunt creştini, atei sau orice altceva - evoluţia devine un fel de nouă revelaţie universală pentru omenire. Deci totul trebuie înţeles în termenii evoluţiei, inclusiv religia.

Pe scurt învățătura lui Teilhard de Chardin este următoarea.

Ceea ce l-a inspirat pe Teilhard de Chardin şi îi inspiră pe adepţii săi este o anume concepţie unitară asupra realităţii, o îmbinare a lui Dumnezeu şi a lumii, a spiritualului şi secularului, într-un singur proces armonios şi atotcuprinzător care nu numai că poate fi perceput de intelectualul modern, ci poate fi simţit de sufletul sensibil aflat în strânsă legătură cu spiritul vieţii moderne; într-adevăr, pasul următor al procesului poate fi anticipat de „omul modern”, şi tocmai de aceea este aşa de iute acceptat Teilhard de Chardin ca „proroc”, chiar de către oameni ce nu cred în Dumnezeu: el vesteşte, într-un chip foarte „mistic”, viitorul „la care speră orice gânditor de astăzi” (în afară de creştinii ortodocşi conştienţi).

Există două laturi ale gândirii unitare a lui Teilhard de Chardin: cea lumească (prin care-i atrage şi-i păstrează chiar pe ateii totali precum Julian Huxley), şi cea spirituală (prin care-i atrage pe „creştini” şi le dă o „religie” celor necredincioşi).

Propriile cuvinte ale lui Teilhard nu lasă nici o urmă de îndoială că, mai presus de orice, era îndrăgostit pătimaş de lume, de pământ:

„Lumea (valoarea, infailibilitatea şi bunătatea ei) – care, când totul a fost spus şi făcut, este primul, ultimul şi singurul lucru în care cred. Acum pământul mă poate prinde în giganticele sale braţe. Poate să mă umple cu viaţa lui, ori să mă întoarcă în ţărâna sa. Se poate împodobi pentru mine cu toate farmecele, cu toate grozăviile, cu toate tainele. Mă poate îmbăta cu mireasma realităţii şi unităţii sale.”

După cum relatează cu exactitate unul dintre biografii săi, el credea că „de-acum mântuirea nu mai trebuia căutată în «lepădarea de lume», ci în «participarea» activă la construirea ei”. A abandonat în chip conştient „învechitele” forme ale credinţei creştine în favoarea celor noi, secularizate. El dispreţuia „toate acele basme dulcege despre sfinţi şi mucenici! Care copil normal ar vrea să-şi petreacă veşnicia într-o tovărăşie atât de plicticoasă?” Credea că „ceea ce ne lipseşte tuturor într-un fel sau altul în acest moment este o nouă definiţie a sfinţeniei.”

El scria: „Lumea modernă e o lume în evoluţie; prin urmare, conceptele statice ale vieţii spirituale trebuie regândite iar învăţătura clasică a lui Hristos trebuie reinterpretată.”

Avem aici reflectarea aruncării peste bord a vechiului univers newtonian. Teilhard vrea să pună şi creştinismul în aceeaşi categorie, fiindcă şi el e legat de clasicul mod de gândire static. Acum avem un nou mod de gândire; prin urmare, aşa cum avem o nouă fizică, trebuie să avem şi un nou creştinism.

Dar filosofia lui Teilhard nu e o simplă secularizare a creştinismului; viziunea sa cea mai puternică şi mai influentă este cea a spiritualizării lumii şi a activităţii lumeşti. Teilhard nu era doar îndrăgostit de lume şi de orice „progres modern” şi dezvoltare ştiinţifică; ceea ce îl deosebeşte este faptul că dădea acestor lucruri o semnificaţie „religioasă” aparte. El scria:

 

„Atunci, Doamne, chiar e adevărat ? Pot eu, ajutând la răspândirea ştiinţei şi libertăţii, să sporesc densitatea atmosferei divine, în ea însăşi şi pentru mine: acea atmosferă în care mi-am dorit întotdeauna să mă scufund ? Prinzându-mă de pământ, mă fac în stare a mă ţine mai aproape de tine... Fie ca energiile lumii, stăpânite de noi, să se închine înaintea noastră şi să primească jugul puterii noastre. Fie ca rasa umană, ajunsă la o mai deplină conştiinţă şi la o mare putere, să ajungă a se grupa în organisme bogate şi fericite în care viaţa va fi mai bine întrebuinţată, aducând însutită dobândă.”

 

Pentru el, Dumnezeu poate fi aflat numai în mijlocul lumii:

 

„Nu vorbesc metaforic când spun că, străbătând până la capăt lungimea şi lăţimea şi adâncimea lumii în mişcare, omul poate ajunge la experierea şi viziunea dumnezeului său.”

 

El declară că

 

„a trecut vremea când Dumnezeu putea pur şi simplu să se impună pe Sine din afară, ca stăpân şi proprietar al moşiei. De-acum înainte lumea va îngenunchea numai înaintea centrului organic al propriei evoluţii.”

„Creştinismul şi evoluţia nu sunt două viziuni de neîmpăcat, ci două perspective destinate a se acomoda şi a se completa una pe alta.”

„Evoluţia a ajuns, ca să zicem aşa, să toarne sânge proaspăt în perspectivele şi aspiraţiile creştinismului”

„Pământul... mă poate face să cad în genunchi în aşteptarea a ceea ce se coace în sânul său... El a devenit pentru mine, dincolo de el însuşi, trupul celui ce este şi al celui ce vine.”

 

Oricât de mare pare a fi ruptura teilhardismului cu unele aspecte ale romano-catolicismului ultramontanist, nu poate fi nici o îndoială că el este în profundă armonie şi exprimă admirabil cel mai adânc curent „spiritual” al Romei apostate: folosirea „nelumescului” în scopuri lumeşti, hiliaste sau, după expresia Papilor recenţi, „sanctificarea lumii”. Înlăuntrul romano-catolicismului, teilhardismul este o nouă „revelaţie”, aproape la fel de îndreptăţită şi de „tradiţională” precum revelaţia din urmă cu câteva secole a „Sfintei Inimi a lui Iisus”, care ea însăşi a inspirat una dintre meditaţiile „mistice” ale lui Teilhard într-un monolog cu Dumnezeu:

 

„Cu două veacuri în urmă, Biserica ta (adică cea romano-catolică) a început să simtă deosebita putere a inimii tale... Dar acum (ajungem a fi) conştienţi că scopul tău principal când ne-ai descoperit inima ta a fost acela de a face în stare dragostea noastră să scape de constrângerea prea îngustei, prea precisei, prea limitatei imagini a ta pe care ne-am plăsmuit-o pentru noi înşine. Ceea ce desluşesc în pieptul tău este doar un cuptor de foc; şi cu cât îmi aţintesc privirea asupra văpăii sale, cu atât mai mult mi se pare că de jur împrejurul său contururile trupului tău se topesc şi se dilată peste măsură, până ce singurele trăsături pe care le pot distinge în tine sunt cele ale feţei lumii ce a izbucnit în flăcări.”

 

„Revelaţia Sfintei Inimi”, în această concepţie, este deci doar pregătirea pentru încă mai universala revelaţie a „evoluţiei” din vremea noastră.

Nu am analizat în detaliu misticii catolici, dar fără îndoială că dacă ne-am fi uitat cu atenție am fi descoperit acolo tot felul de paralele cu ceea ce se petrece în această lume științifică, raționalistă. Toți se pregătesc pentru un singur lucru: chiliasmul.

Evoluţia este, pentru Teilhard, un proces care implică „construirea trupului cosmic al lui Hristos în care toate lucrurile sunt unite cu Dumnezeu”. Fiu credincios al Bisericii Romano-catolice, Teilhard îşi exprimă viziunea unirii lui Dumnezeu cu lumea în termenii teologiei latine, oferind o „nouă dezvoltare” a gândirii catolice, ceva asemănător dezvoltării Inimii Sacre în pietate, prin şocanta idee a „Transsubstanţierii” pământului, despre care a scris când s-a aflat în deșertul chinez, lângă Gobi. El are un articolaș intitulat „Liturghia Lumii”, scris după ce a săvârșit liturghia în deșert.

 

„Pe măsură ce omenirea asimilează lumea materială, iar Ostia asimilează umanitatea noastră, prefacerea euharistică depăşeşte şi completează transsubstanţierea pâinii de pe altar. Pas cu pas ea invadează irezistibil universul... Materiile sacramentale sunt alcătuite de totalitatea lumii, iar răstimpul creaţiei este perioada necesară pentru consacrarea ei.” În procesul evoluţiei „Trupul lui Hristos” se alcătuieşte în lume - nu Hristosul ortodoxiei, ci „Hristosul universal” sau „Supra-Hristos”, pe care Teilhard îl defineşte ca „sinteza dintre Hristos şi univers”.

Acest „Hristos evolutiv” va duce la unirea tuturor religiilor: „Convergenţa generală a religiilor asupra unui Hristos universal, satisfăcător pentru toate în mod fundamental: iată care îmi pare a fi singura convertire posibilă a lumii şi singura formă în care religia viitorului poate concepută.”

Pentru el, creştinismul nu este unicul Adevăr, ci doar „un tip emergent al evoluţiei”, supus schimbării şi prefacerii ca orice altceva din lumea „evolutivă”. La fel ca Papii mai recenţi, Teilhard nu doreşte să „convertească” lumea, ci doar să-i ofere papalitatea ca pe un fel de centru mistic al căutării religioase a omului, un supra-denominaţional oracol delfic.

Iată cum îi rezumă părerile unul dintre admiratorii săi: „Dacă creştinismului (...) îi este dat, într-adevăr, să fie religia de mâine, există o singură cale pe care poate nădăjdui să ajungă la măsura marilor tendinţe umanitare de azi şi să le asimileze; iar aceasta este prin axa, vie şi organică, a catolicismului său centrat asupra Romei.”

În vreme ce universul „evoluează” către „Trupul lui Hristos”, omul însuşi atinge apogeul dezvoltării sale evoluţioniste: „Supra-umanitatea”. Teilhard scrie: „Evidenţa obligă raţiunea noastră să accepte că ceva mai măreţ decât omul de azi este în curs de gestaţie pe pământ.”

Asemeni lui Lecomte du Nouy şi, de fapt, asemeni tuturor gânditorilor ce au o concepţie „religioasă” despre evoluţie, Teilhard identifică „Supra-umanitatea” evolutivă cu Hristos, şi invers, îl interpretează pe Hristos în termenii „Supra-umanităţii”:

 

„Pentru a putea să fim în stare să ne închinăm ca înainte trebuie să fim în stare să ne spunem nouă înşine, în vreme ce privim către Fiul Omului, nu Apparuit humanitas, ci Apparuit Superhumanitas («a apărut Supra-umanitatea»).”

 

Aici gândirea lui Teilhard devine „mistică”, însă el nu afirmă clar dacă personalitatea umană se păstrează în „Supra-umanitate” sau se contopeşte pur şi simplu cu universalul „Supra-Hristos”. Sau, cum zice unul din biografii săi: „Omenirea urmează a atinge un punct de dezvoltare când se va desprinde cu totul de pământ şi se va uni cu Omega... «Un fenomen poate similar morţii, văzut din afară, (scrie Teilhard), dar, în realitate, simplă metamorfoză şi accedere la sinteza supremă».”

„Sinteza supremă”, apogeul procesului evoluţionisto-spiritual, este ceea ce Teilhard numea „Punctul Omega”:

 

„Într-o zi, ne spune Evanghelia, tensiunea care se acumulează treptat între omenire şi Dumnezeu va atinge limitele prevăzute de posibilităţile lumii. Atunci va veni sfârşitul. Atunci prezenţa lui Hristos, care se acumulase tăcut în lucruri, se va descoperi brusc - ca o străfulgerare de lumină de la pol la pol. Atomii spirituali ai lumii vor fi născuţi pretutindeni de către o forţă generată de puterile de coeziune proprii universului însuşi şi vor ocupa, fie înăuntrul lui Hristos, fie în afară de Hristos (dar totdeauna sub influenţa lui Hristos), fericirea sau durerea rânduită lor de către structura vie a Pleromei (plinirea lucrurilor).”

 

Acest Punct Omega nu este un ţel din afara lumii, ci doar capătul „mişcării universului către ţelul evoluţiei sale”; „climaxul evoluţiei se identifică... cu Hristos cel înviat al Parusiei”. Toţi oamenii, crede Teilhard, trebuie să dorească acest ţel, căci el „este acumularea dorinţelor care trebuie să facă Pleroma să se reverse asupra noastră”. Tot el scrie: „A coopera cu evoluţia cosmică totală este singurul act deliberat care poate exprima în mod adecvat devoţiunea noastră faţă de un Hristos evolutiv şi universal”.

Cu toate acestea, cu sau fără voia omului, Parusia va veni, căci ea este culminarea unui proces natural: „Unica lucrare a lumii este incorporarea fizică a credincioşilor în Hristos, care este de la Dumnezeu. Această sarcină majoră este urmată cu rigoarea şi armonia unui proces natural de evoluţie.”

Bineînţeles că el elimină cu totul orice idei ale creştinismului care au existat până atunci. Creştinismul nu înseamnă ca un individ să încerce a-şi mântui sufletul, ci este întregul celor din lume evoluând printr-un proces natural către Punctul Omega. Creştinii nu ar trebui să se teamă de procesul natural al evoluţiei, crede Teilhard, căci el nu face decât să-i ducă negreşit la Dumnezeu.

„Deşi speriat o clipă de evoluţie, creştinul percepe că ceea ce ea îi oferă nu e nimic altceva decât un măreţ mijloc de a se simţi în mai mare măsură una cu Dumnezeu şi de a se da pe sine mai mult Lui. Într-o natură pluralistă şi statică, dominaţia universală a lui Hristos ar putea, strict vorbind, a fi încă privită ca o putere extrinsecă şi supraimpusă. Într-o lume spiritual convergentă, această energie «hristică» dobândeşte o urgenţă şi o intensitate de o cu totul altă ordine.”

Cu alte cuvinte, Hristos nu stă în afară și spune „Urmează-mi mie”, ci este în interior și ne împinge.

Mai sunt câteva păreri ale lui Teilhard de Chardin care trebuie menţionate. Este interesant că el caută o stare care să ne ducă dincolo de ţelul mort al comunismului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial el scria că comunismul, fascismul şi democraţia se luptă unele cu altele, dar noi trebuie să trecem dincolo de acestea:

 

„Marea sarcină a omenirii moderne este aceea de a-şi tăia o cale de ieşire spre un prag al conştiinţei mai înalte. Fie că sunt sau nu creştini, oamenii însufleţiţi de această convingere alcătuiesc o categorie omogenă. Marele eveniment pe care-l aşteptăm (este) descoperirea unui act sintetic de adorare în care să se alieze şi să se înalţe reciproc pătimaşa dorinţă de a cuceri Lumea şi pătimaşa dorinţă de a ne uni cu Dumnezeu; actul vital, cu totul nou, corespunzând unei noi vârste a Pământului.”

 

Se poate vedea că la Teilhard hiliasmul este foarte puternic; New Age-ul îşi face apariţia:

 

„În comunism, în orice caz la originile sale, credinţa într-un organism uman universal a atins o măreaţă stare de exaltare... Pe de altă parte, în dezechilibrata sa admiraţie faţă de puterile tangibile ale Universului, el a exclus sistematic din speranţele sale posibilitatea unei metamorfoze spirituale a Universului.”

 

Cu alte cuvinte, dacă adaugi comunismului spiritualitate, ai găsit răspunsul. Teilhard continuă:

 

„Trebuie să ne unim. Nu din nou în fronturi politice, ci într-o singură mare cruciadă pentru progresul uman... Democratul, comunistul şi fascistul trebuie să se debaraseze de deviaţiile şi limitările sistemelor lor şi să urmărească deplin aspiraţiile pozitive care le inspiră entuziasmul, iar apoi, cu totul firesc, noul spirit va sparge legăturile exclusive ce încă îl ţin prizonier; cele trei curente se vor descoperi contopite în concepţia unei sarcini comune; anume, promovarea viitorului spiritual al Lumii... Funcţia omului este aceea de a construi şi a conduce întregul Pământului... Vom sfârşi prin a pricepe că marele obiectiv urmărit în chip inconştient de către ştiinţă nu este altul decât descoperirea lui Dumnezeu.”

 

Iată cum mistica pătrunde drept în miezul ştiinţei. Ştiinţa de azi îşi pierde toate temeiurile; ea a devenit nedeterminată, afirmând un întreg univers de antimaterie, ceea ce-i pune în încurcătură pe savanţi. Totul sfârşeşte în mistică. Teilhard scrie:

 

„Singura Unitate cu adevărat naturală şi real umană este Spiritul Pământului... O patimă acaparatoare începe să se arate, care va înghiţi cu totul ori va transforma ceea ce până acum fusese imaturitatea pământului... Chemarea către marea Unire (adică unitatea universală a omenirii) a cărei realizare este singura lucrare aflată acum în desfăşurare în natură... Pornind de la această ipoteză, după care (în conformitate cu descoperirile psihanalizei) Dragostea este energia psihică primară şi universală, oare nu se limpezeşte totul în jurul nostru... ? Simţământul Pământului este irezistibila presiune care va veni la momentul potrivit spre a-i uni (pe toţi oamenii) într-o patimă comună.

Epoca naţiunilor a trecut. Sarcina aflată în faţa noastră, de vrem să nu pierim, este să dăm de-o parte vechile prejudecăţi şi să construim Pământul... Marele conflict din care vom fi ieşit, nu va fi făcut decât să întărească în Lume nevoia de a crede. După ce va fi ajuns la o mai înaltă treaptă de auto-perfecţiune, Spiritul Pământului va experia o tot mai mare nevoie vitală de a adora; din evoluţia universală, Dumnezeu se iveşte în conştiinţele noastre mai măreţ şi mai necesar decât oricând...Când oare a mai existat în Noosferă o nevoie mai urgentă de a găsi o Credinţă, o Speranţă care să dea sens şi suflet imensului organism pe care-l clădim?”

 

Ceea ce vrea să spună aici este că întreaga revoluţie modernă s-a rătăcit. Când ea încercă să clădească un nou Rai, nimiceşte totul; de aceea are nevoie să i se adauge un sens religios; tocmai ceea ce îi furnizează Teilhard. Toate lucrurile vieţii moderne sunt bune, zice el. Adăugaţi-le doar aceasta: ideea că toate ne îndreaptă către o nouă împărăţie spirituală. Teilhard spune în continuare: „În noi, evoluţia Lumii către spirit devine conştientă... Nu putem încă înţelege exact unde anume ne va duce, dar ar fi absurd să ne îndoim că ne duce către un ţel de o valoare supremă.”

Prin aceasta el încearcă a fi proroc, deşi nu este prea sigur încotro se îndreaptă totul.

 

„Principiul generator al unificării noastre nu va fi aflat în final într-o unică contemplare a aceluiaşi Adevăr ori în unica dorinţă trezită de către Ceva, ci în unica atracţie exercitată de către un acelaşi Cineva.” „De-aceea, în ciuda tuturor aparentelor improbabilităţi, ne apropiem inevitabil de o nouă eră în care Lumea îşi va arunca lanţurile, spre a se abandona, în sfârşit, puterii afinităţilor ei lăuntrice...

Cu două mii de ani de experienţă mistică [a romano-catolicismului] în urma noastră, contactul pe care-l putem face cu Focarul personal al Universului a câştigat tot aşa de multă bogăţie explicită ca şi contactul pe care-l putem face, după două mii de ani de Ştiinţă, cu sferele naturale ale Lumii. Privit ca un «tip» al dragostei, creştinismul este atât de viu încât, în chiar acest moment, îl putem vedea suferind o extraordinară mutaţie prin ridicarea la o mai fermă conştiinţă a valorii sale universale.

Nu este oare în curs de desfăşurare încă o metamorfoză, ultima, realizarea lui Dumnezeu în inima Noosferei (lumea mentală), străbaterea cercurilor (adică a tuturor sferelor) către Centrul lor comun, apariţia cel puţin a «Teosferei» (atunci când omul şi lumea se vor face Dumnezeu)?”

 

Această dorinţă este foarte adâncă în omul modern – aceasta este ceea ce îşi doreşte. Toate sistemele moderne, filosofice, hiliaste sau socialiste, au, în final, ideea că Dumnezeu este eliminat, creştinismul este eliminat, iar lumea este dumnezeiască. Lumea este oarecum trupul lui Dumnezeu, iar omul doreşte să fie un zeu. Omul l-a pierdut acum pe Dumnezeu; Dumnezeu este mort; Supraomul vrea să se nască. Teilhard exprimă dorinţa omului modern pentru ceea ce Dostoievski a înfăţişat în „Marele Inchizitor”. El încearcă să unească latura spirituală cu latura ştiinţifică şi cu o Nouă Ordine care va fi una politică. Este prorocul lui Antihrist.

Iată deci că prin aceasta raţionalismul modern din vremea noastră ajunge la capăt. Raţiunea ajunge, în fine, să se îndoiască de sine sau chiar să se nege. Ştiinţa este răsturnată; ea nu mai ştie ce este materia, ce anume poate cunoaşte şi ce nu poate cunoaşte. Relativismul pătrunde toate sferele. Pentru unii, îndoiala şi relativismul duc la filosofia absurdului.

Se vădeşte că, după ce a trecut prin toate experimentele apostaziei, omul nu poate dezvolta nimic mai mult pentru sine. A încercat totul şi de fiecare dată a fost convins că a găsit, în sfârşit, răspunsul. Însă, făcând aceasta, aruncă peste bord tot mai mult din trecut. Şi tot ceea ce făcea era mereu aruncat peste bord de către generaţia următoare. Acum ajunge, în sfârşit, să se îndoiască chiar de existenţa lumii, de ceea ce este el însuşi. Mulţi oameni se sinucid. Mulţi distrug. Ce i-a rămas omului? Nu i-a mai rămas decât să aştepte o nouă revelaţie. Iar omul modern a ajuns într-o asemenea stare – lipsit de un sistem de valori şi de o religie proprie – încât nu poate decât să accepte orice i se prezintă ca fiind acea nouă revelaţie.

Mâine vom arunca o ultimă privire la perspectivele acestei noi revelații și ale încercării omenirii de a o dobândi.

 

Teilhardismul pare a fi făcut o profundă impresie ortodocşilor ruşi „liberali” după traducerea şi publicarea (semnificativă în sine) a cărţii „Fenomenul Omului” la Moscova în 1965 – prima carte a unui „gânditor creştin” (dacă facem abstracţie de volumul propagandistic al lui Hewlett Johnson, „Vicarul Roşu din Canterbury”) care s-a publicat în URSS.

După această apariție editorială, Păr. John Meyendorff de la Mitropolia Americană scria:

„Înţelegerea hristocentrică a omului şi lumii care, după Teilhard, e într-o stare de necontenită schimbare şi străduinţă către «Punctul Omega», adică punctul cel mai înalt al fiinţării şi evoluţiei, identificat de autor cu însuşi Dumnezeu, îl leagă pe Teilhard de profunda intuiţie a Părinţilor Ortodocşi ai Bisericii.”

Încă şi mai clar, editorul (probabil Nichita Struve) periodicului ortodox din Paris, „Mesagerul Mişcării Studenţilor Ruşi Creştini”, scrie:

„Trebuie notat că principala caracteristică a teilhardismului nu este nicidecum acceptarea evoluţiei – faptul nemaifiind de mult o noutate printre teologi şi filosofii religioşi. Miezul învăţăturii gânditorului francez este o nouă abordare a problemei lumii şi creaţiei.” În învăţătura sa despre aceste lucruri Teilhard „doar înfăţişează, într-un limbaj contemporan, învăţătura Apostolului Pavel despre natură, care nu e exclusă din planul Mântuirii”.

 

Pr. G: Curat cercetător ortodox.

 

Pr. S: Reflectând la „Missa Lumii”, experienţele lui Teilhard „au fost pentru el ceva de felul unei Liturghii cosmice care se săvârşeşte în chip nevăzut în lume. Aici se află chiar miezul vestirii teilhardiene, care ne readuce uitata, imemoriala înţelegere creştină a universului şi a întrupării Dumnezeieşti. Tocmai ea a luminat pentru Teilhard înţelesul evoluţiei ca mişcare a întregului cosmos către împărăţia lui Dumnezeu şi l-a făcut în stare să depăşească apropierea negativă faţă de lume, adânc înrădăcinată între creştini.”

 

Pr. G: Acum vedem cine sunt dușmanii noștri. Mitropolia, primul dintre ei.

 

Pr. S: Principalul articol „ortodox” despre teilhardism din „Mesager” aparţine unui preot ortodox polonez, Părintele George Klinger şi are titlul „Părintele Teilhard de Chardin şi tradiţia ortodoxă”, în care îl face pe Teilhard Părinte al Bisericii, în tradiția „marilor Părinți Ortodocși” , ca Montanus, Ioachim de Fiore, etc.

 

„Părintele Teilhard vorbeşte mult despre rolul cosmic al lui Hristos, al Mediului Divin, şi foarte puţin despre Biserică. Şi în acest caz el este «convergent» cu tendinţele înrudite din teologia ortodoxă... La Părintele Teilhard Biserica se identifică cu lucrarea lui Hristos în cosmos. După părerea Părintelui Teilhard, prin împărtăşirea Sfintelor Taine lumea, sfinţindu-se, devine Trupul lui Hristos... Aceste gânduri sunt poate cele mai profunde lucruri rostite în vremurile recente despre taina centrală a creştinismului.” (Părintele George Klinger)

 

Share/Save/Bookmark
 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Joomla 1.5 templates free, site hosting business.

Recomandam

Banner

Caută

Recomandam

Banner

Recomandam

Banner